Suspended enforcement of administrative financial order: contractual notification failure bars force majeure defense in summary jurisdiction

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, suspendarea executării Procesului-verbal nr. x/21.11.2018 de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul "Extinderea şi modernizarea activităţii la S.C. A. S.R.L. pentru creşterea competitivităţii economice".

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de suspendare a procesului-verbal nr. x din 21.11.2018 formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Ministerul Fondurilor Europene, şi s-a dispus restituirea cauţiunii consemnate prin recipisa x depusă la B. pentru suma de 36.721,42 RON.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate.

În motivarea recursului critică faptul că prima instanţă a reţinut că nu ar fi întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Referitor la cazul bine justificat, arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 1634, respectiv art. 1532 din C. civ. şi a art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Consideră că, analizând această condiţie, instanţa a tranşat aspecte care ţin de fondul acţiunii în anulare.

Astfel, în ceea ce priveşte exonerarea de răspundere ca urmare a unui caz de forţă majoră, în mod greşit instanţa a apreciat că, deşi incendiul întruneşte condiţiile unui caz de forţă majoră, acesta nu ar conduce la exonerarea recurentei de răspundere, invocând limitarea efectelor cauzei de forţă majoră, ca urmare a lipsei notificării evenimentului în termen de 15 zile. Consideră că o astfel de analiză nu putea fi făcută în cadrul unui cereri de suspendare a executării şi că instanţa nu s-a mărginit la a analiza doar împrejurările care ar crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.

Pe de altă parte, susţine că notificarea evenimentului de forţă majoră în termen de 15 zile de la momentul producerii acestuia, la care se face referire în cuprinsul contractului, are natura notificării reglementate de art. 1634 alin. (5) din C. civ., potrivit căruia:

"Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin aceasta, creditorului".

Astfel, susţine că notificarea nu înlătură efectele incidenţei forţei majore şi nici nu le limitează, însă, dacă lipsa notificării a produs creditorului un prejudiciu, acesta trebuie suportat de către debitorul care nu a procedat la notificarea imposibilităţii de executare, astfel că textul clauzei din contract a fost preluat parţial din art. 1634 alin. (5) din C. civ., cu deosebirea că s-a reglementat expres termenul de notificare de 15 zile de la incidenţa cazului de forţă majoră.

Consideră că judecătorul care soluţionează cererea de suspendare nu poate să determine dacă şi în ce constă prejudiciul produs de lipsa notificării evenimentului de forţă majoră, aceste chestiuni urmând a face obiectul acţiunii în anulare.

Mai arată că, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparaţie, trebuie întrunite condiţiile art. 1532 C. civ., iar prejudiciul trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau lezarea unui drept sau interes legitim, aspecte pe care instanţa nu le-a analizat, ci s-a limitat să indice că paguba ar consta într-o eventuală imposibilitate de continuare a contractului, deşi prejudiciul nu era cert, iar incidenţa cazului de forţă majoră ar fi condus la exonerarea sa de răspundere.

Recurenta-reclamantă arată că instanţa nu a analizat motivul neînlocuirii utilajului distrus, indicând doar că acest aspect atrage răspunderea sa contractuală, suma constând în contravaloarea reciclatorului devenind neeligibilă, deşi neînlocuirea reciclatorului nu poate conduce la atragerea răspunderii contractuale, câtă vreme utilajul a fost distrus ca urmare a forţei majore, iar pe de altă parte, din suma acordată cu titlu de despăgubiri, în cuantum de 1.059.960,50 RON, s-a rambursat anticipat suma de 543.986,72 RON din creditul de investiţii acordat în baza contractului de credit nr. x/10/05.2012, diferenţa de 515.973,78 RON rămânând la dispoziţia societăţii. Arată că această sumă nu a fost suficientă pentru înlocuirea utilajului distrus şi nici activele societăţii nu au permis o astfel de investiţie, motiv pentru care a păstrat utilajul incendiat, urmând a fi înlocuit ulterior.

De asemenea, consideră că instanţa în mod greşit a apreciat că pârâtul ar fi respectat principiul proporţionalităţii la momentul stabilirii creanţei bugetare, întrucât a solicitat doar contravaloarea utilajului distrus în incendiu, deoarece, în contextul în care bunul a pierit în mod fortuit, nu se poate solicita contravaloarea acestuia. Astfel, pentru a se respecta acest principiu, era necesar să i se impute doar eventualul prejudiciu suferit de pârât ca urmare a lipsei notificării, prejudiciu care trebuie dovedit.

În ceea ce priveşte paguba iminentă, arată, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanţa s-a mărginit să indice că această condiţie nu ar fi întrunită, fără a o motiva în concret, reţinând doar că reclamanta nu ar fi făcut dovada imposibilităţii obiective de îndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Consideră că o astfel de interpretare nu poate fi primită, în condiţiile în care a arătat în concret motivele pentru care nu poate achita biletele la ordin scadente şi nu-şi poate executa celelalte obligaţii contractuale, motivul fiind lipsa încasării creanţelor scadente, în contextul neadoptării bugetelor locale. Cum obiectul principal de activitate al societăţii îl constituie construcţiile în domeniul infrastructurii, cocontractanţii săi sunt autorităţi publice, iar lipsa adoptării bugetelor locale pentru anul 2019 a generat imposibilitatea obiectivă a achitării oricăror obligaţii.

Susţine că este îndeplinită condiţia pagubei iminente, având în vedere că, pentru desfăşurarea activităţii curente, societatea a emis bilete la ordin, fără a avea posibilitatea de a le achita, aspect la care se adaugă şi linia de credit deschisă, precum şi necesitatea achitării periodice şi cu prioritate a obligaţiilor fiscale. Astfel, arată că ţinând cont de situaţia critică în care se află, începerea executării silite pentru suma de 1.244.047 RON ar conduce la perturbarea gravă a activităţii şi chiar la intrarea în insolvenţă, respectiv dizolvarea societăţii.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, apreciind că prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a opera suspendarea executării actului administrativ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, suspendarea executării Procesului-verbal nr. x/21.11.2018 de constatare a neregulilor şi stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul "Extinderea şi modernizarea activităţii la S.C. A. S.R.L. pentru creşterea competitivităţii economice".

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă l-a invocat în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, apreciind că aceasta nu a fost motivată într-un mod suficient de către prima instanţă.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, instanţa a reţinut, referitor la condiţia pagubei iminente, că suma menţionată în titlul de creanţă nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă iminentă, chiar dacă titlul executor devine scadent după 30 de zile de la data comunicării, şi că reclamanta nu a făcut dovada imposibilităţii onorării obligaţiilor contractuale, cu atât mai mult cu cât aceasta a prezentat doar o parte din situaţia financiară a societăţii.

Înalta Curte constată că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Cu toate acestea, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta vizează motivarea primei instanţe în privinţa condiţiei cazului bine justificat şi că acest motiv de casare este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Astfel, pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că în speţă, având în vedere circumstanţele de fapt ale cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus arătate.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiţii trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalităţii actului administrativ, soluţionarea unei cereri de suspendare a executării nepermiţând examinarea legalităţii actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.

În speţă, se constată că, în argumentarea neîndeplinirii condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă a reţinut, printre altele, şi imposibilitatea luării în considerare a intervenirii unui caz de forţă majoră, în condiţiile în care acest eveniment nu a fost notificat cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (3) din Contractul de finanţare nr. x/20.12.2010 cod SMIS 17021.

Or, Înalta Curte constată, contrar celor invocate de către recurenta-reclamantă, că acest aspect se circumscrie cerinţei de verificare doar la nivel aparent a legalităţii actului administrativ atacat, prin această analiză nefiind antamat fondul cauzei, respectiv legalitatea sumelor stabilite în sarcina recurentei-reclamante, ci au fost verificate doar aspecte formale, fără a se face o analiză de fond a raportului juridic fiscal, respectiv fără a se intra pe fondul verificării aspectelor de legalitate a actului administrativ.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurentei-reclamante, susţineri care sunt centrate, în justificarea nerespectării obligaţiilor contractuale, prin invocarea distrugerii la data de 14.10.2014, în urma unui incendiu, a reciclatorului C., din cauze neimputabile societăţii.

După cum întemeiat a constatat şi instanţa de fond, prin contractul de finanţare, la art. 16 alin. (3) din contract părţile au prevăzut incidenţa şi modalitatea de invocare a forţei majore.

Astfel, partea contractantă care invocă forţa majoră avea obligaţia de a notifica cealaltă parte în termen de 5 zile calendaristice de la data apariţiei cazului şi să transmită acte doveditoare în termen de cel mult 15 zile de la data producerii acesteia. De asemenea, avea obligaţia de a comunica data încetării cazului de forţă majoră în termen de 5 zile şi de a lua orice măsuri în vederea limitării consecinţelor.

În acelaşi articol s-a prevăzut, explicit, faptul că dacă părţile nu procedează la anunţare, în condiţiile şi termenele prevăzute, a începerii şi încetării cazului de forţă majoră, partea care o invocă va suporta toate daunele provocate celeilalte părţi din lipsa de notificare.

În cauză, societatea recurentă nu a respectat prevederile acestui articol, deşi a invocat incendiul din data de 14.10.2014 drept caz de forţă majoră.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut corect faptul că reclamanta nu se poate prevala de acest caz de exonerare, câtă vreme, la o analiză ce poate fi făcută la nivel aparent, se constată că prin contract părţile au înţeles să limiteze efectele forţei majore prin clauza de la art. 16 alin. (3), iar reclamanta nu a respectat această prevedere contractuală.

De asemenea, inserarea în contract a unei clauze limitative în privinţa efectelor forţei majore, pe care recurenta-reclamantă şi-a asumat-o prin semnarea contractului, face ca aceasta să nu se mai poată prevala de prevederile 1634 alin. (5) din C. civ., care nu instituie un termen de notificare şi de dovedire a cazului de forţă majoră invocat.

O altă critică formulată de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs vizează faptul că prejudiciul stabilit în sarcina sa nu este cert.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că această critică a fost invocată direct în recurs, astfel că nu se poate pronunţa asupra acesteia, în raport cu dispoziţiile art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din acelaşi cod.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reţinute, se constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente, cerute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiţii pentru suspendarea executării actului administrativ, Înalta Curtea apreciind că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 53/2019 din 19 februarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2019.