Incompatibility of salaried medical practice with advocacy under Article 15(a) of Law 51/1995

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017, la data de 16 martie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Naţională a Barourilor din România plângere împotriva refuzului pârâtului de a răspunde contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 52/2016 a Consiliului Baroului Bacău.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 142 pronunţată la 18 octombrie 2017 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca nefondată.

A obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile 142 pronunţată la 18 octombrie 2017 de către Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În ceea ce priveşte situaţia medicilor de familie din România:

Medicul, spre deosebire de alţi profesionişti liberi, este obligat să respecte numeroase acte normative, elaborate de fapt de către cel cu care semnează contractul. În această circumstanţă, cînd o normă este elaborată de cel cu care faci un contract, atunci relaţia seamănă extrem de mult cu relaţia contractuală dintre un salariat şi un angajator.

Angajatorul "tipic" este entitatea legală cu care lucrătorul semenază un contract, denumit "de muncă", şi cu care sindicatele realizează negocieri colective, contractul fiind supus Regulilor Codului Muncii.

Angajatorul este cel care face regulile contractului - în relaţia medicului de familie cu CAS, CAS face regulile. Relaţia medicului cu cabinet cu CAS este una extern de apropiată ca tipologie de relaţia unui angajat cu angajator, potrivit căreia, relaţia angajatorului cu angajatul său este de tip "dependenţă", angajatul fiind dependent şi subordonat angajatorului. In situaţia medicului de familie, acesta este dependent inclusiv de modalitatea in care el este plătit de CAS.

Cabinetele medicale sînt dependente de modul în care casele de asigurări, sau Casa Naţională, stabileşte modurile de plată a acestora: pe puncte, pe capitaţie, pe serviciu etc. Nu medicul stabileşte modul de plată, nu medicul stabileşte valoarea punctajelor. In acest context, este evident pentru toţi că relaţia dintre cabinet şi CNAS/CASJ este de tip "subordonare".

Interesant este că, în unele analize, profesia liberă este definită ca acea profesie în care, între beneficiar, cetăţeanul, sub formă de "client", şi executor (în cazul nostru, medicul) nu se interpune un intermediar. Or, în relaţia dintre cetăţean şi cabinet se interpune casa de asigurări.

Cea mai clară definiţie a medicului salariat este cea adoptată de Plenary Assembly of the Doctor Staiiding Committee of The European Economic Commission pe 7 iunie 1968 la Brussels şi completată de General Assembly of the Staiiding Committee la 29/30 November 1968 (C. pen. 200/69), potrivit căreia "Medicul/Doctorul Salariat este acel medic/doctor în relaţie contractuală sau statutara cu o instituţie publică sau privată, printr-un agrement/contract prin care efectuează, sub control specific servicii medicale sau servicii administrative medicale".

Această definire face ca medicii, în contract cu casele de asigurări în Uniunea Europeană, să fie şi ei consideraţi ca salariaţi.

În ceea ce priveşte conceptul de profesie liberala in România, legislaţia nu cuprinde un cadru general de reglementare, exercitare si control privind legalitatea profesiilor liberale.

De exemplu, profesia de medic, care este o profesie reglementată şi considerată în mod tradiţional liberală, poate fi exercitată atât individual cât şi prin contract de muncă. Însă sub aspect fiscal, această profesie va fi considerată independentă şi liberală numai în condiţiile în care se exercită individual şi/sau într-o formă de asociere.

Aşadar, liberalismul tradiţional al unei profesii şi independenţa ca principiu al acesteia nu se confundă cu noţiunea de profesie liberală în sens fiscal şi nici cu independeţa activităţilor în sens fiscal.

In ceea ce priveşte faptul ca instanţa considera ca activitatea desfăşurata de B., in calitate de profesor de medicina la Facultatea de Medicină, poate fi asimilata învăţământului juridic superior conform art. 16 lit. b) din Legea pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, excepţia reglementata expres de art. art. 16 lit. b) din L 51/1995 face referire la activitatea didactica in cadrul facultăţilor de drept.

Apreciază ca aspectul reţinut de CEDO in cauza Mateescu contra României, potrivit căruia "Nu a fost prezentat niciun argument pentru a dovedi că, în cazul în care acesta ar exercita simultan ambele profesii, demnitatea şi independenta vreuneia din ele ar fi afectată în vreun fel" are aplicabilitate si in speţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România nu a formulat întâmpinare.

5. Aspecte de fapt relevante

Prin decizia nr. 165/04 din 04.11.2016 a Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România s-a aprobat primirea în profesia de avocat a candidaţilor declaraţi admişi la examen şi care au depus cerere de înscriere la examen la Baroul Bacău, printre aceşti candidaţi figurând şi reclamantul A.. În aceeaşi decizie s-a menţionat că Baroul Bacău va efectua înscrierea în tabloul avocaţilor, cu respectarea condiţiilor şi după îndeplinirea formalităţilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 şi de Statutul profesiei de avocat.

Prin cererile nr. x/21.11.2016 şi y/09.12.2016, reclamantul s-a adresat Baroului Bacău pentru a fi înscris în barou începând cu data de 09.12.2016, precizând că doreşte înscrierea pe tabloul avocaţilor stagiari.

Cererile reclamantului au fost respinse de Consiliul Baroului Bacău prin decizia nr. 52/19.12.2016, motivat de faptul că A. se află în stare de incompatibilitate generată de activitatea salarizată din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Bacău (medic primar, secţia chirurgie pediatrică), fiind invocate în drept prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995. S-a menţionat în cuprinsul actului că decizia de primire în profesie nr. 165/04/04.11.2016 va produce efecte doar de la data încetării stării de incompatibilitate, potrivit prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 şi potrivit deciziei nr. 297/2014 a Curţii Constituţionale.

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 52/19.12.2016, contestaţie ce a fost soluţionată de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin decizia nr. 232/23.03.2017. Contestaţia a fost admisă, cu consecinţa retrimiterii cauzei la Baroul Bacău pentru a face aplicarea Hotărârii Consiliului UNBR nr. 126/04.06.2016, aşa cum a fost modificată prin Hotărârii Consiliului UNBR nr. 160/03.09.2016, în sensul înscrierii reclamantului pe Tabloul avocaţilor incompatibili.

Reclamantul A. este nemulţumit de răspunsul dat contestaţiei sale, apreciind că nu există niciun impediment împotriva înscrierii sale în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, invocând situaţia asemănătoare din cauza Mateescu contra României, susţineri pe care le reiterează şi în recurs.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acţiunea, probele cauzei şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Astfel, în cererea de recurs se susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995 potrivit cărora:

"Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat.,,

Se arată de către recurent că medicina este o profesie considerată, în mod tradiţional, liberală iar activitatea desfăşurată de d-nul Mateescu, profesor de la Facultatea de medicină, (a cărui situaţie juridică a făcut obiectul analizei CEDO) nu poate fi asimilată învăţământului superior juridic pentru a ne afla în ipoteza de excepţie reglementată la art. 16 lit. b) din L.51/1995.

Contrar susţinerilor recurentului, potrivit dispoziţiilor legale, este incompatibilă exercitarea profesiei de avocat cu o activitate salarizată iar recurentul reclamant se află tocmai în această situaţie, încheind un contract de muncă cu Spitalul Bacău (medic primar, secţia Chirurgie Pediatrică).

Exemplele oferite de către d-l A. prin depunerea la dosar a înscrisurilor de la f.49-52 nu prezintă relevanţă în cauză, d-na C. deţinând simultan calitatea de avocat şi doctor în psihologie, această din urmă calitate nefiind sinonimă cu calitatea de salariat.

În privinţa înscrisurilor ce îl vizează pe d-nul D. -fila x, Înalta Curte nu se află în situaţia de a verifica modalitatea în care acesta cumulează cele două calităţi, de cadru didactic în învăţământul superior medical şi de avocat însă remarcă faptul că, la data intrării sale în Barou -1.02.2003, Legea nr. 51/1995 se prezenta într-o altă formă, la art. 15 lit. b) menţionându-se:, Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu:...activitatea didactică universitară şi de cercetare de specialitate juridică,,.

Corect a stabilit instanţa de fond că susţinerile reclamantului, care invocă similaritatea situaţiei sale cu situaţia descrisă în hotărârea din 14.01.2014 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mateescu contra României, sunt nefondate, în respectiva cauză fiind analizată ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private derivată din aplicarea prevederilor art. 15 lit. b) din Legea nr. 51/1995, conform cărora exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri, reţinându-se că aceste prevederi nu sunt suficient de previzibile în vreme ce, în speţa de faţă, s-a constatat existenţa unei stări de incompatibilitate a reclamantului derivând din aplicarea prevederilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Or, prevederile art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995 sunt clare şi previzibile, raportând starea de incompatibilitate la existenţa unei activităţi salarizate în cadrul altor profesii decât cea de avocat, fiind evident pentru orice interpret că existenţa unui contract individual de muncă din cadrul unei alte profesii atrage starea de incompatibilitate cu exercitarea profesiei de avocat.

Cu alte cuvinte, în prezenta speţă accentul cade asupra calităţii de salariat a recurentului, calitate care atrage incompatibilitatea raportat la profesia de avocat, spre deosebire ca cauza Mateescu unde s-a analizat incompatibilitatea cu exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o " "ocupaţie care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri.,,

Astfel, în acord cu cele statuate de către CEDO cu referire la cererea nr. x/10, Înalta Curte consideră că decizia autorităţilor de a condiţiona exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de calitatea de salariat a acestuia, deşi fusese deja acceptat în barou după ce luase examenul de admitere, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului acestuia la respectarea vieţii sale private.

O astfel de ingerinţă poate duce la constatarea încălcării art. 8 din Convenţie dacă nu poate fi justificată, în temeiul art. 8 § 2, ca fiind prevăzută de lege, urmărind unul sau mai multe din scopurile legitime enumerate în dispoziţia respectivă şi ca fiind necesară într-o societate democratică pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.

În prezenta cauză, măsura contestată era întemeiată pe art. 15 lit. a) din Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Prin urmare, ingerinţa era bazată pe dreptul intern iar ipoteza reglementată la lit. a) stabileşte cazurile de compatibilitate cu suficientă precizie şi claritate, referindu-se în mod neechivoc la, activitatea salariată în cadrul altei profesii,,.

Înalta Curte apreciază că trebuie stabilit dacă scopul urmărit este unul legitim, iar, dacă acest criteriu este îndeplinit, trebuie, în continuare, analizat dacă există un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

Aplicând aceste criterii cauzei de faţă, instanţa de recurs apreciază că scopul urmărit de legiuitor este acela de a crea o independenţă efectivă a avocaţilor în exercitarea profesiei lor, prin evitarea existenţei unor influenţe de natură să creeze suspiciuni referitoare la desfăşurarea corectă a actului de justiţie, ceea ce reprezintă un scop legitim.

Referitor la existenţa unui raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, Înalta Curte reţine că, în esenţă, principiul proporţionalităţii impune ca mijloacele utilizate să rămână în limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru atingerea scopului avut în vedere. De asemenea, în evaluarea proporţionalităţii este relevant dacă obiectivul urmărit ar putea fi îndeplinit prin mijloace mai puţin discriminatorii decât cele folosite.

Aşa cum judicios arată instanţa de fond, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă şi independentă, asigurând un serviciu public, astfel încât sunt necesare şi garanţii ale acestor principii. Incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii constituie o asemenea garanţie, independenţa avocatului presupunând ca acesta să nu exercite nicio altă activitate care să-l plaseze într-o stare de subordonare juridică sau care să-i impună reguli diferite ce ar putea constitui obstacole în îndeplinirea profesiei sale. Această incompatibilitate reprezintă în acelaşi timp şi o garanţie pentru cetăţenii care recurg la serviciile unui avocat în virtutea dreptului lor constituţional la apărare.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că măsura contestată în speţă se circumscrie unui obiectiv legitim iar mijloacele utilizate sunt proporţionale cu scopul urmărit.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 şi urm. C. proc. civ., urmând a se face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România, în sumă de 800 RON reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 142 din 18 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iulie 2020.