Joint tax liability of de jure administrator despite de facto management by spouse; no preclusive effect of criminal indictment on civil fiscal liability

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad-Serviciul de Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice-Compartimentul de Insolvabilitate şi Atragerea Răspunderii Solidare şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 8299/15.04.2016, privind angajarea răspunderii solidare, în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizie emisă de AJFP Arad-Serviciul Colectare şi Executare Silită PJ- Compartimentul Insolvabilitate şi Atragerea Răspunderii Solidare, şi anularea Deciziei nr. 4366/26.10.2016 emise de DGRFP Timişoara privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 8299/15.04.2016.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 296 din 13 octombrie 2017, Curtea a respins acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi anularea actelor administrative contestate.

În motivarea opţiuni sale procesuale reclamanta a susţinut următoarele:

Hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât încalcă puterea de lucru judecat a dispoziţiilor Rechizitoriului din dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, identitatea persoanei care s-a ocupat efectiv de administrarea societăţii B. S.R.L. a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul penal x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, dosar care în prezent se află în cursul judecăţii în primă instanţă la Tribunalului Arad sub nr. x/2016.

Ca urmare a cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, organele de cercetare penală au stabilit prin rechizitoriu că de administrarea societăţii se ocupa exclusiv dl. C., soţul meu.

De altfel, acesta a şi recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost cercetat.

În acest sens, organele de cercetare au reţinut că "în cauză urmează a se dispune clasarea faţă de numiţii A. şi D. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 întrucât faptele nu au fost săvârşite de către aceştia" - pag. 8 din rechizitoriu.

În ceea ce priveşte obiectul şi părţile dosarului nr. x/2016, se menţionează că reclamanta nu are nicio calitate procesuală întrucât nici inculpaţii din dosarul penal şi nici partea civilă, adică intimata din prezentul dosar, nu au atacat clasarea dispusă faţă de mine.

Se poate, deci, susţine că în penal s-a stabilit în mod definitiv că reclamanta nu s-a ocupat deloc de administrarea societăţii B. S.R.L.

Cu toate acestea, Curtea de Apel Timişoara a repus în discuţie starea de fapt intrată în putere de lucru judecat în dosarul penal, respectiv aceea că singurul vinovat de producerea prejudiciului invocat de către intimată este administratorul de fapt al societăţii.

Practic, Curtea de Apel Timişoara a înlăturat o stare de fapt probată în penal, şi anume identitatea persoanei care s-a ocupat de administrarea societăţii, şi a pronunţat o soluţie întemeiată pe o ficţiune rezultată dintr-un înscris, chestiune contrazisă, însă, de realitate.

Însă trebuie subliniat că organele de cercetare penală au dispus clasarea faţă de reclamantă nu pentru că nu ar fi existat suficiente probe privind modul de administrare a societăţii şi persoanele implicate, ci pentru că din probele administrate a rezultat dincolo de orice dubiu că ea nu ar avut niciun rol în activitatea societăţii. Această stare de fapt este opozabilă tuturor participanţilor la procesul penal întrucât niciunul dintre aceştia nu a contestat clasarea dispusă faţă de mine.

S-ar putea argumenta că, în situaţia în care organele de cercetare penală sau instanţa penală ar fi dispus clasarea sau achitarea mea pentru că nu ar fi existat suficiente probe privind vinovăţia sa, instanţa civilă ar fi putut reverifica toate aspectele legate de starea de fapt şi de drept din cauză, întrucât standardul de probaţiune în materie penală este diferit de standardul de probaţiune în materie civilă.

Însă, în speţă, nici măcar această discuţie teoretică nu poate fi purtată deoarece organele de cercetare penală au reţinut lipsa oricărei vinovăţii în ceea ce mă priveşte ca urmare a probaţiunii extensive pe care au administrat-o.

De principiu, obligaţia de plată a prejudiciului derivă din săvârşirea unei acţiuni ilicite săvârşită cu vinovăţie, însă, reclamantei nimeni nu i-a reproşat săvârşirea unei asemenea acţiuni şi este indubitabil că faptele care au produs prejudiciul au fost săvârşite de altă persoană.

Totuşi, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în sarcina sa un deficit de supraveghere a activităţii societăţii, fiindu-i atrasă răspunderea pentru o inacţiune, deşi între această inacţiune şi prejudiciu nu există niciun raport de cauzalitate. Dimpotrivă, în procesul penal s-au stabilit atât faptele care au provocat prejudiciul, cât şi autorii acestora, iar reclamanta nu se numără printre ele.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond prin care au fost menţinute actele administrativ fiscale contestate, este legală, fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a normelor de drept material.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

2.1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta - reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2016 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, prin care s-a dispus în conformitate cu art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator aferent perioadei 14.03.2012 - 08.08.2014 al debitoarei societatea B. S.R.L., pentru creanţe în sumă de 1.032.561 RON, reprezentând obligaţiile fiscale restante ale societăţii.

Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă prin decizia nr. 4366/26.10.2016 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate, soluţie care este împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât se bazează pe interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

Criticile reclamantei referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat corespunzătoare motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Autoritatea de lucru judecat este acel principiu ce guvernează activitatea de înfăptuire a justiţiei şi în virtutea căruia un litigiu, soluţionat printr-o hotărâre judecătorească sau administrativ jurisdicţională ori arbitrală definitive nu mai poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

Rechizitoriu nu intră în categoria hotărârilor care se bucură de autoritate de lucru judecat, reprezintând ultimul act de urmărire penală, prin care este sesizată instanţa de judecată cu faptele care urmează să facă obiectul judecăţii şi persoanele care urmează să fie trase la răspundere penală pentru aceste fapte, dispoziţii care urmează a fi validate sau invalidate de instanţele competente în urma derulării procesului penal.

Împrejurarea că în privinţa reclamantei s-a decis prin acest act de sesizare clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, soluţie necontestată, nu împiedică angajarea răspunderii solidare a reclamantei în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi cercetarea legalităţii deciziei administrative de către instanţele de contencios administrativ, întrucât între cele două situaţii nu există identitate de cauză şi de obiect.

În privinţa reclamantei s-a decis că faptele de evaziune fiscală nu au fost săvârşite de aceasta, ci de inculpatul C., soţul său, în calitate de administrator de fapt al societăţii B. S.R.L., care în exerciţiul acestei calităţi, a înregistrat, în perioada 2012-2014 în evidenţa contabilă facturi care nu au la bază operaţiuni reale şi nu a înregistrat în documentele contabile ale societăţii veniturile realizate în urma livrărilor efectuate de către două societăţi comerciale, cauzând bugetului de stat un prejudiciu în cuantum de 602.617 RON, la care s-au calculat accesoriile aferente.

În prezenta cauză, pentru datoriile fiscale ale societăţii B. S.R.L., care a fost declarată insolvabilă, s-a decis de organele fiscale angajarea răspunderii fiscale a reclamantei pentru creanţa principală de 794.549 RON la care au fost calculate majorări şi penalităţi de întârziere în cuantum de 238.012 RON, pentru neîndeplinirea unor obligaţii legale în calitate de administrator de drept al societăţii cu rea-credinţă.

Este necontestat că suma pretinsă de la inculpatul C. în cadrul exercitării acţiunii civile prin rechizitoriu este parte din suma datorată de societatea B. S.R.L. pentru care reclamantei i s-a angajat răspunderea solidară prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, însă solidaritatea faţă de societate ale celor doi soţi a fost angajată sau s-a propus pe temeiuri juridice diferite care nu sunt incompatibile.

Stingerea creanţei va urma regulile solidarităţii, astfel că achitarea totală sau parţială a creanţei de către inculpat, în măsura în care se va dovedi vinovăţia sa, conform celor pretinse prin rechizitoriu, va avea influenţă şi asupra întinderii creanţei pentru care organele fiscale o vor urmări pe reclamantă.

Pentru a concluziona, Înalta Curte reţine că prin rechizitoriul în cauză, în privinţa dispoziţiilor sale referitoare la reclamantă, s-a reţinut doar că reclamanta nu se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în circumstanţele de fapt arătate, iar nu că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale care îi reveneau în calitate de administrator de drept al societăţii de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate sau nedeclarare şi/sau neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale, pentru care ilicitul penal este exclus. De asemenea, nu s-a reţinut că reclamanta a omis îndeplinirea acestor obligaţii legale cu bună credinţă, pentru a se verifica în prezenta cauză identitatea de obiect şi cauză cu cele dispuse prin rechizitoriu.

În consecinţă, este justă concluzia instanţei de fond, care plecând de la premisa că obligaţiile fiscale ale debitoarei datează din perioada în care reclamanta avea calitate de administrator al acestei societăţi, a apreciat că acesta a ignorat obligaţiile legale ce îi reveneau în calitate administrator al societăţii, respectiv obligaţia de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii comerciale, delegând-o fără temei soţului său, şi a concluzionat că prezumţia relativă a bunei credinţe a administratorului societăţii a fost răsturnată, reclamanta acţionând cu rea credinţă în neîndeplinirea obligaţiilor legale reţinute.

Prin urmare, aspectele reţinute sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că actele administrativ fiscale contestate prin care a fost antrenată răspunderea solidară a reclamantei sunt legale, astfel că hotărârea instanţei de fond, care le validează, este legală, nefiind încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 296 din 13 octombrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.