Administrator’s joint and several liability for unpaid taxes and failure to initiate insolvency under Fiscal Procedure Code art. 27

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.01.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu AJFP Dolj - DGRFP Craiova, a solicitat anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 29.05.2015, emisă de AJFP DOLJ şi a Deciziei nr. x/04.08.2015, emisă de DGRFP Craiova pentru următoarele considerente:

În fapt a arătat că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a reţinut faţă de S.C. B. S.R.L. şi reclamantă, în calitate de administrator că, în raport de nedepunerea declaraţiilor respectiv - Decl. 101 privind impozitul pe profit pe anul 2014 şi trimestrul I al anului 2015, Decl. 300 privind TVA pentru lunile 01, 02, 03, 04 anul 2015 - se face vinovată de încălcarea prevederilor Codul fiscal, astfel că poartă întreaga răspundere pentru operaţiunile efectuate în numele societăţii, decizându-se obligarea sa la plata sumei de 1.112.115 RON.

S-a mai reţinut ca achiziţiile de bunuri declarate de S.C. B. S.R.L. nu sunt reale şi implicit nu au valoare juridică din punct de vedere fiscal, nefiind respectate astfel prevederile art. 82 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 212 din data de 11.05.2016 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele AJFP DOLJ şi DGRFP CRAIOVA, având ca obiect "contestaţie act administrativ fiscal", ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 212 din data de 11.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul reţinut în sarcina societăţii şi implicit bugetului general consolidat al statului, societatea fiind în stare de insolvabilitate datorită imposibilităţii îndeplinirii obiectului de activitate întrucât, relaţiile economice pe care societatea le-a desfăşurat cu mai mulţi parteneri economici au condus la imposibilitatea satisfacerii creanţelor datorate bugetului de stat.

Arată că nu se află în culpă în neexecutarea obligaţiilor care îi reveneau, în calitate de mandatară a societăţii, iar organul fiscal nu a făcut dovada ca nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu bună-credinţă.

Instanţa de fond a reţinut că atragerea răspunderii în solidar a administratorului cu societatea, pentru suma de 1.112.115 RON, este justificată în condiţiile în care acesta, cu rea-credinţă, nu a dispus şi plata creanţelor fiscale, fapt ce încalcă disp. art. 20 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia reprezentanţii legali ai persoanelor juridice sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, iar obligaţia de a achita la scadenţă creanţele fiscale, revine exclusiv administratorului societăţii debitoare.

Precizează că a cunoscut obligaţia de completare a declaraţiilor fiscale, însă deşi i-a solicitat contabilei să depună diligenţe în vederea întocmirii acestei declaraţii, acest lucru nu s-a întâmplat chiar dacă dobândea cunoştinţe de specialitate, astfel că nu a existat o neexecutare a obligaţiilor pe care le-a avut potrivit art. 1442 din legea specială, respectiv Legea nr. 31/1990 modificată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii-pârâţi nu au depus întâmpinări.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 26 iunie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate atât de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 29.05.2015, emisă de AJFP DOLJ şi a Deciziei nr. x/04.08.2015, emisă de DGRFP Craiova.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată cererea dedusă judecăţii reţinând că, în speţa de faţă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare a recurentei-reclamante cu debitorul declarat insolvabil S.C. B. S.R.L..

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin decizia de impunere nr. x/06.01.2015 s-a reţinut că societatea B. S.R.L. a înregistrat în evidenţa contabilă în perioada ianuarie - iunie 2014 achiziţii de bunuri (deşeuri metalice) şi servicii (colectare, sortare transport) pe bază de facturi care nu justifică operaţiuni reale şi nu îndeplinesc calitatea de document justificativ, cu scopul de a diminua obligaţiile de plată la impozitul pe profit şi taxa pe valoare adăugată.

Acest fapt constatat de inspecţia fiscală şi care a condus la emiterea deciziei de impunere mai sus menţionate a condus ulterior şi la declararea stării de insolvabilitate a contribabilului S.C. B. S.R.L. al cărui administrator este reclamanta.

Din procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate rezultă că pentru obligaţiile fiscale restante ale debitoarei se efectuaseră şi anterior emiterii deciziei de impunere mai sus amintite acte de executare, respectiv somaţia nr. y/04.11.2014 şi se înfiinţaseră popriri prin adresele nr. x/19.12.2014 şi nr. y/30.12.20124.

Or, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanta nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale restante conform Ordinului nr. 127/2014 şi respectiv Legii nr. 85/2014, în momentul în care societatea se confrunta cu insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, deşi astfel de datorii preexistau datei emiterii Deciziei de impunere nr. x/06.01.2015 şi procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.

În continuare, debitoarea declarată insolvabilă S.C. B. S.R.L., prin reprezentantul său, nu a depus declaraţia 101 privind impozitul pe profit pentru anul 2014 şi trimestrul I anul 2015, declaraţia 300 privind TVA pentru lunile 01 - 04 2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală:

"pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

- administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Pentru angajarea răspunderii solidare potrivit dispoziţiilor legale mai sus citate se cer întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale respectiv: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită, precum şi vinovăţia persoanei căreia i se antrenează răspunderea patrimonială împreună cu debitorul declarat insolvabil. La aceste condiţii de fond se mai adaugă condiţia formală a declarării stării de insolvabilitate a debitorului principal.

Înalta Curte constată în speţa dedusă judecăţii sunt îndeplinite toate condiţiile atragerii răspunderii solidare a recurentei-reclamante cu societatea B. S.R.L., după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Prin procesul-verbal DJ 241395/23 februarie 2015 s-a declarat starea de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L. al cărei administrator este recurenta-reclamantă.

Existenţa unui prejudiciu în cuantum de 1.112.115 RON constă în obligaţiile fiscale neachitate la momentul la care contribuabilului S.C. B. S.R.L. i s-a declarat starea de insolvabilitate.

Existenţei unei fapte ilicite şi personale a recurentei-reclamante constă în nerespectarea obligaţiilor legale ce-i reveneau în calitate de administrator al debitorului insolvabil de a declara şi achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale acestuia şi de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Or, în raport de dispoziţiile art. 73 lit. (e) din Legea nr. 31/1990 administratorul societăţii comerciale este obligat la stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, context în care nu poate fi primită critica recurentei-reclamante în sensul că şi-ar fi îndeplinit cu bună-credinţă obligaţiile pe care le-a avut în calitate de administrator al societăţii şi că nedepunerea declaraţiilor fiscale se datorează exclusiv contabilului.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 care stabilesc criteriile de determinare a modului de îndeplinire a obligaţiilor administratorului persoanei juridice, prin trimiterea la normele privind răspunderea mandatarului.

Mandatarul, administratorul societăţii, trebuie să prezinte o conduită "bonus vir" în îndeplinirea obligaţiilor, trebuind să execute obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar. În acest sens sunt relevante dipoziţiile art. 1540 C. civ. care, în cazul mandatului cu titlu oneros, cum este cazul administratorului unei societăţi comerciale, reglementează antrenarea răspunderii mandatarului pentru orice culpă în executarea obligaţiilor.

Una din obligaţiile esenţiale ale administratorilor societăţilor comerciale, în calitate de reprezentanţi ai acestora, este aceea de a îndeplini obligaţiile fiscale ale societăţii pe care o reprezintă, în numele acesteia, potrivit art. 20 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, relevante în cauza de faţă sunt şi dispoziţiile art. 82 alin. (3) Codul de procedură fiscală potrivit căruia:

"Contribuabilul are obligaţia de a completa declaraţiile fiscale înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute în formular corespunzătoare situaţiei sale fiscale."

Toate aceste împrejurări conturează fapta ilicită şi persoanală a reclamantei de a nu declara şi a nu achita la scadenţă obligaţiile fiscale, legătura de cauzalitate între fapta reclamantei şi starea de insolvabilitate a societăţii al cărui administrator este, dar şi intenţia acesteia de a nu declara şi implicit achita obligaţiile fiscale reale ale societăţii prin înregistrarea în evidenţa contabilă a unor achiziţii de bunuri şi servicii pe bază de facturi care nu justifică operaţiuni reale şi astfel nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, prima instanţă pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

7. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinţei nr. 212 din 11 mai 2016, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2019.