Late interest on delayed tax restitution: appeal dismissed, tax authority ordered to pay interest

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 23.11.2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C., prin care s-a respins contestaţia nr. x/16.09.2013; anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare dobânzi nr. x/17.04.2013; recunoaşterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.233.360,26 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.711 zile a sumei de 2.749.456 RON; obligarea DGAMC la achitarea efectiva către reclamantă a sumei de 3.233.360,26 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1927 din 07 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; s-a anulat Decizia nr. 64/26.08.2015 şi Decizia nr. x/09.08.2013, emise de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.229.236,07 RON reprezentând dobânda fiscală pentru restituirea cu întârziere a sumei de 2.749.456 RON, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată nu este motivată, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv în ceea ce priveşte soluţia de anulare a Deciziei nr. 64/26.08.2015 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia reclamantei împotriva adresei nr. x/2013 de respingere a cererii privind acordarea dobânzilor în cuantum de 3.233.360,26 RON pentru soluţionarea cu depăşirea termenului legal a cererii de restituire a accizei. Astfel, susţine că instanţa nu arată argumentele proprii care i-au format convingerea că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se putea dispune anularea Deciziei nr. 64/26.08.2015 şi nici motivele pentru care a înlăturat argumentele sale din întâmpinarea formulată.

În acest sens invocă motivarea Curţii Europene a Drepturilor Omului din Cauza Albina împotriva României şi Cauza Gheorghe împotriva României şi respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apreciind că nemotivarea are şi conotaţii ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât este nesocotită obligaţia legală a judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că în mod eronat a reţinut instanţa de fond că organul fiscal putea şi trebuia să soluţioneze cererea de restituire a accizelor în termen de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, câtă vreme din interpretarea dispoziţiilor pct. 98.1 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare ale Legii nr. 571/2003 reiese restituirea nu se poate face decât ulterior efectuării verificării îndeplinirii condiţiilor legale de către autoritatea vamală competentă şi stabilirii de către aceeaşi autoritate a cuantumului accizelor ce se cuvin a fi restituite.

Precizează că societatea reclamantă nu a contestat procesul-verbal şi decizia de restituire a accizelor în ceea ce priveşte durata efectuării inspecţiei fiscale.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod justificat a fost depăşit termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, în condiţiile în care cererea reclamantei a necesitat efectuarea unui control de către o altă autoritate - ANV şi, înainte de finalizarea inspecţiei fiscale de către organul vamal, nu se putea restitui reclamantei de către D.G.A.M.C. suma achitată cu titlu de acciză. Consideră că organul fiscal s-a aflat în ipoteza prevăzută de art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, când, pentru soluţionarea cererii erau necesare informaţii suplimentare ce presupuneau efectuarea unei inspecţii fiscale de către organele vamale teritoriale, astfel că termenul de soluţionare s-a prelungit cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor.

Susţine că în ceea ce priveşte cererile de restituire accize, recurenta-pârâtă nu are competenţe legale pentru a decide asupra sumelor ce se cuvin a fi restituite contribuabilului, această competenţă fiind exclusiv a organelor vamale, respectiv singurele operaţiuni pe care le poate întreprinde organul fiscal sunt de a primi cererea de restituire, de a o înainta spre competentă soluţionare organelor vamale şi de a dispune restituire efectivă în baza deciziei de restituire, aplicând prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, organelor vamale revenindu-le dreptul de analiză şi dreptul de a decide asupra sumelor de restituit.

Menţionează că raţiunea pentru care legiutorul a prevăzut că restituirea efectivă se va face de către organele fiscale este aceea de a se putea face eventuale compensări ale sumelor de restituit cu eventualele sume restante datorate de contribuabil, întrucât organul vamal nu are acces la situaţia fiscală a acestuia.

Consideră că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond că organul vamal este în subordinea ANAF şi este condus de un vicepreşedinte al ANAF, câtă vreme fiecare instituţie fiscală are atribuţii proprii şi este responsabilă numai de actele prevăzute de lege în competenţa sa şi, mai mult, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu are competenţe de control asupra A.N.V., astfel că nu poate fi invocată vreo lipsă de diligenţă din partea sa.

Mai arată că reclamanta nu a contestat decizia prin care s-a aprobat suma de restituit pentru neincluderea dobânzii, deşi avea posibilitatea de a formula cererea de acordare dobânzi încă de la momentul la care au expirat cele 45 de zile, dar nu a depus o astfel de cerere la organul fiscal în perioada efectuării inspecţiei fiscale ori după emiterea deciziei de restituire sau la momentul la care a fost virată suma rambursată. Mai mult, reclamanta a acceptat plata făcută de organul fiscal la data de 10.07.2013.

De asemenea, susţine că în mod eronat instanţa de fond a obligat DGAMC la acordarea dobânzilor solicitate prin cererea nr. x/09.08.2013, pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize, având în vedere că potrivit Cap. 2 pct. 3 din Anexa nr. 1 la OMFP nr. 1899/2004 dobânda se calculează de către organul fiscal competent, care va lua în considerare momentul de început al cursului dobânzii, zilele de întârziere şi cuantumul acestora. Mai arată că potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) şi (9) din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, coroborate cu cele ale O.M.F.R. nr. 1899/2004, se reglementează o procedură specială, prin care contribuabilii pot solicita restituirea unor sume şi acordarea dobânzilor conform art. 124 din O.G. nr. 92/2003 prin formularea unei cereri la organul fiscal competent.

Astfel, solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea cererii reclamantei, prin care a solicitat acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de accize, ca inadmisibilă.

Cu privire la obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 RON, arată că în mod neîntemeiat, instanţa de fond a considerat ca sunt întrunite condiţiile art. 453 C. proc. civ., sens în care solicită respingerea acesteia, având în vedere că organele fiscale au aplica corect legislaţia în materie.

În subsidiar, solicită aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariilor solicitate, raportat la complexitatea cauzei şi activităţile depuse.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care a solicitat acordarea dobânzilor de întârziere în cuantum de 3.229.236,07 RON şi respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.

Arată că recurenta-pârâtă a încălcat art. 478 alin. (2), coroborat cu art. 494 C. proc. civ., conform căruia în calea de atac părţile nu se vor putea folosi de alte motive şi mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă. Or, DGAMC a invocat pentru prima data în recurs excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat acordarea de dobânzi de întârziere în cuantum de 3.229.236,07 RON. Mai arată că, raportat la dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 52 din Constituţie, precum şi la Decizia nr. 1239/18.11.2008 a Curţii Constituţionale, pe calea acţiunii în contencios administrativ, reclamanta este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului.

Consideră că instanţa de contencios administrativ şi fiscal poate să stabilească momentul de început al cursului dobânzii şi zilele de întârziere, precum şi cuantumul exact al dobânzilor cuvenite societăţii pentru restituirea sumelor cu nerespectarea termenului legal de 45 de zile de la data depunerii cererii de restituire.

Invocă jurisprudenţa în materie şi autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti, apreciind că nu a existat niciun motiv întemeiat pentru depăşirea termenului legal de soluţionare a cererii de restituire a accizelor de către DGAMC, cu atât mai mult cu cât pentru a opera prelungirea termenului de 45 de zile de soluţionare, se impunea solicitarea unor informaţii suplimentare, necesare solutionării cererii.

Astfel, potrivit Capitolului 1 Secţiunea a 2-a lit. A) pct. 4 din Ordinul nr. 420/2007 privind aprobarea Procedurii de restituire a accizelor, cererea de restituire se soluţionează în termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, respectiv în termen de 45 de zile de la înregistrarea acesteia, în acest termen fiind inclusă şi durata inspecţiei fiscale, aşa cum rezult din dispozitiile Capitolului 1 Sectiunea a 2-a lit. C) pct. 3 din acelaşi ordin.

Precizează că nu rezultă din niciun text de lege că pentru a putea solicita obligarea autorităţii fiscale la plata de dobânzi pentru soluţionarea cu întârziere a unei cereri, contribuabilul petent ar fi trebuit sa conteste în prealabil durata inspecţiei fiscale.

Mai arată că în materie fiscală, acoperirea prejudiciului trebuie să se facă prin acordarea de dobânzi fiscale, motivul pentru care s-a depăşit termenul de soluţionare a cererii de restituire fiind irelevant, astfel cum s-a decis în cauza CJUE 431/12 S.C. B., cu atât mai mult cu cât la momentul depunerii cererii de restituire a accizelor, societatea îndeplinea toate condiţiile legale pentru restituirea sumei de 2.749.456 RON.

În subsidiar, precizează că pentru prelungirea termenului indicat de art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală, era necesar ca solicitarea informaţiilor suplimentare să se fi realizat în cadrul termenului de 45 de zile de la înregistrarea cererii, iar corespondenţa dintre departamentele de specialitate ale organului fiscal nu justifică nerespectarea acestui termen, astfel că potrivit art. 124 alin. (1), raportat la art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală şi la prevederile speciale din Ordinele nr. 1899/2004 şi nr. 420/2007, contribuabilul are dreptul la dobândă din ziua următoare celei în care a expirat termenul legal de 45 de zile de soluţionare a cererii de restituire.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C., prin care s-a respins contestaţia nr. x/16.09.2013; anularea Deciziei nr. x/09.08.2013, de respingere a cererii de acordare dobânzi nr. x/17.04.2013; recunoaşterea dreptului de a beneficia de dobânzi de întârziere în cuantum total de 3.233.360,26 RON, aferente restituirii cu o întârziere de 1.711 zile a sumei de 2.749.456 RON; obligarea DGAMC la achitarea efectiva către reclamantă a sumei de 3.233.360,26 RON, cu titlu de dobânzi de întârziere.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanţa nu a motivat anularea Deciziei nr. 64/26.08.2015.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, Înalta Curte constată că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 64/26.08.2015 emise de D.G.A.M.C. s-a respins contestaţia nr. x/16.09.2013, formulată de reclamantă cu privire la cererea de acordare a dobânzilor în cuantum de 3.233.360,26 RON.

Or, prin sentinţa recurată, prima instanţă a arătat într-un mod clar, concis şi concret, motivele pentru care societatea reclamantă era îndreptăţită la acordarea dobânzilor de întârziere la restituirea sumelor, acestea contituind motivele pentru care a considerat că se impune anularea deciziei arătate mai sus.

Cu toate acestea, instanţa nu este obligată să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie, nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aceasta întrucât, instanţa de fond a răspuns argumentelor pârâtei prin care se susţinea incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte găseşte a fi nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit Ordinului MEF nr. 420/2007 privind aprobarea procedurii de restituire a accizelor, termenul de soluţionare a cererilor de restituire diferenţe accize formulate de reclamantă era de 45 de zile de la data înregistrării cererii la organul fiscal competent, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 124 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70.

Capitolul 2 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, referitor la Procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, cuprinde, de asemenea, dispoziţii referitoare la dreptul contribuabilului la dobândă, pentru sumele nerestituite în termen.

Rezultă, în baza acestor prevederi legale, că autoritatea fiscală era ţinută de respectarea termenului de soluţionare a cererii, de 45 de zile de la înregistrare, legiuitorul stabilind că pierderile financiare generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani ce trebuiau restituite la un anume termen trebuie să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

Împrejurarea că reclamanta nu a formulat contestaţie în privinţa duratei procedurii nu este relevantă în privinţa recunoşterii dreptului la dobânzi, dispoziţiile legale neprevăzând o asemenea condiţionare.

Modul de calcul al termenului pretins de recurenta-pârâtă, prin luarea în considerare exclusiv a numărului de zile rezultat din însumarea perioadei de la data primirii cererii de restituire şi până la data transmiterii ei către autoritatea vamală cu perioada de la data primirii rezultatelor verificării şi până la data întocmirii notelor de restituire nu are niciun suport legal. Recurenta-pârâtă interpretează dispoziţiile legale anterior citate, referitoare la termenul de soluţionare a cererii de restituire, într-o manieră subiectivă, neargumentată.

Parcursul procedurii de restituire, care a implicat şi intervenţia autorităţii vamale, în efectuarea controlului operaţiunilor, de asemenea, nu poate constitui un argument pentru eludarea termenului legal de soluţionare, respectiv nu poate fi opus dreptului contribuabilului la restituirea în termen a diferenţelor de accize.

S-a mai referit recurenta-pârâtă, în cuprinsul criticilor sale, la incidenţa prevederilor art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, termenul de soluţionare de 45 de zile se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate. Aceste dispoziţii nu sunt, însă, aplicabile în cauză, pentru că nu se invocă, în concret, că s-ar fi solicitat informaţii suplimentare necesare soluţionării cererii, în sensul Capitolului 1 al Ordinului MFP nr. 1899/2004, ci se invocă efectiva derulare a controlului referitor la realitatea operaţiunilor îndeplinit de autoritatea vamală.

Dincolo de acest aspect, se remarcă împrejurarea că cererea de restituire a accizelor a fost depusă de către reclamantă la data de 03.03.2008, iar D.G.A.M.C. a solicitat relatii de la Autoritatea Naţională a Vămilor abia în data 14.09.2009, respectiv la aproape un an şi jumătate de la depunerea cererii de restituire.

În concret, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu prima instanţă, că cererea de restituire a accizelor a fost soluţionata cu o întârziere de 1.711 zile de la expirarea termenului legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar la data de 17.04.2013 reclamanta a înregistrat la organele fiscale Cererea de dobânzi prin intermediul căreia a solicitat plata dobânzilor de întârziere pentru nerestituirea in termen a sumei de 2.749.456 RON, achitata cu titlu de accize şi nici cererea de dobânzi nu a fost soluţionată în termenul legal prevăzut de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Astfel, culpa în soluţionarea cererii de restituire aparţine organului fiscal, iar lipsa relaţiilor nu o exonerează pe aceasta de răspundere, mai ales că A.N.V. se află în subordinea A.N.A.F., astfel cum în mod corect a observat şi prima instanţă.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-pârâtă nu justifică prelungirea termenului de soluţionare a cererii, în condiţiile în care aceste măsuri/solicitări de informaţii au fost cerute oricum după expirarea termenului de 45 zile care este imperativ.

Aminteşte instanţa de control judiciar jurisprudenţa proprie reprezentată de deciziile 4167/2010, 7494/2013, 2278/2019, dar mai ales jurisprudenţa CJUE, care prin mai multe hotărâri preliminare şi, mai ales, în cea pronunţată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 (Steaua Română), a subliniat că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă (par. 25). Această hotărâre este aplicabilă "mutatis mutandis" şi în privinţa accizelor.

Se reţine astfel că, invocarea de către recurenta-pârâtă a necesităţii primirii de la ANV a documentelor complete necesare întocmirii Deciziei de restituire nr. 230/03.12.2012 şi a Notei de restituie nr. x/18.12.2012 contravin normelor mai sus arătate.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar.

În mod similar, Curtea Europeana de Justiţie a concluzionat în Cauza "Comisia Europeana vs. Italia", că "Statele Membre, prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptăţească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care ii este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, şi în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil."

Sub acest aspect, prima instanţă a subliniat în mod corect că jurisprudenţa CEDO a reţinut în cauza Ekko-Elda vs. Grecia că "determinarea măsurii in care statul ar trebui sa plătească dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a unor sume nedatorate cade in sfera de aplicare a regulii reliefate de teza I primului alineat al art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care enunţa principiul că oricine trebuie să aibă dreptul de a se bucura liniştit de un bun proprietatea sa" (paragraful 28 al hotărârii care face trimitere la paragraful 48 al Spetei Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao si Alţii v. Portugalia).

Or, in aceasta privinţa, pornind de la practica sa anterioara in cauzele Angelov v. Bulgaria (paragraful 39) si Almeida Garrett, Mascarenhas Falcao si Alţii v. Portugalia (paragraful 54), Curtea reţine în paragraful 29 al Cauzei Eko - Elda v. Grecia că în mod constant a considerat ca "statul trebuie să plătească dobânzi în cazul în care restituie cu întârziere sumele pe care le datorează" şi că "orice compensaţie pe care ar primi-o particularul din partea statului ar fi diminuată dacă ar fi să fie plătită fără să se ţină cont de circumstanţele care ar putea sa-i reducă valoarea, cum ar fi plata ei cu o întârziere nerezonabilă".

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a mai reţinut în paragraful 30 al hotărârii din aceeaşi cauză Eko - Elda v. Grecia că "o obligaţie financiară rezultată din impunerea de taxe şi contribuţii de către stat poate aduce atingere drepturilor garantate de art. 1 al Protocolului nr. 1 dacă în privinţa condiţiilor de rambursare a sumelor respective se impune o sarcină excesivă asupra persoanei fizice sau juridice interesate sau dacă prin aceasta se aduce atingere în mod fundamental securităţii financiare a acesteia".

Nu sunt întemeiate nici argumentele recurentei prin care se susţine inadmisibilitatea cererii de acordare a dobânzilor.

Înalta Curte are în vedere că dispoziţiile pct. 3, 6 şi 7 din Anexa nr. 1, Cap. 2 al OMFP nr. 1899/2004 sunt aplicabile în procedura administrativă de restituire a dobânzilor şi nu pot fi interpretate în sensul că ar interzice instanţei judecătoreşti stabilirea sumei datorate cu titlu de dobânzi în cazul litigiilor având ca obiect refuzul sau nesoluţionarea cererilor de acordare a acestora.

Ultima critică formulată de recurentă vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată, solicitându-se aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanţă cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare pentru munca prestată de expert.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul de expert, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanţa de recurs.

Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului, a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 1927 din 07 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2019.