Appeal dismissed: Upholding recovery of EU rural funds for artificial creation of eligibility conditions and falsified architectural approval

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, anularea Deciziei-formularul AP 5.1.6. privind răspunsul la contestaţia formulată împotriva modului de soluţionare a cererii de plată nr. x-3 şi obligarea pârâtei la efectuarea plăţii conform acestei cereri.

La aceeaşi instanţă, a fost înregistrată, sub nr. x/2017, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, prin care solicita anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 23664/26.08.2016 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.07.2016, precum şi rezilierea contractului de finanţare nr. x/7.05.2010 încheiat cu pârâta, în calitate de autoritate contractantă.

În cadrul aceluiaşi dosar, reclamanta a formulat şi o cerere de suspendare a efectelor deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 23664/26.08.2016, prin care a fost menţinută creanţa bugetară de 464.505,12 RON stabilită prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.07.2016, până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin încheierea de şedinţă din 3 august 2017, Dosarul nr. x/2017 a fost conexat la Dosarul nr. x/2017.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 171 din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău a respins acţiunea principală şi acţiunea conexă formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca nefondate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Rezumând circumstanţele cauzei, recurenta reclamantă arată că litigiul care formează obiectul dosarului s-a declanşat în cadrul derulării raporturilor contractuale ce rezultă din încheierea contractului de finanţare nr. x/07.05.2010.

Astfel, reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar, a încheiat contractul de finanţare anterior menţionat, în vederea edificării unei pensiuni turistice în mediul rural.

Prealabil încheierii contractului de finanţare, a fost parcursă o etapă precontractuală extrem de complexă prin care proiectul depus de către S.C. A. S.R.L., în calitate de solicitant, a fost supus unor proceduri de evaluare riguroase sub aspectul criteriilor de eligibilitate ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

În cadrul derulării contractului, la data de 28.02.2016 S.C. A. S.R.L. a solicitat plata tranşei III în valoare de 391294,88 RON, aceasta fiind ultima tranşă din cadrul proiectului, primele două tranşe solicitate fiind plătite integral.

Dosarul cererii de plata tranşa III a fost depus de către S.C. A. S.R.L., conform prevederilor din Ghidul solicitantului pct. 3.1.2, la OJFIR Neamţ, la data de 28.02.2016, întrucât acesta era competent având in vedere ca implementarea proiectului s-a făcut in judeţul Neamţ.

Dosarele cererilor de plată pentru tranşele I şi II au fost depuse tot la OJFIR Neamţ care, în urma verificărilor, au fost aprobate la plată sumele de bani corespunzătoare acestora.

Arată recurenta reclamantă că intimata pârâtă, procedând la reverificarea proiectului, a respins cererea de plată pentru tranşa III şi a emis procesul-verbal de constatare a neregulii nr. x/21.07.2016, constatând neeligibilitatea proiectului pentru mai multe nereguli inclusiv motivul creării condiţiilor artificiale de accesare a finanţării nerambursabile.

În cadrul dosarului nr. x/2017 reclamanta a contestat refuzul de plată în privinţa ultimei tranşe de plată iar în cadrul dosarului nr. x/2017 reclamanta a contestat decizi de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva procesului-verbal de constatare a neregulii nr. x/21.07.2016.

Cele două cauze au fost conexate, iar prin sentinţa civilă nr. 171/29.11.2017 Curtea de Apel Bacău a respins acţiunea reclamantei.

Recurenta reclamantă a criticat inclusiv măsura conexării celor două dosare, susţinând că nu au fost respectate dispoziţiile art. 139 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta reclamantă consideră că excepţia conexităţii urma să fie analizată de către instanţa ulterior sesizată, respectiv cea investită cu judecarea dosarului nr. x/2017, dacă una din părţi sau instanţa din oficiu ar fi invocat această excepţie.

Aceste argumente deşi au fost prezentate instanţei investită cu judecarea dosarului nr. x/2017, aceasta a considerat că ar putea să invoce, din oficiu, excepţia conexităţii, motiv pentru care a solicitat depunerea tuturor înscrisurilor care privesc celălalt dosar.

La data de 27 iunie 2017 a avut un prim termen de judecată (dar şi ultimul) dosarul nr. x/2017.

La acest termen de judecată s-a solicitat instanţei, prin apărător, să pună în vedere pârâtei AFIR să depună la dosarul cauzei întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii deciziei prin care se solicită restituirea sumelor de bani primite de societatea noastră pentru cele două tranşe şi rezilierea contractului de finanţare.

În replică, reprezentantul pârâtei AFIR a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 139 noul C. proc. civ., excepţia conexităţii solicitând conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2017.

Deşi s-a solicitat instanţei de judecată prorogarea discutării excepţiei conexităţii după depunerea înscrisurilor care au stat la baza emiterii deciziei contestate, pentru a fi analizată oportunitatea conexării celor două dosare în raport de înscrisurile prezentate, în mod cu totul surprinzător a fost admisă excepţia conexităţii, hotărârea bazându-se exclusiv numai pe susţinerile pârâtei fără analiza nicíun document.

Practic, completul de judecată care a fost iniţial investit, în dosarul nr. x/2017, a solicitat înscrisuri aflate în dosarul nr. x/2017 aparţinând completului ulterior investit (dosarul nr. x/2017) pentru a se lămuri daca se pot conexa cele două dosare.

În schimb, completul ulterior investit, căruia la primul termen de judecată i se invocă de către una din părţi excepţia conexităţii, soluţionează favorabil cererea fără a solicita înscrisuri, bazându-se doar pe susţinerile părţii care a invocat-o, lipsind reclamanta, în această modalitate, de dreptul la un proces echitabil.

In concluzie, recurenta reclamantă consideră că hotărârea de conexare a celor două dosare este nelegală întrucât instanţa nu a analizat niciun înscris, deşi s-a solicitat depunerea acestora, bazându-se doar pe explicaţiile date de pârâtă, fiind înlăturate, fără temei, apărările sale.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta reclamantă susţine că sentinţa civilă atacată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta reclamantă susţine, în primul rând, că în dosarul conexat fost ridicată problema necompetenţei OJFIR Botoşani, autoritate care nu avea competenţa de a analiza cererea de plată a tranşei III, aspect asupra căruia instanţa fondului nu s-a pronunţat.

În ceea ce priveşte procedura de emitere a actelor administrative contestate în cauză, recurenta reclamantă susţine că intimata pârâtă a încălcat principiul irevocabilităţii actului administrativ intrat în circuitul civil, nemaifiind posibilă o reanalizare a condiţiilor de eligibilitate după ce această operaţiune a fost riguros îndeplinită în etapa anterioară încheierii contractului de finanţare.

Consideră recurenta că declanşarea acestor proceduri de reverificare, cu justificarea includerii sale într-un aşa-zis "eşantion de verificare" după ce, în prealabil, au fost parcurse procedurile normale de verificare a eligibilităţii cheltuielilor de către structurile competente şi abilitate din cadrul Autorităţii Contractante, încalcă în primul rând caracterul irevocabil al actelor administrative, odată ce acestea şi-au produs efectele juridice în cadrul circuitului civil general.

În speţă, în ambele proceduri de verificare, pentru solicitarea la plată a tranşei I şi a tranşei II, odată ce cheltuielile respective au fost declarate şi admise ca fiind eligibile, toate documentele emise în acest sens, având natură juridică administrativă, au devenit irevocabile, efectele lor fiind circumscrise îndeplinirii obligaţiilor de natură civilă ce revin în sarcina Autorităţii Contractante, în baza clauzelor Contractului de Finanţare.

De altfel, dincolo de reglementările speciale, inclusiv cele incidente în mod nemijlocit în baza Regulamentelor Europene, Contractul de Finanţare, conform legislaţiei civile de drept comun are natura juridică a unui contract sinalagmatic care dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina părţilor contractante, în sensul că obligaţia asumată de una din părţi îşi are cauza juridică în dreptul pe care cealaltă parte trebuie să i-1 satisfacă.

Astfel, nu se înţelege cum pârâta, în calitate de Autoritate Contractantă, a putut să ajungă la soluţii absolut contradictorii emise de către structuri care fac parte din ierarhia sa administrativă, în baza unor Manuale interne, care nu fac parte din ierarhia actelor normative şi nici nu sunt incluse ca Anexe în contractul de finanţare, refuzând în mod arbitrar plata tranşei pe care le-am solicitat-o precum şi obligarea la restituirea celorlalte două tranşe deja plătite.

În procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.07.2016 s-a constatat că au fost solicitate şi decontate la plată în tranşa I cheltuieli neeligibile în valoare de 9.917,51 RON, care urmează a fi recuperate.

Se constată că au fost constatate cheltuieli neeligibile şi dintre cele solicitate la plată în tranşa III, însă s-a apreciat că aceste cheltuieli sunt iară implicaţii financiare, având în vedere că la data de 27.05.2016 a fost întocmită scrisoare de refuz a plăţii tranşei III.

Echipa de control a reţinut că reclamanta nu a menţinut criteriul EG 10 "Construcţia, modernizarea şi extinderea clădirilor trebuie să respecte/păstreze arhitectura specifică locală", având în vedere că beneficiarul a anexat la documentaţia care însoţeşte proiectul un act presupus fals, respectiv avizul nr. x/14.09.2010, act ce nu a fost recunoscut de emitentul OAR.

De asemenea, s-a reţinut că reclamanta nu a menţinut criteriul EG 17 "Beneficiarul trebuie să declare pe proprie răspundere că va asigura cofinanţarea proiectului".

Reclamanta, prin reprezentant legal, a declarat că va asigura cofinanţarea în sumă de 4.698.707 RON, din surse proprii şi s-a angajat să notifice Centru Regional de Dezvoltare Rurală şi Pescuit în cazul în care sursa de finanţare se modifică. Se mai reţine că reclamanta nu a menţinut nici criteriul EG 18 "Beneficiarul care îşi propune o activitate generatoare de profit, trebuie să declare pe propria răspundere faptul că suma totală a ajutorului public nerambursabil accesat de acesta nu depăşeşte 200.000 euro pe o perioadă de până la 3 ani fiscali".

În acest sens reprezentantul beneficiarului a dat o declaraţie la data de 12.10.2009, pe care a reiterat-o la data de 7.05.2010, la semnarea contractului de finanţare.

Astfel, analizând motivele concrete ale Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor, cât şi motivele din Decizia din 18.07.2016, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă, se constată că acestea sunt, de asemenea, contradictorii, încât reclamanta ca beneficiar supus acestor proceduri de verificare încrucişate şi contradictorii nu are posibilitatea efectivă să înţeleagă motivele, reale, concrete şi dovedite, conform înscrisurilor analizate şi prezentate în dovedire, care au condus la declararea ca neeligibile a cheltuielilor pe care le-a solicitat la plată în cadrul celor două tranşe.

Cu privire la motivele prin care a invocat în mod argumentat şi concret depăşirea limitelor sesizării structurii de control în procedura de verificare, suprapusă sau paralelă cu procedura de reverificare ca urmare a includerii reclamantei pe eşantion de verificare, a arătat că Autoritatea s-a autosesizat cu privire la suspiciunea de neregulă descrisă în IRD 0.1 13036/10.05.2015 şi în care se estima un prejudiciu de doar 9917,51 RON.

Or, controlul a vizat şi alte aspecte care au condus la stabilirea unei creanţe bugetare în valoare de 464.505,12 RON.

În mod nelegal, instanţa de fond consideră că nu se poate reţine depăşirea limitelor sesizării, cu atât mai mult cu cât neregulile pot fi sesizate pe toată durata de valabilitate a contractului, care este reprezentată de durata de execuţie a contractului, la care se adaugă o perioadă de monitorizare de 5 ani de la data efectuării ultimei plăţi, potrivit art. 2 (8) din contractul de finanţare, iar art. 5 (2) din acelaşi contract prevede că autorizarea cererilor de plată poate fi invalidată ulterior prin constatarea de nereguli.

Rezultă foarte clar că instanţa de fond s-a aflat într-o reală confuzie cu privire la aprecierea noţiunilor de perioadă de implementare a Proiectului şi perioadă de valabilitate.

Astfel, conform clauzelor exprese ale Contractului de Finanţare, Proiectul se consideră implementat la data efectuării ultimei plăţi de către Autoritate, aferentă ultimei cereri de rambursare transmisă de Beneficiar, conform graficului de rambursare.

După expirarea perioadei de implementare a Proiectului, se menţine obligaţia Beneficiarului de a păstra şi de a pune la dispoziţia Autorităţii de Management, Autorităţii Certificare si Plată, Autorităţii de Audit, Comisiei Europene şi oricărui alt organism abilitat să efectueze verificări asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile toate documentele aferente Proiectului, inclusiv inventarul asupra activelor dobândite prin instrumentele structurale, pe o perioadă de 3 (trei) ani de la data închiderii oficiale a Programului Operaţional Asistenţă Tehnică în cadrul căruia a fost finanţat prezentul Proiect.

Prevederile prezentului Contract, stabilite în conformitate cu prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1083/2006, cu modificările şi completările ulterioare îşi păstrează valabilitatea 5 (cinci) ani după expirarea perioadei de implementare a Proiectului, aşa cum este stabilită la alin. (4) al prezentului articol.

Aşadar, nu se poate considera că neregulile pot fi sesizate pe toată durata de valabilitate a Contractului, având în vedere că durata de valabilitate a Contractului este distinctă, începe să curgă numai după expirarea perioadei de implementare a Proiectului, iar ca obiect aceasta are în vedere exclusiv monitorizarea ex-post privind verificări asupra modului de utilizare a finanţării nerambursabile si nu asupra cererilor de rambursare transmise de beneficiar care nu se pot realiza decât în perioada de implementare a Proiectului.

De asemenea, din punct de vedere procedural instanţa de fond a acţionat în mod nelegal, atunci când a analizat apărările noastre privind avizul faza PAC, Ghidului solicitantului pentru Măsura 313, pentru îndeplinirea criteriului "încadrarea în specificul arhitecturii locale".

Astfel, comparând avizul nr. x/14.09.2010 depus de reclamantă pentru dovedirea îndeplinirii criteriului EG 10 cu avizul nr. x/14.10.2009 emis pentru proiectul Pensiune turistică rurală S.C. B. S.R.L., instanţa reţine fără nici un temei legal că se constată că suspiciunile de fals sunt întemeiate.

Dimpotrivă, susţine recurenta, efectele probatorii ale unui înscris, mai ales având natura juridică a unui act administrativ, sau măcar preparatoriu, nu pot fi înlăturate în mod discreţionar, ci doar în urma unei proceduri de înscriere în fals, sau de verificare de scripte, în care şi părţile să poată pune concluziile necesare ca în cazul oricărei excepţii sau incident procedural, conform princiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. În consecinţă, în mod nelegal, au fost înlăturate apărările S.C. A. S.R.L. referitoare la faptul că falsul trebuie constatat în urma parcurgerii procedurii înscrierii în fals sau de verificare de scripte, cu motivaţia că doar înscrisul autentic face dovadă deplină până la declararea sa ca fals, ori copia analizată nu are regimul unui înscris autentic.

În realitate însă, instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la adresa nr. x/05.05.2016 a OAR Bacău, depusă la dosar, prin care se arată că investiţia se încadrează în specificul local, acumulând un punctaj minim.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa fondului nu s-a pronunţat nici asupra apărărilor formulate de reclamantă în legătură cu avizul nr. x/14.09.2010.

Privind criteriile de eligibilitate EG 17 şi EG 18, în mod nelegal, instanţa de fond reţine concluzia structurii de control că ar fi fost create condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării si a fost încălcată regula de minimis, că reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L., C., este fiica reprezentantului legal al S.C. B. S.R.L., D., beneficiară la rândul său a unei finanţări nerambursabile prin acelaşi program, că pe o anumită perioadă de timp C. a fost acţionar majoritar şi administrator la S.C. B. S.R.L., că în fapt reprezentantul legal al reclamantei nu a făcut nici un demers în obţinerea finanţării şi realizarea proiectului, demersurile fiind efectuate de părinţii săi, care coordonează activitatea S.C. B. S.R.L..

A mai reţinut identitatea de obiective ale celor 2 proiecte, legătura între activităţile finanţate prin proiect şi fluxul de numerar dintre cele 2 societăţi, împrejurarea că ambele societăţi au acelaşi administrator şi acelaşi contabil şi a concluzionat că între cele 2 societăţi nu există o concurenţă reală şi că reclamanta a fost înfiinţată artificial pentru o mai obţine o finanţare nerambursabilă.

Privind apărările reclamantei, în sensul că pârâta cunoştea relaţiile de rudenie încă de la depunerea cererilor de finanţare, precum şi faptul că S.C. B. S.R.L. era beneficiara unei finanţări nerambursabile pe aceeaşi măsură şi că, în aceste condiţii, nimic nu ar fi împiedicat-o să declare cererea de finanţare neeligibilă, instanţa le-a înlăturat în primul rând pentru că dovezile referitoare la crearea condiţiilor artificiale au apărut în cursul implementării proiectului, iar în al doilea rând pentru faptul că neregula poate fi sesizată oricând pe perioada de valabilitate a contractului, iar constatarea neregulii poate conduce la retragerea avantajului obţinut nelegal.

Înlăturarea apărărilor reclamantei s-a făcut în lipsa analizării înscrisurilor depuse la dosar prin care am dovedit că, în primul rând, cele două obiective sunt distincte, sunt realizate în întregime şi sunt introduse în circuitul turistic, precum şi împrejurarea că în zonă mai sunt societăţi care au beneficiat de Măsura 313, iar acest gen de activitate turistică este specifică zonei geografice Piatra Neamţ şi împrejurimilor.

Împuternicirile date ambilor părinţi s-a făcut doar cu scopul ca documentele solicitate de autoritatea contractantă să fie semnate cu operativitate în situaţiile în care reprezentantul legal al S.C. A. S.R.L. nu era prezent în localitate.

Aspectele prezentate de pârâtă, referitoare la relaţia de rudenie erau cunoscute de la momentul depunerii Cererii de finanţare, continuând cu procedura de selecţie şi încheierea contractului de finanţare cu benericiarul S.C. A. S.R.L., astfel că nimic nu ar fi împiedicat autoritatea contractantă să refuze semnarea contractului având în vedere acest presupus impediment.

Or acest lucru nu s-a întâmplat deoarece nu este nicăieri prevăzută interdicţia ca membrii unei familii să poată încheia contracte de finanţare, chiar în cadrul aceleiaşi Măsuri, atâta vreme cât sunt respectate condiţiile prevăzute în Ghidul solicitantului cu privire la beneficiarii eligibili.

Deşi această apărare este reţinută totuşi, în mod artificial şi fară a proba această motivare, instanţa de fond o nuanţează în sensul că s-au avut în vedere toţi factorii subiectivi şi obiectivi analizaţi a căror existenţă concomitentă şi complementară au condus la concluzia că au fost create condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării, fără a preciza şi care sunt factorii ce au fost analizaţi.

De asemenea, instanţa de fond nu arată care sunt temeiurile şi dispoziţiile legale pe baza cărora a reţinut această concluzie, în sensul că ar exista "conivenţă între cele 2 societăţi în crearea de condiţii pentru a obţine o finanţare nerambursabilă.

Este adevărat că, în cursul derulării proiectului, reprezentantul S.C. A. S.R.L. a devenit acţionar majoritar şi administrator al S.C. B. S.R.L. însă acest fapt s-a datorat unor situaţii personale care nu au avut nicio legătură şi nu au influenţat în niciun fel proiectele aflate în derulare.

De fapt, această situaţie mai sus prezentată de către pârâta AFIR şi reţinută de instanţa de fond a fost cunoscută de către autoritatea contractantă la momentul în care trebuia efectuată ultima tranşă de plată pentru S.C. B. S.R.L. şi pentru care s-a refuzat această plata pentru acest acest motiv.

Prin adresa înregistrată cu nr. x/22.05.2013 la OJFIR Neamţ, depusă la dosarul cauzei, administratorul S.C. B. S.R.L. a prezentat motivele pentru care, pe timpul derulării contractului de finanţare, s-a schimbat acţionariatul acestei societăţi, iar la data de 23.05.2013 s-a revenit la forma iniţială.

Prin urmare, dacă la momentul plăţii ultimei tranşe către S.C. B. S.R.L. se cunoştea acest incident şi ulterior revenirii la acţionariatul iniţial autoritatea contractantă a dispus efectuarea plăţii ultimei tranşe către această societate este de neînţeles cum aceeaşi autoritate contractantă apreciază acelaşi incident în sens negativ, considerând că este un element definitoriu în obligarea S.C. A. S.R.L. la restituirea tranşelor I şi II.

Nici această situaţie nu a putut fi explicată de pârâtă iar instanţa de fond nu s-a pronunţat pe aceste apărări ale reclamantei, susţine recurenta.

Legătura de rudenie nu poate împiedica obţinerea ajutorului financiar, relevantă în sprijinul acestei concluzii fiind, în opinia recurentei, hotărârea CEJ din 27.02.2014 pronunţată în cauza C110/13.

În concluzie, recurenta reclamantă solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ceea ce priveşte critica reclamantei referitoare la greşita soluţionare a excepţiei conexităţii, critică ce vizează, în realitate, incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi nu a motivelor de casare formal invocate de recurentă(pct. 6 şi 8 din acelaşi articol), Înalta Curte constată că încheierea din 27 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, nu a fost atacată cu recurs de către reclamantă.

Constată Înalta Curte că excepţia de conexitate a fost admisă de prima instanţă prin încheierea din 27 iunie 2017 şi nu prin sentinţa civilă nr. 171 din 29 noiembrie 2017, astfel că instanţa de control judiciar nu se poate învesti în mod legal cu analiza criticilor recurentei reclamante împotriva unei încheieri interlocutorii ce nu a fost atacată în prezentul recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 235 C. proc. civ., sunt interlocutorii acele încheieri prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Iar, în conformitate cu prevederile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., aplicabile în mod corespunzător şi în recurs, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

În raport de aceste dispoziţii şi în contextul în care critica recurentei reclamante la adresa modalităţii de soluţionare a excepţiei de conexitate nu este însoţită de atacarea încheierii interlocutorii prin care a fost rezolvată această excepţie, Înalta Curte constată că nu este legal învestită să se pronunţe asupra motivului de casare invocat de recurenta reclamantă sub acest aspect.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de casare, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanţa de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, fiind neîntemeiată critica recurentei reclamante, în sensul că instanţa fondului nu a analizat apărările reclamantei ci doar şi-a însuşit argumentele formulate de pârâtă în sprijinul actelor contestate.

Al treilea motiv de casare, invocat de recurenta reclamantă în prezenta cale de atac vizează încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa fondului.

Un prim argument în susţinerea acestui motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că pârâta ar fi încălcat, cu prilejul emiterii procesului-verbal de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare, principiul irevocabilităţii actului administrativ care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, principiu prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că prin organizarea activităţii de verificare a pretinselor nereguli în legătură cu încheierea sau executarea contractelor de finanţare nerambursabilă, autoritatea de management nu urmăreşte revocarea actului ci recuperarea finanţării necuvenite.

Este de esenţa mecanismului prevăzut de O.U.G. nr. 66/2011 prerogativa autorităţilor cu competenţe în gestiunea fondurilor nerambursabile de a întreprinde verificări ex post, unica limitare legală a acestor verificări fiind cea stabilită prin dispoziţiile art. 31 din actul normativ citat.

Prin urmare, activitatea de verificare a pretinsei nereguli nu poate fi paralizată prin invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

În acelaşi context instanţa de control judiciar va înlătura criticile recurentei reclamante, potrivit cărora autoritatea pârâtă nu mai avea posibilitatea de a constata nereguli ce puteau fi constatate încă din etapa precontractuală, fiind de sesizat faptul că un atare punct de vedere neagă înseşi existenţa mecanismului de control ulterior.

Ipoteza vizată de recurenta reclamantă poate conduce la exonerarea beneficiarului de obligaţia de restituire a sprijinului financiar necuvenit numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Regulamentul UE nr. 65/2011.

Reiterând imperativul recuperării sprijinului financiar necuvenit, art. 5 alin. (3) din Regulamentul nr. 65/2011 prevede că obligaţia de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când eroarea nu ar fi putut fi depistată de beneficiar în mod rezonabil.

Prin urmare, eroarea autorităţii este numai una din condiţiile impuse de norma europeană pentru a se dispune exonerarea beneficiarului de obligaţia de restituire a finanţării necuvenite, cea de a doua condiţie fiind aceea ca beneficiarul să demonstreze faptul că s-a aflat în imposibilitatea de a depista eroarea care califică sprijinul financiar ca fiind necuvenit.

Or, raportat la cauza de faţă, este evident că recurenta reclamantă nu poate susţine faptul că nu avea, obiectiv, posibilitatea de a realiza neregula imputată, din moment ce o atare neregulă priveşte strict conduita sa şi vizează crearea condiţiilor artificiale pentru accesarea fondurilor nerambursabile cu ocolirea regulii "de minimis".

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la necompetenţa OJFIR Botoşani, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentă, că instanţa fondului s-a pronunţat asupra acestui motiv de nelegalitate.

Sub acest aspect, instanţa fondului a arătat (pag. 13 din sentinţă) că potrivit Manualului de procedură pentru Autorizare Plăţi M 01-07 Versiunea consolidată 36, desemnarea experţilor pentru verificarea dosarelor cererilor de plată se face de către directorul OJFIR/CRFIR având în vedere respectarea principiului "4 ochi", urmărind ca experţii care au ca atribuţii verificarea cererilor de plată să nu fi fost implicaţi în verificarea cererii de finanţare, iar personalul care este implicat în verificarea pe teren să nu fi fost implicat în verificarea administrativă a dosarelor cererilor de plată. De asemenea, se mai ţine seama şi de numărul de dosare pe care le are de rezolvat un centru judeţean, fiind cooptaţi în vederea efectuării verificărilor experţi din alte judeţe.

Reclamanta nu a indicat dispoziţia legală încălcată şi care ar atrage anularea actului întocmit de un organ necompetent, iar din economia procedurii mai sus menţionate rezultă că nu este stabilită o competenţă teritorială, într-o manieră imperativă, se menţionează în considerentele sentinţei atacate.

Aşadar, în contextul în care motivul de nelegalitate invocat de reclamantă a fost analizat efectiv de judecătorul fondului, iar recurenta reclamantă nu indică norma de drept material care împiedică un oficiu judeţean să procedeze la verificări asupra unei investiţii realizate în alt judeţ, nu poate fi reţinută nelegalitatea sentinţei nici sub acest aspect.

Tot pe marginea structurii de verificare, recurenta reclamantă a susţinut că, în contextul existenţei indiciilor de fraudă procedura internă a pârâtei impunea transmiterea rezultatului verificărilor către serviciul antifraudă din cadrul DG AGRI pentru efectuarea de verificări suplimentare şi, dacă era cazul şi către OLAF.

Similar celor expuse anterior, Înalta Curte subliniază faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. presupune încălcarea sau aplicarea greşită, de către instanţa ce a pronunţat hotărârea criticată, a unei norme de drept material or este evident că o procedură internă nu poate avea semnificaţia noţiunii de "normă de drept material."

O altă critică a recurentei reclamante vizează procedura şi obiectul investigaţiei precum şi termenul până la care autoritatea pârâtă avea posibilitatea de a întreprinde verificări pe marginea eligibilităţii proiectului finanţat în cauză.

În acest sens, recurenta reclamantă a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin necomunicarea tuturor actelor întocmite de pârâtă în cursul verificărilor efectuate, argument ce nu poate conduce la constatarea nelegalităţii sentinţei atacate, întrucât recurenta reclamantă nu arată care este norma de drept material ce obligă structura de verificare să pună la dispoziţia beneficiarului verificat toate actele întocmite în cursul investigaţiei şi să solicite un punct de vedere cu privire la toate aceste acte.

În scopul respectării dreptului la apărare, prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 instituie, în sarcina structurilor de verificare, obligaţia de a analiza punctul de vedere al structurii verificate, exprimat pe parcursul verificării şi, esenţial, obligaţia de a prezenta structurii verificate, înainte de aprobare, proiectul procesului-verbal în vederea formulării punctului de vedere al entităţii verificate.

De asemenea, art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 statuează că procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea autorităţii emitente, data la care a fost emis, datele de identificare a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanţei bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele şi semnătura conducătorului autorităţii emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi autoritatea la care se depune contestaţia, menţiuni privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi (15).

Raportat la cauza de faţă, nimic din economia cauzei nu susţine încălcarea, de către prima instanţă, a prevederilor art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.

Dimpotrivă, conţinutul procesului-verbal de constatare a neregulii atestă îndeplinirea efectivă, de către structura de verificare, a obligaţiei de ascultare a beneficiarului finanţării, dovadă fiind consemnările de la paginile 37-42 privind punctul de vedere al structurii verificate şi poziţia exprimată de autoritate în raport de acesta.

În ceea ce priveşte extinderea verificărilor şi presupusa neconcordanţă dintre suma iniţial stabilită ca fiind neeligibilă, instanţa fondului a înlăturat motivat apărările reclamantei, neexistând niciun argument pentru a se conchide în sensul nelegalităţii hotărârii atacate.

Astfel, raportat la limitele în care se efectuează controlul, judecătorul fondului a luat act de susţinerile reclamantei, în sensul că deşi autoritatea de management s-a autosesizat cu privire la suspiciunea de neregulă descrisă în IRD 0.1 13036/10.05.2015 şi în care se estima un prejudiciu de 9917,51 RON controlul a vizat şi alte aspecte şi a condus la stabilirea unei creanţe bugetare în valoare de 464505,12 RON.

Cu privire la acest aspect instanţa fondului a reţinut că, într-adevăr, în nota de descoperire a unei nereguli şi de fundamentare pentru desfăşurarea unui control au fost menţionate cheltuieli neeligibile decontate în tranşa I şi un prejudiciu prezumtiv de 9917,51 RON. Întrucât controlul pe eşantion era în desfăşurare şi au mai fost semnalate şi alte nereguli după data întocmirii notei, nu s-a mai procedat la întocmirea altei note, ci a fost informată echipa de control cu privire la suspiciunile semnalate ulterior pentru a fi analizate în procesul-verbal de constatare a neregulilor. Prin urmare, nu se poate reţine depăşirea limitelor sesizării, cu atât mai mult cu cât neregulile pot fi sesizate pe toată durata de valabilitate a contractului, care este reprezentată de durata de execuţie a contractului, la care se adaugă o perioadă de monitorizare de 5 ani de la data efectuării ultimei plăţi, potrivit art. 2 (8) din contractul de finanţare, iar art. 5 (2) din acelaşi contract prevede că autorizarea cererilor de plată poate fi invalidată ulterior prin constatarea de nereguli.

În acelaşi context, recurenta reclamantă a invocat un alt argument în susţinerea căii de atac, apreciind că instanţa de fond s-a aflat într-o reală confuzie cu privire la aprecierea noţiunilor de perioadă de implementare a proiectului şi perioadă de valabilitate.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată nu cuprinde niciun considerent de natură a sublinia o atare confuzie, instanţa fondului apreciind în mod întemeiat faptul că verificările întreprinse de instituţia pârâtă au respectat prevederile contractului asumat între părţi cu privire la momentul până la care pot fi cercetate eventualele nereguli.

În contextul în care verificările întreprinse de intimata pârâtă sunt realizate în interiorul termenului de prescripţie a dreptului autorităţii de a constata creanţa bugetară, distincţiile sugerate de recurenta reclamantă nici nu au finalitate practică.

Referitor la fondul neregulilor constatate de intimata pârâtă, Înalta Curte reţine că prin formularul AP1.7. comunicat reclamantei la data de 06.06.0216 a fost respinsă cererea de plată pentru tranşa III, apreciind pârâta că nu a fost menţinut criteriul de eligibilitate EG 10, referitor la încadrarea pensiunii finanţate în arhitectura specifică locală.

O atare concluzie a pârâtei a avut în vedere faptul că avizul nr. x/14.09.2010, prezentat de reclamantă, nu a fost emis de O.A.R. Filiala Bacău-Neamţ, acest organism de specialitate precizând, la cererea AFIR, faptul că Filiala Bacău Neamţ a Ordinului Arhitecţilor din România nu a eliberat niciun aviz faza DATC-PAC de încadrare în specificul local, avizul cu nr. 01 fiind eliberat la o dată anterioară pentru o altă investiţie realizată prin finanţare europeană.

Refuzul de plată în privinţa tranşei III, astfel motivat, a fost contestat de reclamantă în dosarul nr. x/2017, acţiunea sa fiind respinsă de prima instanţă pentru considerentele arătate în cuprinsul sentinţei civile nr. 171 din 29 noiembrie 2017, recurată în cauza de faţă.

În privinţa refuzului de plată recurenta reclamantă critică legalitatea sentinţei civile nr. 171/2017, apreciind că în mod nelegal a stabilit judecătorul fondului caracterul fals al înscrisului reprezentat de avizul nr. x/14.09.2010, fără a fi dovedită suspiciunea de fals pe calea procedurii de înscriere în fals sau de verificare de scripte ori prin alte documente care să emane de la vreo autoritate/structură cu atribuţii în sfera cercetării infracţiunilor de fals şi uz de fals.

Esenţial pentru a se concluziona în sensul că avizul nr. x/14.09.2010, prezentat pentru investiţia realizată de reclamantă, este plăsmuit, este faptul că entitatea emitentă- Filiala Bacău Neamţ a Ordinului Arhitecţilor din România a arătat că nu a emis un atare aviz la cererea societăţii reclamante, numărul avizului fiind aferent unei alte investiţii şi unei cereri anterioare, astfel că este indiscutabil caracterul fals al înscrisului, fără a mai fi necesară parcurgerea altor proceduri.

Prin urmare, critica recurentei reclamante, în sensul că instanţa fondului nu a urmat procedura verificării de scripte sau procedura falsului pentru a concluziona în sensul că avizul în discuţie este fals, este lipsită de suport.

În consecinţă, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a demonstrat faptul că soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 reflectă greşita sau încălcarea normelor de drept material.

În ceea ce priveşte obiectul dosarului conex, acesta vizează contestaţia recurentei reclamante împotriva deciziei nr. 23664/26.08.2016, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a neregulii şi de stabilire a creanţei bugetare nr. x/21.07.2016.

Astfel cum s-a arătat mai sus, prin procesul-verbal de constatare a neregulii s-a decis recuperarea integrală a finanţării nerambursabile acordate recurentei reclamante, fiind reţinut faptul că nu au fost îndeplinite criteriile de eligibilitate EG 10, EG 17 şi EG 18.

Criteriul de eligibilitate EG10, referitor la necesitatea încadrării proiectului în specificul arhitectural zonal şi neîndeplinirea lui, prin faptul că recurenta reclamantă a prezentat în acest sens un aviz ce nu a fost emis, în realitate, de Ordinul Arhitecţilor din România, a făcut obiectul analizei anterioare a instanţei de control judiciar.

În privinţa celorlalte două criterii de eligibilitate, s-a apreciat că în cauză au fost create condiţii artificiale pentru accesarea fondurilor nerambursabile, reprezentantul reclamantei neavând, în realitate, disponibilul pentru cofinanţarea proiectului(încălcare criteriu EG 17) urmărindu-se, în fapt, încălcarea regulii de minimis, ce nu permite solicitanţilor accesarea a mai mult de 200.000 euro pe parcursul unei perioade de 3 ani fiscali(încălcare criteriu EG18).

Pentru a ajunge la această concluzie, intimata pârâtă reţine că din analiza cererilor de finanţare şi a contractelor de finanţare încheiate de S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L., a datelor furnizate de ORC cu privire la asociaţii celor 2 societăţi, precum şi a datelor furnizate de ITM Neamţ cu privire la salariaţii celor 2 societăţi, s-a constatat existenţa elementelor care conduc la concluzia de creare de condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării. Astfel, asociatul unic şi administratorul S.C. A. S.R.L. este fiica asociatului unic şi administratorului S.C. B. S.R.L.. Reprezentantul S.C. A. S.R.L. a împuternicit prin procură pe părinţii săi, D. şi E., să o reprezinte cu puteri depline în activitatea societăţii. Practic, de la data înfiinţării societăţii 30.09.2008 şi până în prezent, cei care au administrat ambele firme beneficiare de finanţare FEADR sunt D. şi E..

S-a mai reţinut că ambele societăţi activează pe aceeaşi piaţă a serviciilor de cazare, au aceleaşi calificări şi oferă servicii identice, ceea ce creează avantaje în piaţă în ceea ce priveşte atragerea grupurilor mari de turişti, pensiunile fiind amplasate la o distanţă mică una de alta, între cei 2 beneficiari neexistând relaţii concurenţiale reale. Un alt avantaj este şi acela al minimizării costurilor cu forţa de muncă, administratorul şi contabilul fiind acelaşi la ambele societăţi.

În ceea ce priveşte fluxul de numerar între cele 2 societăţi s-a constatat că acesta se bazează pe existenţa a 16 contracte de împrumut în valoare totală de 330770 RON, prin care S.C. B. S.R.L. a creditat S.C. A. S.R.L., împrumuturile au fost parţial rambursate prin emiterea unor facturi de avans în cadrul executării a două contracte de prestări servicii. A remarcat faptul că dl. E. a semnat contractele de împrumut în numele ambelor societăţi, acesta având calitatea de director general la ambele societăţi. În ceea ce priveşte contractele de prestări servicii nr. x/28.08.2014 şi y/10.09.2014, în valoare totală de 272280 RON, încheiate între S.C. A. S.R.L. în calitate de executant şi S.C. B. S.R.L., în calitate de beneficiar şi având ca obiect executarea unor lucrări de construcţii şi de reparaţii, se are în vedere că aceste contracte nu au fost executate până în prezent, că societatea nu este autorizată pentru executarea lucrărilor de construcţii, ceea ce denotă faptul că aceste contracte sunt întocmite fictiv, pentru a justifica, chiar şi parţial, faptul că S.C. A. S.R.L. nu este dependentă financiar de S.C. B. S.R.L..

În afară de aceste contracte, investiţia a fost finanţată prin depuneri/viramente succesive făcute de dl. E..

Faţă de factorii obiectivi şi subiectivi analizaţi în procesul-verbal de constatare, în ceea ce priveşte relaţiile existente între S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., atât din punct de vedere al legăturilor existente între structurile acţionariatului celor 2 societăţi, dar şi din punct de vedere al coordonării ambelor investiţii, s-a concluzionat faptul că S.C. A. S.R.L. a fost înfiinţată în mod artificial, cu scopul de a mai obţine un sprijin financiar de 200.000 euro, cu încălcarea regulii "de minimis".

Soluţionând contestaţia formulată de reclamantă cu privire la cele menţionate în cuprinsul procesului-verbal atacat, prima instanţă a înlăturat apărările reclamantei, constatând că în mod întemeiat a fost reţinută în cauză neregula reprezentând crearea condiţiilor artificiale în vederea accesării fondurilor nerambursabile.

Înalta Curte achiesează la punctul de vedere al primei instanţe, constatând că hotărârea criticată reflectă o corectă aplicare a principiilor statuate de Curtea Europeană de Justiţie pe marginea înţelesului noţiunii de condiţii artificiale şi a contextului în care intervine obligaţia de restituire a sprijinului financiar obţinut prin condiţii artificiale.

Art. 4 alin. (8) Regulamentul UE nr. 65/2011 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului în ceea ce priveşte punerea în aplicare a procedurilor de control în cazul măsurilor de sprijin pentru dezvoltarea rurală prevede că:

"fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale nu se efectuează nicio plată către beneficiari în cazul cărora s-a stabilit că au creat în mod artificial condiţiile necesare pentru a obţine aceste plăţi în scopul obţinerii unui avantaj care contravine obiectivelor schemei de ajutor".

Prin Hotărârea din 12.09.2013 pronunţată în cauza C-434/12 Slancheva Sila EOOD, CJUE a statuat că:

"(1) Art. 4 alin. (8) din Regulamentul UE nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că, condiţiile de punere în aplicare a acestuia necesită prezenţa unui element obiectiv şi a unui element subiectiv.

Potrivit primului dintre aceste elemente este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze împrejurările obiective ale speţei care permit să se concluzioneze că finalitatea urmărită de schema de ajutor din cadrul Fondului European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR) nu poate fi atinsă.

Potrivit celui de-al doilea element este de competenţa instanţei de trimitere să aprecieze elementele de probă obiective care permit să se concluzioneze că, prin crearea în mod artificial a condiţiilor necesare pentru a beneficia de plată în temeiul FEADR, candidatul la acordarea unei astfel de plăţi a urmărit în exclusivitate să obţină un avantaj care contravine obiectivelor schemei menţionate.

În această privinţă, instanţa naţională se poate baza nu numai pe elemente precum legăturile juridice, economice şi/sau personale dintre persoanele implicate în proiecte de investiţii similare, ci şi pe indicii care dovedesc existenţa unei coordonări deliberate între aceste persoane.

(2) Articolul 4 alin. (8) din Regulamentul nr. 65/2011 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o cerere de plată, în temeiul schemei de ajutor din cadrul Fondului european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) să fie respinsă pentru simplul motiv că un proiect de investiţii, care candidează la acordarea unui ajutor din această schemă, nu are autonomie funcţională sau că există o legătură juridică între candidaţii la acordarea unui astfel de ajutor, fără ca celelalte elemente obiective din speţă să fi fost luate în considerare."

Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, prima instanţă a avut în vedere nu numai legătura de rudenie dintre administratorii celor două societăţi beneficiare de finanţare nerambursabilă, subliniind chiar judecătorul fondului că nu există nici un impediment ca 2 societăţi, al căror acţionari sunt în relaţii de rudenie, să obţină fiecare un ajutor financiar, însă cu condiţia să nu existe conivenţă între cele 2 societăţi în crearea de condiţii pentru a obţine o finanţare nerambursabilă. Astfel, a arătat instanţa fondului că în speţă nu a fost avută în vedere numai relaţia de rudenie, ci toţi factorii subiectivi şi obiectivi analizaţi şi a căror existenţă concomitentă şi complementară au condus la concluzia că au fost create condiţii artificiale pentru obţinerea finanţării.

Critica recurentei reclamante, potrivit căreia prima instanţă nu ar fi menţionat care sunt acei factori subiectivi şi obiectivi avuţi în vedere de judecătorul fondului nu reprezintă altceva decât scoaterea din context a concluziei instanţei, fiind de observat că anterior expunerii concluziei criticate de recurentă, prima instanţă a analizat aceste elemente, dovadă fiind considerentele din paragrafele 2-6 ale paginii 16 din sentinţă.

Recurenta reclamantă consideră nelegală sentinţa atacată şi din perspectiva statuărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea nr. C-110/13 prin care s-a realizat o interpretare a prevederilor art. 3 alin. (3) paragraful 4 din Recomandarea CE nr. 361/2003, însă, constată instanţa de recurs că în cauză nu este dezbătută problema afilierii celor două societăţi ci se consideră că au fost create condiţii artificiale prin chiar înfiinţarea SC. A. S.R.L., beneficiar real al finanţării fiind, însă, S.C. B. S.R.L., entitate ce nu mai putea accesa o altă finanţare, dată fiind regula "de minimis".

De asemenea, susţinerile recurentei potrivit cărora verificarea creării condiţiilor artificiale trebuia făcută anterior efectuării plăţilor, adică anterior acordării finanţării, nu constituie decât simple alegaţiuni lipsite de suport legal, în contextul în care acordarea finanţării s-a efectuat, nu urmare a unor erori de apreciere a îndeplinirii condiţiilor de către reclamantă, ci urmare a prezentării de către aceasta a unor date/informaţii eronate, nesincere, prin ascunderea şi astfel inducerea în eroare a funcţionarilor AFIR, a informaţiilor reale care ar fi condus la descoperirea neregulii încă de la momentul depunerii cererii de finanţare şi a documentelor anexate acesteia.

În fine, Înalta Curte constată că nici înscrisul nou depus de recurenta reclamantă la termenul de judecată din 23.07.2020, reprezentat de ordonanţa de clasare dată în dosarul penal nr. x/2015 nu este susceptibilă să influenţeze modalitatea de soluţionare a prezentului recurs.

Recurenta reclamantă a justificat necesitatea depunerii acestui înscris pentru a susţine concluziile sale, în sensul nelegalităţii sentinţei atacate pentru faptul că nu au fost validate argumentele sale privind necompetenţa structurii de control, apreciind recurenta reclamantă că, în prezenţa indicatorilor de fraudă, Direcţia Control şi Antifraudă era îndrituită să continue cercetările.

Însă, aşa cum s-a menţionat mai sus, Înalta Curte subliniază că normele de organizare internă a instituţiei intimate nu pot fi încadrate în categoria normelor de drept material, aşa cum aceasta este prevăzută prin dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că pretinsa încălcare a unor astfel de proceduri interne nu poate fi valorificată ca motiv de casare.

Cât priveşte susţinerea recurentei reclamante din şedinţa publică din 23 iulie 2020, în sensul că ordonanţa de clasare atestă faptul că organul competent a infirmat suspiciunile de creare a condiţiilor artificiale, se impune a fi făcută precizarea că o atare apărare atestă completarea motivelor de casare, nefiind invocată, prin cererea de recurs, nelegalitatea sentinţei civile pentru încălcarea soluţiei dispuse în cursul cercetării penale.

Cât timp un atare motiv de casare este invocat peste termenul prevăzut de art. 487 C. proc. civ., instanţa de control judiciar nu este legal învestită cu examinarea sa, nici chiar în condiţiile în care această critică este grefată pe un înscris nou, apărut după pronunţarea sentinţei.

Pe de altă parte, dacă recurenta reclamantă dorea să se prevaleze în prezenta cauză de soluţia dispusă în cadrul cercetărilor penale, nimic nu o împiedica să uzeze de dispoziţiile art. 413 alin. (2) C. proc. civ., fiind de semnalat faptul că, deşi ordonanţa de clasare este ulterioară sentinţei civile recurate în cauza de faţă, urmărirea penală a început, totuşi, în cursul anului 2015.

Nu în ultimul rând, cu luarea în considerare şi a celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu şi alţii contra României, Înalta Curte are în vedere faptul că pretinsa autoritate de lucru judecat poate fi invocată numai prin raportare la o hotărâre judecătorească nu şi prin raportare la o ordonanţă de clasare.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Pornind de la faptul că o chestiune determinantă a fost analizată diferit în cadrul unor proceduri judiciare paralele, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, subliniază, în cuprinsul hotărârii pronunţate în cauza Lungu şi alţii împotriva României, că "în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem".

Se arată, în continuare, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri următoarele:

"40. În prezenta cauză, chiar admiţându-se că nu exista nici identitate de părţi, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea constată că procedura fiscală şi cea penală vizau aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora, respectiv încadrarea juridică a aceloraşi operaţiuni de transformare şi de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

41. În această privinţă, observă că, în cadrul procedurii contencioase fiscale iniţiate de reclamanţi, prin hotărârea definitivă din 3 iulie 2003, secţia comercială a Curţii de Apel Suceava, după examinarea elementelor de probă propuse şi dezbătute de părţi, a concluzionat că operaţiunile de transformare şi de revânzare a anvelopelor fuseseră legale şi că acestea dădeau dreptul la facilităţi fiscale. În consecinţă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva procesului-verbal prin care li se imputau taxe şi penalităţi pentru operaţiunile respective (a se vedea supra, pct. 13).

42. Cu toate acestea, în cadrul procesului penal declanşat ca urmare a plângerii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice formulate împotriva primului reclamant, secţia penală a aceleiaşi curţi de apel, pe baza unei noi expertize, a revenit aspra concluziei respective, apreciind de această dată, prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005, că aceste operaţiuni erau ilegale şi că pe baza acestora, reclamanţii au beneficiat în mod necuvenit de facilităţi fiscale (a se vedea supra, pct. 25).

43. În această privinţă, Curtea a constatat că opiniile experţilor erau divergente (a se vedea supra, pct. 15). Curtea reaminteşte că, în orice caz, faptul că pot exista mai multe opinii pe marginea unui subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru a fi adusă atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun acest lucru (SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22687/03, pct. 32, 1 decembrie 2005).

44. Or, în speţă, în prezenta speţă, nici un element de acest tip nu poate justifica un astfel de reviriment.

45. Chiar admiţând că, în cadrul celui de-al doilea proces, secţia penală a curţii de apel s-a axat mai mult pe situaţia reclamanţilor şi că aceasta a urmărit să corecteze pretinsele erori comise de secţia comercială, Curtea consideră că nu ar trebui să le revină reclamanţilor sarcina de a suporta eventualele carenţe ale autorităţilor judiciare (mutatis mutandis, Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 36, 23 septembrie 2008).

46. Cu siguranţă, în acest caz nu este vorba despre casarea unei hotărâri judecătoreşti "irevocabile" şi care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Însă derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38).

47. Prin urmare, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, curtea de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie".

Aşadar, în lumina celor statuate de CEDO în cauza anterior citată, se poate reţine o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice numai atunci când chiar dacă nu există identitatea de obiect a unor proceduri judiciare, o chestiune determinantă, comună acelor proceduri, este tranşată diferit de cele două instanţe.

Or, este evident că o ordonanţă de clasare nu poate avea înţelesul de hotărâre definitivă, astfel că nu se pot impune, cu putere de lucru judecat, cele statuate prin intermediul unui atare act juridic.

În consecinţă, constatând că recurenta reclamanta nu a demonstrat nelegalitatea sentinţei civile nici din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 171 din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.