Applicability of fiscal versus civil interest on annulled EU financial corrections and procedural admissibility of administrative damage claims

Şedinţa publică din data de 21 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.08.2015, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Fondurilor Europene la plata dobânzii legale penalizatoare aferente debitului principal, calculată de la data rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti de anulare a notelor de constatare şi până la data formulării cererii de chemare în judecată (14.08.2015) şi în continuare, până la plata efectiva a debitului principal.

La 08.03.2016, reclamanta a formulat precizări, prin care a arătat că solicitarea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale are în vedere dobânda fiscala aferentă debitului principal.

2. Soluţia instanţei de fond Prin sentinţa nr. 3809 din 29 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 904.577,41 RON, reprezentând dobândă legală.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (300+ 2500 RON - taxă judiciară de timbru şi onorariu expert).

3. Recursul

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.A., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Fondurilor Europene, recursurile fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului său, în esenţă, Ministerul Finanţelor Publice a arătat următoarele:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dobânzii solicitate de către reclamantă, instanţa de fond a considerat că, faţă de dispoziţiile art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011, prin aplicarea principiului simetriei din materia fiscală, prin stabilirea nivelului dobânzii în cazul sumelor de restituit de la buget prin raportare la nivelul dobânzii stabilit pentru sumele datorate la buget, rata dobânzii aplicabile este cea de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data emiterii actelor administrative nelegale.

Din documentele anexate cererii de chemare în judecată de chiar intimata-reclamantă din prezenta cauză rezultă faptul că, ulterior solicitării sale de punere în executare a celor două hotărâri, a fost purtată corespondenţă cu reprezentanţii Autorităţii de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Mediu, în vedere comunicării tuturor documentelor necesare/informaţii în vederea efectuării plăţii sumelor aferente corecţiilor financiare aplicate prin notele de constatare a neregulilor anulate în mod definitiv de instanţele de judecată, în conformitate cu prevederile Instrucţiunii nr. 129284/CG/01.07.2014 emisă de Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Mediu.

La data de 16.11.2015 s-a procedat la efectuarea plăţii sumei de 7.422.054,58 RON în contul intimatei-reclamante din prezenta cauză, reprezentând corecţie financiară aplicată pentru Contractul nr. x/30.07.2010, astfel cum rezultă din Ordinul de plată nr. x/16.11.2015.

Între recurenta-pârâtă şi S.C. A. S.A., ca urmare a pronunţării celor două hotărâri judecătoreşti, s-a purtat corespondenţă tocmai pentru punerea în executare a acestora.

După cum rezultă din această corespondenţă, în niciun moment, intimata-reclamantă nu a solicitat Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene acordarea de dobânzi ca urmare a anulării celor două acte administrative.

Potrivit considerentelor reţinute de către instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei, acţiunea intimatei-reclamante, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ este întemeiată, prin raportare la prevederile art. 1 coroborat cu art. 18 alin. (3) din actul normativ anterior menţionat.

Instanţa de fond a reţinut că în speţă se află un litigiu întemeiat pe dispoziţiile legii contenciosului administrativ şi nu a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale unei astfel de cereri.

Astfel, din întregul material probatoriu administrat în cauză, aşa cum a menţionat şi în cele de mai sus, nu rezultă faptul că, la momentul solicitării anulării actelor administrative, intimata-reclamantă ar fi solicitat şi acordarea de dobânzi pentru prejudiciul cauzat acesteia prin reţinerea sumelor din cererile de rambursare solicitate la plată.

Totodată, nici în cuprinsul notificărilor formulate către recurenta-pârâtă la nivelul anului 2015, privind punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2012 şi dosarul nr. x/2012, aceasta nu a solicitat acordarea de dobânzi pentru punerea în executare cu întârzierea celor două titluri executorii.

Ca atare, este evident faptul că recurentul nu a uzat de procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusă pe rolul instanţelor de judecată la data de 17.08.2015.

Potrivit cererii modificatoare depuse la dosarul cauzei la termenul din data de 24.11.2015, intimata-reclamantă a solicitat obligarea Ministerului Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data reţinerii sumelor corespunzătoare potrivit notelor de constatare anulate prin hotărâri judecătoreşti şi până la data plăţii efective a debitului principal.

Ca atare, este evident faptul că, intimata-reclamantă a uzat de procedura contenciosului administrativ fără îndeplinirea condiţiilor cerute de către acest act normativ, aspect ce nu a fost analizat de către instanţa învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, cererea ce face obiectul dosarului prezent a fost introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti la mai mult de 1 an de la data la care s-a solicitat anularea actelor administrative reprezentate de Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/14.05.2012 şi Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/29.05.2012.

Cererea ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti la mai mult de trei ani de la data la care au fost emise actele administrative menţionate mai sus.

Aşa cum se prevede la art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, termenul în care o persoană poate formula o acţiune în despăgubiri este de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În cazul său, chiar dacă s-ar fi raportat la data de la care au fost pronunţate cele două hotărâri judecătoreşti din dosarul nr. x/2012 şi dosarul nr. x/2012, instanţa de fond ar fi trebuit să observe faptul că, intimata-reclamantă a fost decăzută din dreptul de a formula o astfel de acţiune. Astfel, decizia civilă nr. 3981 a fost pronunţată la data de 19.05.2014, iar sentinţa civilă nr. 1038 a fost pronunţată de instanţă la data de 19.03.2013.

În motivarea recursului său, reclamanta S.C. A. S.A., în esenţă, a arătat următoarele:

A arătat recurenta că prin precizarea formulată în faţa instanţei de fond, a învederat că în cauză, nu erau aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de Urgenta nr. 66/2011, având vedere că prin Decizia nr. 66/26.02.2015 a Curţii Constituţionale a României a fost declarat neconstituţional art. 66 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 66/2011 stabilindu-se astfel că, în cazul contractelor încheiate înainte de apariţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 66/2011 sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 79/2003 care stabilesc că majorările de întârziere se stabilesc conform prevederilor legale în materie de colectare a creanţelor fiscale.

Precizează recurenta că de vreme ce ambele contracte au fost încheiate anterior apariţiei O.G. nr. 66/2011, potrivit Deciziei nr. 66/2015 a apreciat că în cauză, contrar aspectelor reţinute de către instanţa de judecată, erau aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 79/2003.

În acest sens, raportat la momentul formulării şi la pretenţiile societăţii, rezulta ca în speţa dedusă judecăţii, contrar aspectelor reţinute de instanţa, sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 71 alin. (2) din Ordonanţa nr. 20/2008 şi care prevăd că:

"Pentru neachitarea la termen a obligaţiilor prevăzute la art. 7 alin. (1) debitorul datorează după acest termen majorări de întârziere, conform prevederilor legale în materie de colectare a creanţelor fiscale".

Totodată, se apreciază că erau incidente şi dispoziţiile Deciziei nr. 14/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie publicata în Monitorul Oficial nr. 728/28.09.2015 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că, în situaţia încasării unei obligaţii fiscale nedatorate, contribuabilul este îndreptăţit să primească dobânda aferentă sumei pe care nu a putut să o folosească, prin aplicarea principiului constituţional, al egalităţii în faţa legii, s-a stabilit că, de vreme ce contribuabilul plăteşte dobânda fiscală pentru neplata la termen a taxelor şi impozitelor şi organul care a încasat o astfel de sumă nedatorată trebuie să plătească o dobândă legală fiscală drept accesoriu al debitului principal.

Având în vedere aspectele învederate mai sus se arată că în realitate dispoziţiile art. 42 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 66/2011 nu erau aplicabile în prezenta cauză.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la cererea de recurs declarată de Ministerul Finanţelor Publice, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la cheltuielile de judecată.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii invocată de reclamanta-recurentă în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi a respins-o la termenul din 14 iulie 2020.

Recursurile formulate

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru considerentele următoare:

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel se constată că instanţa de fond a soluţionat cererea reclamantei S.C. A. S.A. întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, iar cererea modificatoare a capătului doi de cerere întemeiată pe dispoziţiile relevante arătate în Decizia nr. 14/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv natura fiscală a dobânzilor care se acordă pentru taxe de primă înmatriculare, taxa de poluare şi emisii poluante, precum şi art. 994 C. civ. - 1864.

Instanţa de fond deşi a motivat soluţia pronunţată pe răspunderea administrativă a instituţiei pârâte, a avut în vedere art. 18 din Legea nr. 554/2004 fără a analiza condiţiile de admisibilitate, nu a analizat termenul de 1 an la care se referă art. 19 din aceeaşi lege.

De asemenea, reclamanta a invocat ca temei juridic dispoziţiile C. civ., iar instanţa de fond nu le-a analizat.

La termenul de judecată din 3 martie 2020 reclamanta-recurentă a precizat la instanţa de recurs, că acţiunea sa se întemeiază pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind o acţiune ulterioară, a invocat că dobânda legală trebuie să fie cea fiscală, fiind incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011.

A mai precizat reclamanta-recurentă că acest litigiu are ca obiect creanţe bugetare, nu creanţe fiscale, motiv pentru care pot fi solicitate în baza dispoziţiilor dreptului comun, respectiv C. civ. .

În motivele de recurs formulate, reclamantul a arătat că nu sunt aplicabile în cauză disp. art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a lămurit cadrul procesual, obiectul acţiunii şi temeiul juridic, celalalte elemente incidente, admisibilitate, eventual, prescripţie, iar în lipsa unei asemenea analize, instanţa de control judiciar nu poate alege o variantă din cele propuse de reclamantă, astfel nu poate analiza şi cenzura sentinţa pronunţată.

Acest deziderat rezultă şi din considerentele Deciziei Înaltei Curţi nr. 21/2020 (paragraf 91, 92, 93) privind dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de cele reţinute mai sus, ambele cereri de recurs vor fi admise, cu consecinţa casării şi trimiterii spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

În conformitate cu prevederile art. 496 C. civ. rap. la art. 488 pctr. 8 C. proc. civ., se vor admite recursurile, se va casa sentinţa recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Fondurilor Europene împotriva sentinţei nr. 3809 din 29 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 iulie 2020.