Taxpayer prevails in quashing illegal suspension of administrative tax complaint for lack of prior criminal referral

Şedinţa publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.09.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (DGSC) şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia pentru Contribuabili Mijloci constituită la nivelul Regiunii Ploieşti, anularea Deciziei nr. 223/07.07.2017 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emisă de prima pârâtă, anularea Deciziei de impunere nr. x/29.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2017, emise de cea de-a doua pârâtă, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 29 din 14 februarie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A. invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susţine că sentinţa civilă criticată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta că, în urma inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 22.01.2016-03.03.2017 a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/29.03.2017 (898/29.03.2017) de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituita la nivelul Regiunii Ploieşti (ACMPloieşti).

Împotriva acestei decizii de impunere a depus contestaţie administrativă prin care a invocat nelegalitatea si netemeinicia acesteia, în primul rând întrucât a fost emisă de un organ necompetent si în al doilea rând pentru că Decizia de impunere nr. x/29.03.2017 nu mai putea fi emisă, având in vedere dispoziţiile 126 alin. (1) si (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât totalul duratei inspecţiei fiscale a depăşit dublul perioadei de 90 de zile prevăzute la art. 126 din Legea 207/2015 precum şi pentru mai multe considerente pentru care obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite prin Decizia de impunere in sarcina S.C. A. au fost incorect determinate.

Prin Decizia nr. 223/07.07.2017 privind soluţionarea contestaţiei, Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor a înlăturat excepţiile referitoare la neregulile privitoare la competenţa organului fiscal emitent al deciziei (1) şi la durata inspecţiei fiscale (2) şi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei în ce priveşte criticile referitoare la modul de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare ce constituie fondul contestaţiei (3).

Împotriva acestei decizii a fost formulată contestaţia ce face obiectul prezentului dosar, respinsă în mod greşit de către instanţa de fond, în opinia recurentei reclamante şi sub acest aspect arată că instanţa de fond în mod greşit a aplicat în cauză prevederile capitolului II din instrucţiunile anexate Circularei nr. ARFC 130/27.01.2016, în condiţiile în care acestea se referă la acţiunile de inspecţie fiscală neîncepute la data de 01.02.2016 câtă vreme în cazul nostru inspecţia fiscală începuse la 22.01.2016, fiind aplicabile prevederile capitolului I.

Astfel, recurenta reclamantă arată că în contestaţia sa a invocat faptul că în raport de prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 207/2015 Decizia de impunere nr. x/29.03.2017 si Raportul de Inspecţie Fiscala nr. x/29.03.2017 emise de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituita la nivelul Regiunii Ploieşti sunt nule fiind emise de către un organ fiscal necompetent, în condiţiile în care inspecţia fiscală fusese începută de un alt organ fiscal, AJFP Argeş.

Instanţa de fond, în raport de prevederile legale şi probele administrate, a reţinut că prin Ordinul Preşedintelui ANAF 3702/17.12.2015 s-a decis ca începând cu data de 01.02.2016 S.C. A. S.A. să fie administrat de către DGRFP Ploieşti prin ACM (pagina 4 sentinţă). De asemenea, s-a reţinut corect şi faptul că încă din data de 22.01.2016 AJFP Argeş începuse inspecţia fiscală în cauză (pagina 5 sentinţă şi potrivit menţiunilor din Registrul Unic de Control S.C. A. SA), inspecţie avizată prin avizul x/05.01.2016. Inspecţia fiscala inceputa de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş (AJFP Argeş) a fost finalizată de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituita la nivelul Regiunii Ploieşti prin emiterea celor două acte administrative contestate, iar potrivit menţiunilor din RIF, în cauză nu a avut loc nicio delegare de competentă.

Fiind deja începută inspecţia fiscală încă din 22.01.2016, în mod greşit instanţa de fond consideră aplicabile prevederile capitolului II din instrucţiunile anexate Circularei nr. ARFC 130/27.01.2016, care se referă la situaţia inspecţiilor neîncepute la data de 01.02.2016 şi pentru care s-a emis aviz, care, cu îndeplinirea şi a altor condiţii ar constitui în opinia instanţei de fond îndreptăţirea ACM să continue si să finalizeze inspecţia fiscală. În realitate, contrar concluziei din sentinţă, schimbarea de competenţă realizată de intimate nu a avut o bază legală, ci dimpotrivă a înfrânt regulile stabilite prin textele invocate respectiv art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 şi ale Anexei 1, lit. G), punctul 3 ale Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 560/29.01.2016.

De altfel, din adresa x/25.05.2016 ataşată de ANAF întâmpinării, rezultă că însăşi emitenta deciziei F-PH 32/29.03.2017, Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituita la nivelul Regiunii Ploieşti, îşi negase competenţa de a continua inspecţia fiscală în cauză, raportându-se la tocmai la dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

Pe de altă parte, chiar ţinând cont prevederile Capitolului I din instrucţiuni care reglementează situaţia inspecţiilor începute până la data de 01.02.2016, ACM Ploieşti nu dobândea competenţă pentru continuarea inspecţiei fiscale şi emiterea Deciziei de impunere deoarece: nici toţi membrii echipei nu fuseseră reîncadraţi la ACM, ci doar B. în timp ce C. a rămas la AJFP Argeş, iar potrivit ordinului de serviciu F-PH 161/14.11.2016, la acea dată din echipa de inspecţie nu a mai făcut parte B., deşi reîncadrată la ACM Ploieşti, astfel că nici măcar dispoziţiile din adresa 22943/PLR AIF 2532 nu au fost respectate.

O altă critică la adresa sentinţei recurate vizează interpretarea greşită atât a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cât şi a ale Anexei 1, lit. G), punctul 3 ale Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 560/29.01.2016.

Se reţine în sentinţă că, în ceea ce priveşte organul fiscal competent pentru administrarea societăţii reclamante, a avut loc începând cu data de 01.02.2016 o schimbare de competenţă întemeiată pe dispoziţii legale referitoare la organizarea şi funcţionarea ANAF, respectiv prin Ordinul Preşedintelui ANAF 3702/17.12.2015, respectiv din competenţa AJFP Argeş, în competenţa ACM din cadrul DGRFP Ploieşti.

Art. 36 Codul de procedură fiscalălă reglementează situaţiile în care intervine, ca şi în cazul nostru, o schimbare de competentă, fără a restrânge aplicabilitatea la anumite cazuri de schimbare a competenţei. La alin. (3) al art. 36 din Legea nr. 207/2015 se stabileşte că în situaţia în care se află în curs de derulare o procedură de administrare, cu excepţia procedurii de executare silită expres prevăzută, organul fiscal central care a început procedura este competent să o finalizeze. Nu există nicio menţiune în sensul că acesta regulă se aplică doar în situaţia în care schimbarea de competenţă este determinată de schimbarea domiciliului fiscal sau de modificarea calităţii de contribuabil mare sau mijlociu. în aceste condiţii, este cu totul greşită interpretarea instanţei de fond prin care consideră alin. (3) ca fiind o derogare de la regulile prevăzute pentru situaţiile strict stabilite de alin. (1) şi (2), deşi nu exista o menţiune în lege în acest sens şi în condiţiile în care nu există o altă regulă generală, pentru celelalte situaţii în afară de schimbarea competenţei în cazurile menţionate la alin 1 şi 2, restrângând astfel în mod arbitrar aplicabilitatea regulii de la alin. (3) al art. 36 din Legea nr. 207/2015.

De altfel, chiar DGRFP Ploieşti-Inspecţie Fiscală, prin adresa nr. x/07.03.2018, recunoaşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, incidenţă pe care instanţa de fond o neagă restrângând nejustificat aplicabilitatea acestui text de lege.

Neaplicând dispoziţiile art. 36 alin. (3) din C. proc. civ. Fiscală, instanţa de fond hotărăşte să nu aplice nici dispoziţiile Anexei 1, lit. G), punctul 3 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 560/29.01.2016. Ordinul menţionat stabileşte procedura de administrare şi monitorizare a contribuabililor mijlocii de către administraţiile pentru contribuabili mijlocii constituite la nivelul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice prin H.G. nr. 816/2015.

Or, prevederile de la lit. G), punctul 3 din Ordinul 860 sunt incidente întrucât prin acestea se stabileşte că în timp ce potrivit regulii generale de la punctul 1: Acţiunile de inspecţie fiscală/control la contribuabilii mijlocii şi sediile secundare ale acestora se efectuează de structurile cu atribuţii de inspecţie fiscală din cadrul administraţiilor pentru contribuabilii mijlocii constituite la nivelul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, în cazul în care se află în curs de derulare o procedură de inspecţie fiscală/control la un contribuabil, organul de inspecţie fiscală care a început procedura este competent să o finalizeze, în condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, în cazul nostru AJFP Argeş care la 22.01.2016 începuse inspecţia fiscală.

Faţă de cele de mai sus, sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca urmare, făcând o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale invocate în contestaţie, în temeiul art. 49 C. proc. civ. fiscală concluzia este aceea a nulităţii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/29.03.2017 ca fiind emisă de către un organ necompetent precum şi a Deciziei nr. 223/07.07.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a contestaţiilor întrucât prin aceasta s-a rezolvat în mod greşit acest motiv din contestaţia administrativă.

Cu privire la depăşirea duratei maxime a inspecţiei fiscale, cu consecinţa imposibilităţii emiterii deciziei de impunere, recurenta reclamantă a arătat că instanţa de fond a respins acţiunea, făcând un calcul eronat al duratei inspecţiei, printr-o aplicare greşită a prevederilor art. 127 Codul de procedură fiscalălă ce a condus Ia o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) si (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală precum şi cu încălcarea principiului legalităţii prevăzut la art. 4 alin. (2) C. proc. civ. Fiscală.

Instanţa de fond reţine în mod corect că inspecţia fiscală a început la data de 22.01.2016 iar finalizarea acesteia a avut loc la data de 03.03.2017.

Însă, excluderea de către instanţa de fond de la calcul a perioadei dintre data de 29.02.2016-15.11.2016 pe considerentul existenţei Deciziei de Suspendare nr. 7/29.02.2016, vine în contradicţie chiar temeiului de drept invocat pentru emiterea acesteia, respectiv art. 127 alin. (4) al Legii 207/2015 care stabileşte că suspendarea inspecţiei fiscale se dispune atunci când soluţionarea contestaţiei formulate împotriva unui act administrativ fiscal emis anterior sau a unei acţiuni în contencios-administrativ, pentru acelaşi contribuabil/plătitor, poate influenţa rezultatele inspecţiei fiscale în curs.

Acest temei indică în mod cert faptul că a fost suspendată o altă inspecţie fiscală, începută în baza Deciziei de reverificare nr. 50693/17.02.2016, deoarece această decizie era singura împotriva căreia reclamanta formulase contestaţie şi în acelaşi timp, decizia de reverificare viza TVA pentru perioada 01.07.2010-31.05.2012, astfel că soluţia contestaţiei nu putea influenţa rezultatul inspecţiei începute în baza Avizului x/05.01.2016 din cauza noastră, care privea TVA pentru altă perioadă: 01.07.2012- 30.11.2015 (ulterioara perioadei supuse verificării prin Decizia de Reverificare). Mai mult, contrar concluziei instanţei de fond, în sensul că decizia de suspendare a vizat inspecţia din cauza de faţă, chiar AJFP Argeş -Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 5, prin Adresa nr. x/11.10.2017, menţionează clar că prin Decizia nr. 7/29.02.2016 a fost suspendată inspecţia fiscală având ca obiect Decizia de reverificare nr. 50693/17.02.2016 şi nu cea finalizată cu actele contestate de reclamantă.

Instanţa de fond reţine că potrivit legii, art. 127 alin. (4) al Legii 207/2015 ce constituie temeiul deciziei de suspendare a inspecţiei, suspendarea ar fi trebuit să înceteze, deci inspecţia să fie reluată, doar după data soluţionării definitive a contestaţiei împotriva deciziei de reverificare, respectiv după data de 26.06.2017, la care s-a soluţionat definitiv contestaţia împotriva Deciziei de reverificare prin Decizia Curţii de Apel Piteşti nr. 791/2017 pronunţată in Dosarul nr. x/2016, ulterioara finalizării inspecţiei din cauza de faţă.

Or, nerespectarea de către intimate a acestor prevederi legale contravine principiului legalităţii prevăzut Ia art. 4 alin. (2) C. proc. civ. Fiscală, nesocotit de instanţa de fond atunci când consideră că nerespectarea momentului prescris de lege pentru reluarea inspecţiei nu afectează legalitatea deciziei de impunere.

În plus, în condiţiile în care instanţa de fond, soluţionând punctul 1 din contestaţia recurentei, a considerat că ACM era competent a continua după data de 01.02.2016 inspecţia finalizată cu Decizia de impunere nr. x/29.03.2017 si Raportul de Inspecţie Fiscala nr. x/29.03.2017, concluzia putea fi doar aceea a temeiniciei şi admiterii contestaţiei întemeiată pe nerespectarea duratei legale a desfăşurării inspecţiei fiscal, întrucât nu putea da eficienţă deciziei de suspendare nr. 7/29.02.2016 care, fiind emisă de AJFP Argeş (în opinia instanţei organ necompetent), nu putea produce efectul suspendării inspecţiei fiscale şi deci al excluderii de la calcul a perioadei dintre 29.02.2016-15.11.2016. Din acest punct de vedere sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6.

Ca urmare, în mod greşit instanţa de fond a înlăturat şi motivul contestaţiei prin care reclamanta a arătat că Decizia de impunere nr. x/29.03.2017 nu mai putea fi emisă având in vedere dispoziţiile 126 alin. (1) si (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât totalul duratei inspecţiei fiscale a depăşit dublul perioadei de 90 de zile prevăzute la art. 126 din Legea 207/2015.

Cu privire la nelegalitatea si netemeinicia soluţiei de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative dispuse prin decizia 223/2017, recurenta a susţinut că sentinţa este dată cu nesocotirea principiului legalităţii prevăzut la art. 4 alin. (2) C. proc. civ. Fiscală în sensul că instanţa de fond consideră respectarea în cauza noastră procedurii stabilite prin art. 277 alini lit. a) şi art. 132 Codul de procedură fiscalălă ar constitui un formalism excesiv şi nejustificat.

Astfel, suspendarea soluţionării contestaţiei administrative a fost dispusă invocându-se potrivit temeiului de drept, art. 277 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. Fiscală, existenţa unei sesizări penale, în condiţiile în care în cauza nu ne aflam în ipoteza prevăzută de lege pentru a se putea dispune suspendarea.

Soluţionarea contestaţiei administrative a fost suspendată de către intimată întemeindu-se pe art. 277 alin 1 lit. a) din Legea 207/2015, deci pe temeiul că organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Or, potrivit art. 132 din Legea 207/2015, organul de inspecţie fiscală este obligat să sesizeze organele ie urmărire penală în situaţiile în care cu ocazia inspecţiei fiscale cele constatate ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracţiuni (alin. (1) si are obligaţia de a întocmi un proces-verbal semnat de organul si inspecţie fiscală şi de către contribuabilul/plătitorul supus inspecţiei, cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului/plătitorului, (alin. (2).

Nu a fost întocmit un astfel de proces-verbal.

Ca urmare, pârâta a decis suspendarea soluţionării cauzei fără a fi fost îndeplinite cerinţele art. 132 din Legea 207/2015.

Instanţa de fond reţine că organele penale nu au fost sesizate de către inspectorii fiscali cu ocazia efectuării inspecţiei în baza căreia s-a emis decizia de impunere, considerând, însă, în mod nelegal că nerespectarea procedurii menţionate mai sus nu prezintă relevanţă în sensul nelegalităţii dispoziţiilor de suspendare a soluţionării contestaţiei.

Arată recurenta reclamantă că existenta unui dosar penal anterior începerii inspecţiei fiscale nu complineşte îndeplinirea condiţiilor privind suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, iar imposibilitatea organelor administrative de a se pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale trebuia sa împiedice şi emiterea Deciziei de impunere x/29.03.2017.

Faţă de aceste considerente, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului său şi casarea sentinţei civile atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune vizând anularea deciziei nr. 223/07.07.2017, emisă de intimata pârâtă ANAF-DGSC, decizie prin care a fost suspendată soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale, formulată de recurenta reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. x/29.03.2017.

Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 223/07.07.2017, organul de soluţionare a contestaţiei a analizat criticile contribuabilului la adresa necompetenţei organului de inspecţie fiscală şi cu privire la durata inspecţiei fiscale, înlăturându-le, dispunând, însă, suspendarea soluţionării contestaţiei în temeiul dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Toate măsurile dispuse de organul de soluţionare a contestaţiei au fost criticate de recurenta reclamantă, instanţa de fond apreciind, prin sentinţa atacată în prezenta cauză, că niciunul din motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu este întemeiat.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanta a criticat sentinţa civilă pronunţată de instanţa de fond, prevalându-se, în mod formal, de dispoziţiile art. 488 pct. 5; pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat de recurentă, Înalta Curte subliniază că acesta sancţionează, potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Este de observat faptul că recurenta reclamantă nu a precizat expres care sunt regulile de procedură încălcate de prima instanţă şi care este consecinţa lor, pentru a se putea verifica temeinicia căii de atac din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., menţionând instanţa de control judiciar că eventuala încălcare a normelor de drept procesual fiscal ce statuează asupra competenţei organelor fiscale, asupra duratei inspecţiei fiscale precum şi cu privire la condiţiile de suspendare a soluţionării contestaţiilor administrativ fiscale trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se referă numai la încălcarea, de către instanţa ce a pronunţat sentinţa recurată, a normelor de procedură cu prilejul soluţionării cauzei.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 pct. 6 teza a II-a, potrivit cărora este nelegală hotărârea ce cuprinde motive contradictorii.

Dezlegând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că legiuitorul a avut în vedere fie existenţa unor motive contradictorii, fie contradictorialitatea existentă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, în ambele ipoteze casarea fiind necesară întrucât nu se poate stabili, cu certitudine, care au fost motivele pentru care instanţa a pronunţat soluţia criticabilă.

Din această perspectivă, critica recurentei reclamante, în sensul că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii pe marginea competenţei AJFP Argeş, nu va fi analizată de instanţa de control judiciar prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., neexistând o contradicţie între considerente de natură a face imposibilă verificarea raţionamentului primei instanţe, aspectele referitoare la competenţa organului fiscal urmând a fi verificate cu prilejul dezlegării celui de al treilea motiv de casare invocat de recurenta reclamantă.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a criticat sentinţa civilă nr. 29F/07.07.2017 cu privire la modalitatea de soluţionare a celor trei motive de nelegalitate, respectiv necompetenţa organului fiscal, depăşirea duratei inspecţiei fiscale şi greşita suspendare a soluţionării contestaţiei administrativ fiscale.

Înalta Curte achiesează la concluziile primei instanţe, în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a primelor două motive de nelegalitate a deciziei nr. 223/07.07.2017.

Astfel, soluţionarea criticilor reclamantei, referitoare la necompetenţa organului fiscal, reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dispoziţii care instituie norme de competenţă numai pentru situaţia în care au loc modificări, fie cu privire la domiciliul fiscal fie cu privire la calitatea contribuabilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) Codul de procedură fiscală, în cazul în care se schimbă domiciliul fiscal, potrivit legii, competenţa teritorială trece la noul organ fiscal central de la data schimbării domiciliului fiscal.

Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contribuabililor mari şi mijlocii, definiţi potrivit legii, în cazul în care se modifică această calitate, statuează alin. (2) al aceluiaşi articol.

În fine, alin. (3) al art. 36 din Codul de procedură fiscală prevede că, în situaţia în care se află în curs de derulare o procedură de administrare, cu excepţia procedurii de executare silită, organul fiscal central care a început procedura este competent să o finalizeze.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, niciuna din situaţiile avute în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 207/2015 nu este se regăseşte în cauză, neavând loc o modificare a domiciliului fiscal sau a calităţii de contribuabil în ceea ce o priveşte pe reclamantă.

În cauză a avut loc o reorganizare a structurii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi, în temeiul Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 560/29.01.2016, competenţa de administrare a contribuabililor mijlocii a trecut de la administraţiile judeţene la administraţiile pentru contribuabili mijlocii.

Anexa la acest ordin prevede, la lit. h) punct. 3 aceeaşi excepţie precum cea prevăzută de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, astfel că şi în contextul modificărilor survenite la nivelul structurii ANAF vor fi continuate numai procedurile de administrare începute de organele ce aparţin structurilor centrale ale ANAF, chiar dacă au intervenit modificări ce ar atrăgea o altă competenţă.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că nu este demonstrată în cauză încălcarea normelor de drept material ce reglementează competenţa organelor fiscale, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sub acest aspect.

În egală măsură, Înalta Curte constată că în mod legal a fost înlăturată, de către prima instanţă şi critica reclamantei la adresa nelegalităţii actului administrativ fiscal, pentru pretinsa depăşire a duratei maxime a inspecţiei fiscale.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, reclamanta a susţinut faptul că organul fiscal a încălcat dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, prin faptul că inspecţia fiscală a depăşit termenul maxim de efectuare, cel de 180 zile pentru inspecţiile efectuate la contribuabilii mijlocii.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă şi în acord cu instanţa fondului, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, inspecţia fiscală fiind suspendată în perioada 29.02.2016-15.11.2016, perioadă ce nu intră în calculul termenelor prevăzute de art. 126 din Codul de procedură fiscală.

Deşi recurenta reclamantă susţine că suspendarea inspecţiei fiscale s-a realizat de un organ necompetent, respectiv AJFP Argeş, trebuie observat faptul că la data emiterii deciziei nr. 7/29.02.2016 inspecţia fiscală era începută de acest organ fiscal, preluarea în administrare a reclamantei de către ACM având loc ulterior.

Astfel, Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală din cadrul ANAF a emis Circulara nr. x/27.01.2016 şi Instrucţiunile privind stabilirea structurilor competente să finalizeze inspecţiile fiscale/controalele începute anterior reorganizării în temeiul H.G. nr. 816/2015, respectiv pentru predarea-primirea documentaţiei aferente acţiunilor de inspecţie/control, în care a menţionat că, începând cu data de 01.02.2016, inspecţiile fiscale neîncepute, dar pentru care s-a emis AIF, vor fi continuate de structurile ACM nou înfiinţate în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice (cap. II Instrucţiuni). Ca urmare, prin Adresa nr. x/14.06.2016, Direcţia Generală de Coordonare Inspecţie Fiscală din cadrul ANAF a comunicat DGRFP Ploieşti că acţiunile de inspecţie fiscală în privinţa S.C. A. S.A. vor fi scoase din programul AJFP Argeş şi preluate şi finalizate de ACM Ploieşti, unde au fost mutaţi definitiv toţi membrii echipei de inspecţie fiscală, iar prin Adresa nr. x/17.06.2016 DGRFP Ploieşti anunţă ACM Ploieşti că va efectua inspecţia fiscală parţială la societatea menţionată.

Prin urmare, în condiţiile în care AJFP Argeş era învestit, la data de 29.02.2016, cu inspecţia fiscală în analiză în cauza de faţă, decizia de suspendare a inspecţiei de către acest organ fiscal respectă dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Legea nr. 207/2015.

Înalta Curte constată, însă, că este fondată critica recurentei reclamante la adresa sentinţei civile raportat la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală.

Reţine Înalta Curte faptul că intimata pârâtă ANAF DGSC a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative formulate de recurenta reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/29.03.2017, apreciindu-se că sunt incidente în cauză prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Statuând asupra legalităţii deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei, prima instanţă a sesizat aspectul invocat de reclamantă respectiv inexistenţa sesizării penale formulate de organul de inspecţie, însă concluzionează în sensul că este fără relevanţă faptul că inspectorii fiscali nu au sesizat ei înşişi organele penale, de vreme ce acestea erau deja învestite cu urmărirea penală pentru infracţiuni legate de relaţiile de afaceri ale reclamantei cu cei opt parteneri menţionaţi în actele de impunere fiscală.

În acord cu cele susţinute de recurenta reclamantă în prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că sentinţa civilă criticată reflectă încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prima cerinţă de ordin legal pentru a se putea proceda la suspendarea soluţionării contestaţiei administrative în temeiul dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 este existenţa sesizării penale formulate de organul care a efectuat activitatea de control cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, cea de a doua condiţie fiind demonstrarea relevanţei constatării infracţiunii sesizate asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Aşadar, nu există niciun argument pentru a concluziona în sensul că îndeplinirea cerinţei legale cu privire la sesizarea penală constituie un formalism excesiv şi nejustificat, cât timp o atare necesitate este prevăzută fără echivoc de norma juridică în discuţie.

Este adevărat faptul că legiuitorul recunoaşte o anumită putere de apreciere în persoana autorităţii învestite cu soluţionarea contestaţiei, suspendarea prevăzută de art. 277 din Legea nr. 207/2015 având caracter facultativ, însă singura marjă de apreciere a organului de soluţionare a contestaţiei vizează doar verificarea raportului de cauzalitate dintre constatarea infracţiunii sesizate şi soluţia administrativă însă chiar şi cu privire la acest aspect organul de soluţionare are obligaţia de a decide motivat, aşa cum se arată explicit la alin. (1) din art. 277 Codul de procedură fiscală.

Prin urmare, nefiind îndeplinită una din condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei administrative, decizia nr. 223/07.07.2017 este nelegal emisă, abordarea în sens contrar a primei instanţe reflectând încălcarea prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Faţă de aceste considerente recursul reclamantei va fi admis cu consecinţa casării în parte a sentinţei civile criticate şi rejudecării cauzei, în sensul anulării deciziei nr. 223/07.07.2017 şi obligării intimatei pârâte ANAF DGSC la soluţionarea contestaţiei formulate de recurenta reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.03.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.03.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 29 din 14 februarie 2018 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea, anulează Decizia nr. 223/07.07.2017 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi obligă pârâta A.N.A.F. la soluţionarea contestaţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iulie 2020.