Court employees' claim for salary recalculation and payment of differences against the Ministry of Justice's refusal to issue new salary classification orders

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei:

- obligarea acestuia să emită pentru fiecare dintre reclamanţi în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

- obligarea pârâtului la acordarea începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariate rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 255 din data de 01 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să emită pentru reclamanţi noi ordine de încadrare salarială, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi să achite diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 09.04.2015.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 255din data de 01 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că în mod greşit, prin dispozitivul sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale, întrucât atribuţia Ministrului Justiţiei este de a stabili indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, concretizată prin emiterea de ordine de salarizare, iar a Ministerului Justiţiei de a vira banii, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 pct. VII subpunctul 3 din cuprinsul H.G. nr. 652/2009 şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Recurentul a susţinut că dispozitivul sentinţei recurate nu poate fi pus în executare sub aspectul plăţii drepturilor salariale intimaţilor - reclamanţi, dat fiind faptul că această obligaţie excedează Ministerului Justiţiei.

Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii instanţelor de juudecată nu poate să atragă de plano obligarea Ministerului Justiţiei la plata acestor sume, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

Aşadar, singura instituţie care putea fi angajată la plata diferenţelor salariale este instanţa angajatopare, respectiv Tribunalul Braşov.

La data de 26 iunie 2019, Ministerul Justiţiei a depus la dosar note scrise prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect, pe motiv că, la data de 24.05.2017, a fost emis OMJ nr. 1473/C/2017, în aplicarea dispoziţiilor OMJ nr. 4680/2016, modificat prin OMJ nr. 219/2017, prin care au fost stabilite indemnizaţiile intimaţilor - reclamanţi, în conformitate cu Legea nr. 71/2015.

4. Considerentele instanţei asura cererii de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Intimaţii - reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază şi al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcţii similare, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Prima instanţă, consecutiv obligaţiei instituite în sarcina Ministerului Justiţiei de a emite un nou ordin de încadrare salarială pentru reclamanţi, a obligat Ministerul Justiţiei şi să achite diferenţele salariale rezultate.

Criticile invocate de recurent prin cererea de recurs vizează obligarea Ministerului Justiţiei să achite diferenţele salariale rezultate în urma emiterii noilor ordine de salarizare.

Instanţa de control judiciar constată că, în cauza de faţă, instanţa de fond nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiţiei o obligaţie de plată directă a drepturilor salariale, ci a stabilit obligaţia de a efectua demersurile necesare pentru plata acestor sume, respectiv ordonatorul principal să asigure includerea sumelor în buget şi să le direcţioneze către ordonatorul secondar, iar acesta din urmă către ordonatorul terţiar, astfel cum rezultă din ultimul paragraf al sentinţei recurate.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, ordonatorul principal de credite doar repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate.

Prin urmare, ordonatorii secundari de credite sunt cei care utilizează creditele astfel repartizate în bugetul propriu.

Înalta Curte constată că atât din cuprinsul textului legal anterior menţionat, cât şi din dispoziţiile art. 6 din H.G. nr. 652/209 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, rezultă că recurentului Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, îi revine obligaţia legală de a face demersurile necesare pentru asigurarea fondurilor băneşti în vederea plăţii drepturilor salariale ale reclamanţilor.

Recurentul a susţinut, prin notele scrise depuse la dosarul instanţei de recurs, că, urmare a emiterii, la data de 24.05.2017, a Ordinului nr. 1473/C/2017, acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu acest text de lege. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 1473/C/2017, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare şi a sporurilor în raport de funcţie, grad, gradaţie şi vechime, conform prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamanţilor de către pârâtul Ministerul Justiţiei. Cel mult, se poate susţine că această împrejurare vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 255 din 1 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2019.