Competition fine annulment upheld; Council's revision bid and CJEU referral rejected with costs.

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2019

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4465 din 12 decembrie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 2112 din 17 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 54/03.11.2015 reclamanta Societatea A. S.R.L., alături de alţi operatori economici, a fost sancţionată de către Consiliul Concurenţei cu amendă de 61.535 RON, reprezentând 0,923% din cifra de afaceri realizată în 2014, pentru săvârşirea unor fapte anticoncurenţiale, prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea concurenţei nr. 21/1996.

În concret, reclamantei i s-a reproşat fixarea preţului cu amănuntul, pentru produsele ce făceau obiectul contractului de vânzare - cumpărare şi distribuţie nr. 50D/15.05.2009, valabil pentru anul 2010, încheiat cu Societatea A. S.A., prin intermediul unor clauze prin care reclamanta se obliga să stabilească în relaţia cu comerciaţii cu amănuntul preţuri, discounturi şi/sau adaosuri comerciale, astfel încât preţul de revânzare cu amănuntul să fie cel stabilit prin contract, precum şi împărţirea pieţelor sau restrângeri teritoriale cu privire la vânzările de produse care fac obiectul contractului, prin clauze care restricţionează cu titlu general vânzările (inclusiv vânzările pasive) în alte teritorii decât cele convenite prin contracte.

În ce o priveşte pe reclamantă, Consiliul Concurenţei prin decizia contestată a prezumat existenţa şi conţinutul contractului, bazându-se pe următoarele elemente factuale: recunoaşterea Societăţii A. S.A. în calitate de distribuitor a unui contract de distribuţie valabil cu reclamanta pe anul 2011, existenţa anexelor la contract comunicate de distribuitor, anexe semnate şi de reclamantă, conţinutul identic al tuturor contractelor dintre Societatea A. S.A. şi fiecare dintre distribuitor derulate în aceeaşi perioadă, precum şi faptul probabilităţii mari a cunoaşterii cu certitudine a conţinutului contractului de către reclamantă, în condiţiile în care are aceiaşi acţionari, aceiaşi administratori şi acelaşi sediu cu distribuitorul Societatea B. S.R.L., care era în relaţie comercială cu Societatea A. S.A. din 2004.

Prima instanţă a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenţei nr. 54/03.11.2015 în privinţa existenţei faptelor concurenţiale imputate reclamantei şi a sancţiunii amenzii aplicată acesteia, apreciind nelegală conduita pârâtei de a reţine în sarcina reclamantei fapte anticoncurenţiale şi a aplica sancţiunile contravenţionale corespunzătoare în temeiul unor prezumţii, iar nu a unor dovezi certe privind un eventual compartiment restrictiv de concurenţă.

Procedând de asemenea manieră, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală.

Din acest punct de vedere, criticile recurentului pârât referitoare la justeţea aplicării prezumţiei simple a existenţei şi conţinutului contractului de distribuţie dintre reclamantă şi Societatea A. S.A., ale cărui clauze astfel dovedite fac dovada unui comportament anticoncurenţial al reclamantei, sunt nefondate.

Este adevărat că potrivit art. 250 din C. proc. civ. "dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege."

Este însă de observat, că prezumţiile ca mijloace de probă indirecte pot fi apreciate doar de legiuitor sau de judecător conform art. 327 din C. proc. civ., în funcţie de specificul lor - legal sau judiciar, acestea reprezentând consecinţele, pe care cei doi subiecţi le trag dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Astfel, prezumţiile nu sunt mijloace de probă la îndemâna organului administrativ, apte prin funcţia lor probatorie să stea ca dovadă a faptelor juridice care fundamentează decizia administrativă. Pe de altă parte, nu au fost identificate dispoziţii legale de trimitere care să transforme dispoziţiile art. 327 - 328 din C. proc. civ. în norme complementare celor privind procedura de investigare a faptelor anticoncurenţiale.

Prin urmare, în mod just a apreciat judecătorul fondului, în privinţa celor două fapte anticoncurenţiale imputate reclamantei că, atragerea răspunderii contravenţionale pentru astfel de fapte trebuie să se bazeze pe elemente probatorii certe, verificabile şi opozabile persoanei sancţionate, pentru asigurarea tuturor garanţiilor procesuale persoanei sancţionate, şi nu pe calea unui raţionament inductiv sau deductiv să se fundamenteze concluzia unor fapte anticoncurenţiale, iar pe baza acesteia să fie aplicată sancţiunea corespunzătoare.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca atare posibilitatea organelor administrative de a utiliza prezumţiile simple în procesul decizional, este de remarcat că potrivit art. 329 din C. proc. civ. admisibilitatea lor este limitată numai pentru dovada faptelor juridice lato sensu pentru care este admisibilă proba cu martori. Or, conform art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. "niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", interdicţie care se extinde şi la prezumţiile judiciare.

Dacă existenţa contractului de distribuţie nr. x/15.05.2009 nu poate fi tăgăduită, întrucât între reclamantă şi Societatea A. S.A. s-au derulat operaţiuni comerciale în perioada verificată, atestate de facturi fiscale, şi s-a încheiat un act adiţional la acest contract, conţinutul său şi în special clauzele apreciate ca neconcurenţiale de pârât, nu se pot deduce din practica comercială a Societăţii A. S.A. cu ceilalţi distribuitori, din conţinutul contractelor încheiate cu aceştia sau din presupunerea cunoaşterii conţinutului acestui contract de către reclamantă, invariabil la toţi distribuitorii, întrucât Societatea B. S.R.L., care avea aceiaşi acţionari, aceeaşi administratori şi acelaşi sediu cu reclamanta, avea relaţii comerciale mai vechi şi mai consistente cu Societatea A. S.A.

Prin urmare, pârâtul, ca autoritate de concurenţă, era obligat, pentru antrenarea în condiţii de legalitate a răspunderii administrative a reclamantei Societatea A. S.R.L., de a administra probe certe şi cenzurabile cu privire la întinderea şi conţinutul clauzelor contractuale, în special al celor incriminatoare din punct de vedere al legislaţiei anticoncurenţă, nefiind de admis răsturnarea prezumţiei de nevinovăţiei, ridicată la nivel de principiu constituţional şi unional, de folosirea unor raţionamente deductive specifice unei prezumţii simple.

Nu în ultimul rând, folosind acelaşi raţionament cu al pârâtului, admisibil de această dată, se poate presupune cu greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, că o clauză privind restricţionarea vânzărilor pasive în alte teritorii nu a fost convenită între părţi. Astfel, în condiţiile în care a existat un contract de distribuţie între reclamantă şi Societatea A. S.A., despre care nici una din părţi nu a ridicat obiecţii privind executarea sa sau executarea sa necorespunzătoare, iar reclamanta a derulat relaţii comerciale şi în afara teritoriilor despre care pârâtul presupunea că s-ar fi restricţionat vânzările, se poate concluziona că aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract conform celor convenite, deci fără a fi negociat o asemenea clauză.

Împotriva Deciziei nr. 4465 din 12 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat cerere de revizuire.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea cererii se arată că, în cauză, considerentele instanţei de recurs, legate de standardul de probă aplicabil unei înţelegeri având obiect anticoncurenţial ignoră cu desăvârşire standardul de probă stabilit în materie de concurenţă, de către jurisprudenţa instanţelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte reţinerea încălcării art. 101 din TFUE.

În opinia revizuentului, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4465/12.12.2018 a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Importanţa aprecierii standardului de probă prezintă o relevanţă deosebită în materie de concurenţă, în măsura în care norma naţională (art. 5 din Legea concurenţei) are un conţinut identic cu norma europeană, respectiv cu art. 101 din TFUE, autorităţile naţionale de concurenţă având competenţa să aplice art. 101 din TFUE, ori de câte ori aplică legislaţia naţională, respectiv art. 5 din Legea concurenţei, în măsura în care practica anticoncurenţială poate afecta comerţul între statele membre.

Din jurisprudenţa europeană constantă, rezultă cu claritate că, în materie de concurenţă, sarcina probei înţelegerilor anticoncurenţiale, ce revine autorităţilor de concurenţă, nu trebuie să fie excesiv de dificilă, astfel încât să împiedice practic autoritatea de a-şi îndeplini atribuţiile de constatare si sancţionare a unor astfel de înţelegeri. Totodată, principiul prezumţiei de nevinovăţie nu se opune aplicării prezumţiilor refragabile în dreptul concurenţei. Aceste prezumţii nu transferă sarcina probei destinatarului deciziei autorităţii în materie de concurenţă. Ele acordă autorităţii posibilitatea de a trage o anumită concluzie pe baza experienţei dobândite din derularea firească a evenimentelor. Concluzia prima facie poate fi răsturnată prin prezentarea de dovezi contrare, în caz contrar considerându-se că această concluzie este suficientă din punctul de vedere al cerinţelor existente în materia sarcinii probei, care revine în continuare autorităţii administrative. În plus, recurgerea la astfel de prezumţii este justificată de necesitatea de a asigura effet utile al normelor UE în materie de concurenţă, deoarece fără acestea dovedirea încălcării ar putea deveni în practică excesiv de dificilă sau imposibilă (a se vedea Cauza C 74/14 "Eturas" UAB) .

Mai mult decât atât, întrucât instanţa de recurs a reţinut că "Este însă de observat că prezumţiile ca mijloace de probă indirecte pot fi apreciate doar de legiuitor sau de judecător conform act. 327 din C. proc. civ., în funcţie de specificul lor - legal sau judiciar", se poate înţelege din aceasta că autoritatea de concurenţă naţională nu ar mai putea proba existenţa unei întelegeri anticoncurenţiale nici pe calea altor probe indirecte, în afara de prezumţia aplicată în prezenta speţă, ceea ce ar ameninţa însăşi capacitatea autorităţii de a-şi îndeplini atribuţiile legale referitoare la depistarea şi sancţionarea înţelegerilor anticoncurenţiale, întrucât cel mai adesea astfel de înţelegeri au un caracter secret, uneori nici măcar nu au forma unui înscris, or tocmai pentru aceste cazuri, instanţele europene au dezvoltat prezumţii judiciare, pe baza cărora autorităţile de concurenţă să aibă posibilitatea de a sancţiona şi fapte care altfel nu ar putea fi probate.

Având în vedere faptul că, instanţa naţională, printr-o hotărâre definitivă, a reţinut că o înţelegere anticoncurenţială între furnizor şi distribuitor, susceptibilă de a fi interzisă de art. 101 TFUE şi care încalcă prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată "nu poate fi probată prin utilizarea unor prezumţii ca mijloace de probă indirecte", acestea nefiind "mijloace de probă la îndemâna organului administrativ", "apte prin funcţia lor probatorie să stea ca dovadă a faptelor juridice care fundamentează decizia administrativă", revizuentul apreciază că o astfel de soluţie este contrară standardului de probă recunoscut Comisiei Europene, în aplicarea art. 101 din TFUE, normă a cărei aplicare intră de asemenea în competenţa Consiliului Concurenţei, ca autoritate naţională de concurenţă, atunci când aplică legislaţia naţională, respectiv art. 5 din Legea concurenţei.

În cadrul cererii de revizuire, revizuentul a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Principiul efectivităţii dreptului Uniunii al concurenţei şi necesitatea aplicării unitare a interdicţiei cuprinse în art. 101 alin. (1)TFUE, trebuie interpretate în sensul că respectarea standardul de probă, aplicabil unei înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect fixarea preţului de revânzare cu amănuntul pentru produsele vândute de către un producător, distribuitorului său, trebuie să poată include o prezumţie simplă întemeiată pe elemente de fapt cunoscute, chiar dacă fapta a fost instrumentată de către autoritatea de concurenţă naţională din perspectiva încălcării prevederilor legislaţiei naţionale din domeniul concurenţei, prevederi care sunt similare cu cele ale art. 101 alin. (1)TFUE?"

În opinia Consiliului Concurenţei, întrebarea formulată este necesară şi pertinentă soluţionării litigiului la nivel naţional.

Totodată, potrivit jurisprudenţei europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) este competentă să soluţioneze o întrebare preliminară şi în situaţia în care obiectul procesului pendinte în faţa instanţei de trimitere naţionale este reprezentat de o faptă anticoncurenţială, instrumentată numai din perspectiva prevederilor legislaţiei de concurenţă naţionale, cu condiţia ca dispoziţiile din dreptul material al concurenţei (naţional), aplicate de autoritate, să fie similare cu cele din dreptul european.

Astfel, în Cauza Allianz Hungária Biztosító Zrt. (C 32/11), instanţa europeană a apreciat că este competentă a răspunde la o întrebare preliminară adresată de instanţa maghiară supremă, deşi era adresată în contextul unei acţiuni în anulare a unei decizii a autorităţii ungare de concurenţă prin care fusese sancţionată o fapta numai în temeiul legii maghiare a concurenţei, al cărei art. 11 alin. (1) era însă aproape identic cu cel al art. 101 alin. (1) TFUE.

Mai mult, CJUE s-a pronunţat în repetate rânduri asupra unor aspecte izvorâte exclusiv din dreptul naţional şi în alte materii de drept UE, în primul rând, pentru că, în anumite situaţii, instanţele de trimitere pot avea un interes special pentru a clarifica aspectul potrivit căruia o anumită problemă de drept derivă sau nu din dreptul Uniunii, astfel cum este cazul prezentei cauze supuse judecăţii.

În cauza Oscar Bronner, CJUE a admis cererea preliminară formulată de o instanţă naţională exclusiv în temeiul dreptului naţional al concurenţei. În respectiva cauză, CJUE a subliniat că anumite fapte puteau fi acoperite atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul Uniunii, context în care, faptul că instanţa de trimitere era ţinută să soluţioneze un litigiu care implica dreptul naţional şi nu dreptul Uniunii, în mod direct, nu o putea priva pe aceasta de posibilitatea de a formula o cerere de pronunţare a unei decizii preliminare, în ipoteza în care acesta considera că exista riscul unui conflict între normele naţionale şi dreptul UE.

În susţinerea cererii de revizuire sunt redate şi indicate texte de lege incidente, precum şi practică judiciară a CJUE, CEDO.

Prin întâmpinare, intimata A. S.R.L., a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va respinge cererea formulată de Consiliul Concurenţei privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din T.F.U.E., ca inadmisibilă şi, totodată, va respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata A. S.R.L.

De asemenea, va respinge cererea de revizuire şi va obliga revizuentul la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

În ceea ce priveşte cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Competenţa Curţii de Justiţie în temeiul articolului 267 TFUE priveşte interpretarea dreptului Uniunii, a prevederilor din Tratatele UE, CJUE fiind considerată "gardianul Tratatelor UE", ceea ce presupune ca litigiul să prezinte obligatoriu un element situat în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, adică să nu fie "pur intern".

De asemenea, în conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Având în vedere această misiune, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunţa cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validităţii unei norme comunitare, cerute de instanţa naţională, nu au nici o legătură cu situaţia de fapt sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 şi, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

Instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă, dar şi de utilitate, a întrebării propuse de revizuent, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată în cauză.

Verificând conţinutul întrebării preliminare propuse, se constată că aceasta nu vizează interpretarea dreptului Uniunii Europene, ci modalitatea de aplicare a acestui drept la împrejurările speţei.

Înalta Curte reţine că prin maniera de formulare a solicitărilor, revizuentul tinde în realitate să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei acestei din urmă instanţe, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei naţionale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident şi exclusiv atributul instanţei naţionale.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea cauzei de faţă poate fi realizată de către instanţa naţională, nefiind necesar să se pronunţe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene asupra aspectelor reţinute în întrebarea formulată.

În cauză nu se pune problema necesităţii interpretării unei norme comunitare, întrucât în speţă sunt aplicabile prevederi din legislaţia internă, iar organul jurisdicţional al Uniunii Europene, respectiv Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, este abilitat să dezlege exclusiv problemele de drept care izvorăsc din dreptul unional.

Analizând actele şi lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reţine faptul că cererea formulată de revizuent nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În consecinţă, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de reclamantă

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (2) din legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea principiului priorităţii normelor dreptului comunitar, faţă de norma internă, principiul care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, de către instanţele de contencios administrativ.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să poată fi verificat modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Deci, în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe acest caz special, instanţa investită are drept sarcină o ultimă analiză a legalităţii hotărârii atacate prin prisma normelor de drept comunitare incidente.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că motivul invocat se circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care va respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire invocată de intimată.

În ceea ce priveşte cererea de revizuire

Înalta Curte reţine că revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne.

Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

Înalta Curte constată că revizuentul nu a dovedit cerinţa esenţială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar şi, astfel, nu este îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În realitate, se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja aplicat cu prioritate dreptul unional, în ceea ce priveşte standardul de probă al CJUE, dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE făcând deja obiectul analizei instanţelor de fond şi recurs.

În acest sens, prin decizia atacată, instanţa de recurs investită cu verificarea legalităţii sentinţei de fond, prin prisma aplicării şi interpretării corecte a normelor de drept material, a constatat că sentinţa de fond este legală, fără a interveni asupra argumentelor instanţei de fond chiar dacă le-a completat cu propriile argumente.

Legale şi însuşite sunt astfel, în accepţiunea instanţei de recurs şi considerentele sentinţei de fond privind încălcarea nejustificată de către Consiliu a prezumţiei relative de nevinovăţie recunoscută de art. 6 din CEDO în materie contravenţională, şi a "standardului de probă" stabilit în jurisprudenţa CJUE în materia înţelegerilor anticoncurenţiale prevăzute de art. 101 din TFUE ("Curtea constată că într-adevăr criticile de nelegalitate invocate pe fond de către reclamantă sunt întemeiate, fiind încălcate în mod nejustificat prezumţia relativă de nevinovăţie recunoscuta de art. 6 din CEDO în materie contravenţională, dar şi cu referire la "standardul de probă" stabilit în jurisprudenţa CJUE în materia înţelegerilor anticoncurenţiale prevăzute de art. 101 din TFUE.")

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi recurs, au analizat dispoziţiile de drept comunitar şi jurisprudenţa CJUE în soluţionarea cauzei, acordându-le prioritatea cuvenită, independent de împrejurarea că acestea au fost sau nu invocate în mod expres.

Pe de altă parte, chiar dacă instanţa de recurs nu s-a referit în mod expres la dreptul unional aplicabil (standardul de probă), aceasta a făcut aplicarea directă a unui principiu interpretativ clar al CJUE, reţinând că nu este de admisă "răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, ridicată la nivel de principiu constituţional şi unional, de folosirea unor raţionamente deductive specifice unei prezumţii simple".

De fapt, motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

În temeiul dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuentul Consiliului Concurenţei la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de revizuentul Consiliul Concurenţei privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din T.F.U.E., ca inadmisibilă.

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata A. S.R.L.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenţei împotriva Decizie nr. 4465 din 12 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Obligă revizuentul Consiliului Concurenţei la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iulie 2019.