Discrimination burden of proof under O.G. 137/2000 and adequacy of warning versus fine sanctions for disability-based disparate treatment in education

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2016, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 659/26.10.2016, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acestei hotărâri şi exonerarea de la plata amenzilor aplicate.

Prin sentinţa civilă nr. 597 din 25 aprilie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II -a civilă - contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 157 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, plângerea formulată de reclamantele A. şi B. împotriva Hotărârii nr. 659/26.10.2016, pronunţată de Consiliul Naţional pentru combaterea Discriminării şi a dispus înlocuirea sancţiunilor aplicate reclamantelor, respectiv amendă contravenţională în cuantum de 1000 de RON pentru fiecare dintre acestea, cu sancţiunea avertismentului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 157 din 25 octombrie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurentul-pârât a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Prin petiţia depusă la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, petenta C. a prezentat fapte care au reliefat un tratament diferenţiat aplicat atât de conducerea D., cât şi de cele două educatoare A. şi B., minorului E. faţă de ceilalţi colegi de clasă pe criteriul de handicap (autism).

Prima instanţă a desfiinţat faptele de discriminare reţinute de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în sarcina educatoarelor A. şi B., şi anume fapta de a se fi adresat în mod repetat minorului sub un alt nume decât cel la care minorul era învăţat să răspundă, precum şi fapta de a fi comunicat diagnosticul minorului către ceilalţi părinţi şi instigarea acestora din urmă de a depune plângere la Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, exclusiv pe considerentul că petenta C. nu a reuşit să probeze un minim de fapte de pe urma cărora să se poată presupune existenţa unei discriminări, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Mai mult, în analiza temeiniciei şi legalităţii Hotărârii nr. 659/26.10.2016, instanţa de fond nu a analizat dacă părţile reclamate A. şi B. au reuşit să întoarcă sarcina probei, astfel cum prevede art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Setinţa civilă recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 - art. 20, respectiv art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

În cauză, ţinând cont şi de faptul că dreptul Uniunii Europene reclamă sancţionarea faptelor de discriminare prin sancţiuni cu caracter efectiv, proporţional şi disuasiv, prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, reclamantele A. şi B. au fost sancţionate fiecare pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu minimul stabilit de art. 26 alin. (1), respectiv 1.000 RON.

Înlocuirea amenzilor contravenţionale în cuantum de 1000 RON pentru fiecare parte reclamată, cu sancţiunea avertismentului, nu se circumscrie scopului principal al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi anume acela de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.

Potrivit art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, avertismentul se poate aplica când actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune, iar alin. (2) prevede că avertismentul se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă.

Or, o atare împrejurare nu este incidentă în cauză, neputându-se susţine, prin raportare la elementul constitutiv al faptei, la împrejurările în care a fost săvârşită, la modul şi mijloacele de săvârşire, la scopul urmărit şi la urmarea produsă, că fapta reclamantelor A. şi B., constând în refuzul de a comunica, în prealabil, activităţile ce urmau a se desfăşura la clasă, este de gravitate redusă, însăşi instanţa de fond apreciind că este unul nejustificat, astfel încât să se considere că este adecvat un simplu avertisment.

4. Intimatele-reclamante A. şi B. nu au formulat întâmpinare în cauză, depuând concluzii scrise la dosar.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată a recursului la data de 07 mai 2020, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este întemeiat, sentinţa recurată reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi contestată în prezenta cauză, s-a reţinut că atitudinea/lipsa de cooperare manifestată de conducerea D., constituie discriminare directă, conform art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, şi s-a dispus sancţionarea D. cu amendă contravenţională în valoare de 1000 RON, în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că atitudinea educatoarei A., manifestată prin refuzul de a-l striga pe minor pe numele indicat de petenta C. şi refuzul celor două educatoare (A. şi B.) de a comunica petentei activităţile ce urmau a se desfăşura la clasă, refuzul de a oferi fotografii cu acestea pentru a ajuta minorul să se dezvolte, prin combinarea cuvintelor/numelor cu fotografii, şi comunicarea diagnosticului copilului către ceilalţi părinţi, fără acordul petentei, constituie discriminare directă, conform art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată; ca atare, s-a dispus sancţionarea fiecăreia dintre cele două persoane reclamate, în temeiul art. 26 din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu amendă contravenţională în valoare de 1000 RON.

Critica recurentului-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit căreia sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, este fondată.

Din interpretarea prevederilor legale mai sus menţionate se constată că acestea reglementează două situaţii aflate în strânsă legătură şi anume: existenţa unei prezumţii simple de discriminare, ce rezultă din formularea de către persoana interesată a unei petiţii, şi respectiv, obligaţia părţii reclamate de a dovedi, prin orice mijloc de probă, împrejurarea că aspectele prezentate în petiţie nu reprezintă fapte de discriminare sau că aceste fapte au o justificare obiectivă.

Este necontestat că pentru a se reţine existenţa unei discriminări se impune ca, cel puţin faptele, în materialitatea lor, să fie probate, urmând ca persoana reclamată să dovedească că aceste fapte nu au un caracter discriminatoriu.

Or, în speţă, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, se reţine că intimata-pârâtă C. şi-a îndeplinit obligaţia instituită de prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, republicată, prezentând suficiente elemente pe baza cărora se constată existenţa unei discriminări directe, prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

La formularea acestei concluzii, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat în cauză, care evidenţiază un tratament diferenţiat aplicat minorului E., de către educatoarele A. şi B., comparativ cu ceilalţi colegi de clasă, pe criteriul de handicap (autism).

Analizând faptele prezentate de petenta C. în cuprinsul petiţiei, precum şi documentele ataşate acesteia, în mod judicios Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut comportamentul neadecvat manifestat de cele două educatoare în ceea ce priveşte integrarea minorului la clasă, faptele săvârşite de către educatoare vizând restrângerea accesului minorului la educaţie în condiţii egale.

Intimata-pârâtă C. a dovedit că atitudinea educatoarei A., manifestată prin refuzul de a-l striga pe minor pe numele "E.", indicat de către petentă, constituie discriminare directă, în condiţiile în care particularitatea copiilor cu autism o reprezintă problemele de comunicare, limbaj şi de socializare, iar crearea unei rutine şi implementarea acesteia necesită timp pentru adaptare şi înţelegere.

În ceea ce priveşte refuzul cele două educatoare de a comunica mamei minorului, în prealabil, activităţile ce urmau a se desfăşura la clasă, instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte opinia primei instanţe, care, deşi a reţinut caracterul nejustificat al refuzului, a apreciat că nu există elemente faptice care să denote ideea unei rele-credinţe a celor două educatoare.

Înalta Curte reţine, în acord cu emitentul hotărârii contestate, că în cazul minorului E., pe fondul situaţiei sale personale, activităţile desfăşurate la clasă se învaţă treptat şi necesită o atitudine diligentă şi implicare activă din partea educatoarelor, context în care, acestea au fost înştiinţate să colaboreze cu familia şi să informeze mama minorului cu privire la activităţile desfăşurate.

Având în vedere rolul deosebit de important al activităţilor practicate la clasă în dezvoltarea copiilor, se reţine că în situaţia unui minor cu tulburare de spectru autist, informaţiile noi prezentate în timpul orelor de la grădiniţă se învaţă prin repetiţie, necesitând consecvenţă şi o pregătire anterioară a copilului cu ajutorul părinţilor, astfel încât, chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că educatoarele nu au manifestat rea-credinţă, refuzul acestora de a comunica mamei minorului activităţile ce urmau a se desfăşura la clasă, nu este unul justificat, reflectând un comportament profesional neadecvat, care nu ţine cont de specificul afecţiunii minorului.

Aceste argumente urmează a fi avute în vedere şi în ceea ce priveşte refuzul educatoarelor de a oferi fotografii cu acestea, pentru a ajuta minorul să se dezvolte, prin combinarea cuvintelor/numelor cu fotografii, instanţa de control judiciar reţinând, în dezacord cu judecătorul fondului, că refuzul manifestat de educatoare nu poate fi justificat pe considerentul respectării dreptului la viaţă privată.

Mai mult, împrejurarea că intimatele-reclamante A. şi B., în motivarea refuzului de a pune la dispoziţia părinţilor fotografii cu acestea, au susţinut că minorul le cunoaşte deja, denotă o atitudine din partea cadrelor didactice care nu răspunde nevoilor speciale ale copilului şi o recunoaştere implicită a lipsei de preocupare în asigurarea integrării minorului în procesul educaţional.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă C. a probat şi caracterul discriminatoriu al faptei imputate în sarcina educatoarelor, de a fi comunicat diagnosticul copilului către ceilalţi părinţi şi de instigare a acestora din urmă să depună plângere la Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că ulterior comunicării diagnosticului minorului de către cadrele didactice, un grup de părinţi a depus sesizare la Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, care a organizat o şedinţă în vederea medierii acestei situaţii.

Afirmaţiile intimatelor-reclamante potrivit cărora unii dintre părinţii colegilor de clasă ai minorului cunoşteau cu mult timp înainte diagnosticul acestuia, nu sunt de natură a exonera educatoarele de la obligaţia respectării dreptului la confidenţialitatea datelor personale referitoare la diagnosticul minorului, evidenţiind lipsa de responsabilitate a cadrelor didactice sub aspectul deţinerii unor informaţii relevante cu privire la situaţia personală a minorului.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate prin Hotărârea nr. 659/26.10.2016, Înalta Curte reţine că aceasta a fost corect individualizată, fiind proporţională cu gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, ţinând seama de împrejurările în care au fost săvârşite, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmarea produsă şi circumstanţele personale ale persoanelor reclamate, fiecare dintre acestea fiind sancţionate pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu minimul stabilit de art. 26 alin. (1) din acest act normativ, respectiv, 1.000 RON.

Contrar susţinerii instanţei de fond, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, neputându-se reţine că fapta imputată intimatelor-reclamante, constând în refuzul de a comunica activităţile ce urmau a se desfăşura la clasă, are o gravitate redusă, prin raportare la elementul constitutiv al acestei fapte, la împrejurările în care a fost săvârşită şi la urmarea produsă.

Relevante în acest sens sunt şi cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la pct. 70 din hotărârea pronunţată de în cauza C-81/12: "Dacă este adevărat că, în ordinea juridică română, sancţiunea avertismentului se aplică, în principiu, numai în cazul unor încălcări minore, această împrejurare tinde sa sugereze că sancţiunea respectivă nu este adecvată gravităţii unei încălcări a principiului egalităţii de tratament".

În consecinţă, în raport de elementele de fapt concrete şi probate în speţă de către intimata-pârâtă C. prin petiţia depusă la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, se reţine caracterul legal şi temeinic al Hotărârii nr. 659/26.10.2016, urmând a se respinge acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., ca neîntemeiată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerente expuse, reţinând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, casarea sentinţei atacate şi în rejudecarea cauzei, va respinge acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., ca neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va obliga intimatele-reclamante A. şi B. la plata către recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a cheltuielilor de judecată în cuantum de 20 de RON, reprezentând taxă judiciară achitată în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentintei nr. 157 din 25 octombrie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi C., ca neîntemeiată.

Obligă intimatele - reclamante A. şi B. la plata sumei de 20 RON către recurentul - pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.