Judicial salary equality under O.G. 83/2014 and secondary budgetary ordonnancer’s duty to pay wage differences

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii MINISTRUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL CRAIOVA, anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 1530/C/2015 din 07.05.2015; obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază şi sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii să i se acorde identic cu ale unui judecător aflat la acelaşi nivel al instanţei şi cu aceleaşi condiţii privind tranşele de vechime în muncă şi în funcţie;plata diferenţelor salariale în cuantum actualizat şi cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilităţii drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, începând cu 10 iunie 2015 şi până la executarea acestei obligaţii.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4063/14.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea De Apel Craiova, având ca obiect "anulare act administrativ", a obligat pârâtul la modificarea parţială a Ordinului nr. 1530/C/07.05.2015, în sensul aplicării art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi de asemenea a obligat pârâta Curtea de Apel Craiova ca, subsecvent emiterii noului ordin de către MJ, să achite reclamantului diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 10 iunie 2015.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 4063/14.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Curtea de Apel, solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a susţinut că, în considerarea calităţii reclamantului de judecător, obligaţia stabilirii drepturilor salariale revine în exclusivitate ordonatorului principal de credite - ministrul justiţiei, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010.

Aşadar,în speţă, Curte de Apel Craiova are doar calitatea de plătitor al drepturilor salariale şi, în acest context, ţinând cont de dispoziţiile art. 14 alin. (3) şi cele ale art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, "Nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, oronanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare" şi, respectiv "Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza credite bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate". Curtea de Apel Craiova nu avea posibilitatea legală şi nici temeiul legal de a plăti reclamantei drepturile solicitate întrucât nu au fost alocate sume cu această destinaţie de către ordonatorul principal de credite, care nu a emis ordinul de stabilire a drepturilor salariale solicitate de intimatul - reclamant.

De asemenea, recurenta a mai arătat că în cauza de faţă are calitatea de angajator, fiind şi ordonator secundar de credite, iar prin prisma acestei calităţi nu poate face în mod direct aplicarea Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât "dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază şi al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcţii similare, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Instanţa de fond a acţiunea şi a obligat Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare, cu aplicarea dispoziţilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Totodată, a obligat Curtea de Apel Craiova ca, subsecvent emiterii noului ordin de către Ministerul Justiţiei, să achite reclamantului diferenţele salariale rezultate, începând cu data de 10 iunie 2015.

Înalte Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de către recurentă cu privire la faptul că nu a avut posibilitatea legală şi nici temeiul legal de a plăti reclamantului drepturile salariale pe motiv că nu au fost alocate sume cu această destinaţie de către ordonatorul principal de credite.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, ordonatorul principal de credite doar repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate, potrivit alin. (1), pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate.

Prin urmare, ordonatorii secundari de credite sunt cei care utilizează creditele astfel repartizate în bugetul propriu.

Având în vedere că în cadrul raporturile dintre intimatul-reclamant şi Curtea de Apel Craiova, aceasta din urmă are doar calitatea de plătitor al drepturilor salariale, aşa cum însăşi ea a menţionat în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentei îi revine obligaţia să facă demersuri în vederea includerii în bugetul său a sumelor necesare pentru achitarea drepturilor salariale.

În acest sens, este de reţinut şi Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/200719. Prin aceasta s-a stabilit că Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, în mod corect instanţa de fond a stabilit că obligaţia de emitere a unui nou ordin de salarizare revine Ministerului Justiţiei, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, iar obligaţia de a achita diferenţele salariale îi revine Curţii de Apel Craiova.

Referitor la susţinerile recurentei cu privire la aplicarea Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că nu a fost reţinută în sarcina recurentei vreo culpă pentru neaplicarea în mod direct a acestei decizii.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a avut în vedere Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie întrucât dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Curtea de Apel Craiova împotriva sentinţei nr. 4063 din 14 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2019.