Ineligibility of PFA-to-PFA lease assignment for agricultural subsidy under Law 16/1994 and absence of agency error under Council Regulation 1122/2009

Şedinţa publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial la data de 21.04.2016 pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta P.F.A. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA): anularea Deciziei nr. 394/28.03.2016 emise de Comisia de soluţionare a contestaţiilor APIA Central; anularea procesului-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/11.11.2015; suspendarea executării procesului-verbal sus menţionat; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 446 din 6 septembrie 2016, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Reclamanta a precizat acţiunea în sensul că solicită şi anularea procesului-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/12.01.2016 (1194/13.01.2016) al APIA - Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol, emis după expirarea perioadei legale de aplicare a sancţiunii, astfel că este prescris dreptul intimatei de a aplica sancţiunile dispuse prin procesul-verbal, temeiul legal fiind reprezentat de art. 80 alin. (3) din Regulamentul Consiliului nr. 1122/2009.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta P.F.A. A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta P.F.A. A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de anulare a Deciziei nr. 394/28.03.2016 şi a Procesului-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare.

În motivarea recursului arată că prin acest proces-verbal emis în baza Deciziei nr. 394/28.03.2016 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor APIA Central, s-a stabilit obligarea recurentei la plata sumei de 285.478,17 RON, motivat de faptul că Protocolul încheiat la data de 18.02.2010 între P.F.A. B. şi P.F.A. A., înregistrat la Primăria Hlipiceni sub nr. x/18.02.2010, reprezintă o subarendare care, în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 16/1994, este interzisă.

Susţine că instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor de eligibilitate impuse de lege, respectiv a dreptului legal de folosinţă asupra terenului, prevăzut de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, motivat de neîndeplinirea disp. art. 211 din Legea 16/1994. În consecinţă, a fost sancţionată în baza art. 22 din Legea 16/1994, iar instanţa a respins acţiunea având în vedere alte prevederi legale - art. 211 din aceeaşi lege.

Din considerentele sentinţei rezultă că nu se poate reţine subarendarea contractelor de arendă, fiind posibilă cesiunea contractelor de arendă, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 211 din Legea nr. 16/1994 .

Mai arată că prima instanţă a procedat ca un agent constatator, a reinterpretat situaţia de fapt reţinută de intimată şi a păstrat sancţiunea schimbând temeiul de drept. Per a contrario, modalitatea de întocmire a procesului-verbal a fost eronată şi contrară prevederilor legale.

Referitor la încălcarea art. 21.1 din Legea nr. 16/1994 precizează că, deşi instanţa a reţinut că Protocolul din 18.02.2010 nu a fost încheiat între soţi, aşa cum prevede art. 211 din Legea nr. 16/1994, ci între P.F.A. B. şi P.F.A. A., există identitate între persoana fizică şi persoana fizică autorizată. Mai mult, răspunderea pentru persoana fizică autorizată aparţine persoanei fizice solicitante a autorizării, care este una şi aceeaşi persoană cu persoana fizică. Persoana fizică este cea care răspunde pentru persoana fizică autorizată şi nu este o diferenţă de statut aşa cum este în cazul persoanei juridice.

Recurenta-reclamantă precizează că textul de lege sus menţionat prevede posibilitatea cesiunii contractului de arendă, fără a face distincţie între persoana fizică şi persoana fizică autorizată, astfel că se poate reţine că este îndeplinită şi condiţia cesiunii contractului de arendă între soţi. De altfel, Protocolul din 18.02.2010 este recunoscut atât de APIA Botoşani, care a verificat cererea de plată pentru campania 2010, cât şi de Oficiul de Arbitraj şi Mediere Botoşani, de sub egida Institutului de Arbitraj Bruxelles, prin documentul depus la dosar în data de 06.09.2016. Astfel, APIA Botoşani, la momentul soluţionării cererii unice de plată pentru anul 2010, a apreciat că Protocolul îndeplineşte prevederile art. 211 din Legea nr. 16/1994.

Recurenta a invocat disp. art. 3 din Ordinul 41/2010 şi a precizat că a depus cererea de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă pentru anul 2010 la 17.05.2010, iar APIA Botoşani avea obligaţia să verifice cererea de plată împreună cu documentele anexate şi, dacă la dosar nu se regăseau documentele privind dreptul de folosinţă a terenului agricol, avea obligaţia să solicite aceste documente, obligaţie reţinută de APIA - Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol în procesul-verbal de constatare încheiat în data de 10.11.2015. În speţă, APIA Botoşani a apreciat că toate documentele sunt legale şi suficiente pentru acordarea subvenţiei.

Referitor la emiterea Procesului-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/12.01.2016 (1194/13.01.2016) de către APIA - Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol, încheiat cu încălcarea prevederilor art. 80 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1122/2009, arată că instanţa a reţinut greşit că nu ar fi vorba despre un caz de eroare a autorităţii.

Dacă nu se reţine legalitatea protocolului este incident art. 80 alin. (3) Regulament, procesul-verbal fiind încheiat peste termenul de prescripţie de 12 luni. Acest articol se referă la faptul că obligaţia de rambursare nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente.

Consideră că, întrucât a depus cererea de plată şi a declarat pe propria răspundere că datele înscrise în formularul cererii şi în documentele anexate sunt reale, complete şi perfect valabile, plata a fost efectuată de APIA Botoşani din eroare, în situaţia în care nu s-ar aprecia legalitatea protocolului considerat valabil la momentul verificării cererii de plată şi emiterii Deciziei de plată ulterioare. Ca o condiţie în reţinerea erorii autorităţii competente, este necesar ca fermierul nu să nu fi putut depista eroarea APIA, fapt dovedit în speţă prin buna credinţă a recurentei la întocmirea dosarului, respectiv completarea cererii unice de plată şi a documentelor anexate acesteia.

Precizează că, dacă APIA ar fi considerat că fermierul a primit plăţi necuvenite, pentru recuperarea sumelor încasate ar fi trebuit să emită o decizie de rambursare, obligaţia de rambursare neaplicându-se în cazul în care decizia de rambursare nu a fost comunicată în termen de 12 luni după efectuarea plăţii, conform Regulamentului.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă APIA a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

Susţine, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod just aspectele deduse judecăţii, având în vedere că prin cererea unică de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă Campania 2010, reclamanta, în calitate de persoană fizică autorizată, a solicitat sprijin financiar de la APIA pentru suprafaţa de 328,01 ha şi, potrivit Deciziilor de plată nr. x/27.06.2011 şi nr. x/29.07.2011, a obţinut finanţare în sumă totală de 285478,17 RON, astfel: SAPS = 105.604,11 RON pentru suprafaţa de 327,79 ha; PNDC 1 = 66.642,90 RON pentru suprafaţa de 308,07 ha; ZDS = 65.964,30 RON pentru suprafaţa de 317,21 ha; AM P4 = 47.266,86 RON pentru suprafaţa de 85,31 ha.

Precizează că pentru a beneficia de acordarea plăţilor în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor administrat de APIA, să depună cererea de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească, printre altele, următoarele condiţii generale: să înscrie, sub sancţiunea legii penale, date reale, complete şi perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor; să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea; să permită efectuarea controalelor de către APIA sau de către alte organisme abilitate în acest sens; să comunice APIA în termen de 10 zile, în scris, orice modificare a datelor declarate în cererea de plată, survenită în perioada cuprinsă între data depunerii şi data acordării plăţii.

În urma controlului întreprins de reprezentanţii intimatei s-a constatat că reclamanta nu a prezentat documente valide doveditoare ale dreptului de folosinţă pentru întreaga suprafaţă pentru care a primit sprijin financiar.

Protocolul nr. 823/18.02.2010 reprezintă o cesiune convenţională de contract, iar noul C. civ. interzice în mod expres subarendarea în art. 1847. Mai mult, potrivit Legii arendării nr. 16/1994, arendaşul PFA B., în calitate de persoană fizică autorizată, nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A., în calitate de persoană fizică autorizată, chiar dacă ar fi avut acordul arendatorilor, sancţiunea instituită de lege fiind cea a nulităţii contractului.

Susţine că instanţa de fond a reţinut în mod corect că cesiunea nu s-a făcut între soţi, ci între alte două entităţi juridice, persoane fizice autorizate, scopul acestei cesiuni nefiind menţinerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B., iar pe de altă parte, nici nu s-a făcut dovada acordului scris al arendatorului cu privire la cesiune.

Menţionează că suprafaţa totală arendată aferentă celor 11 contracte de arendare încheiate de A. - persoană fizică autorizată nu poate fi totalizată, deoarece o parte dintre acestea prezintă modificări, respectiv este tăiată suprafaţa arendată şi scrisă altă suprafaţă sau adăugate alte suprafeţe, fără a fi semnate şi justificate aceste modificări, iar pe unele dintre contracte sunt diverse menţiuni precum "anulat", "expirat", "înlocuit cu contractul 305", "vândut", "rămâne", aspecte ce pun la îndoială valabilitatea acestor contracte şi care determină imposibilitatea stabilirii suprafeţei totale aferente acestora.

Precizează că nu se pretinde plata unor sume de bani din patrimoniul recurentei-reclamante, ci întoarcerea acelor sume la bugetele de provenienţă (comunitar FEGA/FEADR ori bugetul naţional pentru plăţile complementare), ca urmare a încălcării obligaţiilor/angajamentelor legale asumate de către fermieri cu bună ştiinţă.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele indicate în cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În campania 2010, reclamanta a depus cerere unică de plată pe suprafaţă - 2010, înregistrată sub nr. x/17.05.2010, prin care a solicitat sprijin pentru măsurile SAPS, PNDC 1, ZSD, ZDS şi Plăţi de agro-mediu P4 pentru suprafaţa de 328,01 ha situată pe raza localităţilor Hlipiceni, Todireni şi Răuseni din judeţul Botoşani.

Ca dovadă a dreptului de folosinţă a suprafeţei pentru care a solicitat sprijin financiar, la dosarul fermierului s-au regăsit documente pentru suprafaţa de 303,80 ha, din care 43,63 în proprietate şi 260,17 în arendă, astfel:

- pentru suprafaţa 43,63 ha deţinută în proprietate: contractul de vânzare cumpărare încheiat între C. - vânzător şi B./A. - cumpărători, autentificat prin încheierea nr. 650 din 14.02.2005, pentru suprafaţa de 8,89 ha, încheiat înainte de data depunerii cererii, respectiv 17.05.2010; 22 de contracte de vânzare-cumpărare încheiate după data depunerii cererii, pentru suprafaţa totală de 34,74 ha.

- pentru suprafaţa primită în arendă - 260,16 ha: Protocolul înregistrat la Primăria comunei Hlipiceni cu nr. 823/18.02.2010, prin care PFA A. preia începând cu data de 10.02.2010, toate suprafeţele "indiferent de forma în care sunt deţinute (proprietate şi arendă) de către PFA B.".

Cu privire la dovada utilizării, la dosarul fermierului s-a regăsit copia registrului agricol în care B. şi A. - persoană fizică figurează înregistraţi cu suprafaţa totală de 315,24 din care: 20,18 ha în proprietate; 260,17 ha în arendă şi 34.89 ha teren primit sub alte forme.

În urma verificării modului de acordare a sprijinului financiar pe suprafaţă - campania 2010 către PFA A., a fost încheiat procesul-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/19.01.2016 de către APIA - Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol în care s-au consemnat aspectele sus menţionate stabilindu-se o creanţă bugetară de 285.478,16 RON în sarcina reclamantei.

În acest proces-verbal s-a precizat la cap. 5 - "Prezentarea verificărilor efectuate" că echipa de verificare apreciază că Protocolul se află sub incidenţa art. 22 din Legea arendării nr. 16/1994 conform cărora "Nu sunt permise oficiile de arendaşi. Subarendarea totală sau parţială este interzisă. Orice act de subarendare este nul" şi tot potrivit prevederilor Legii 16/1994, (...) arendaşul PFA B. (în calitate de persoană fizică autorizată) nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A. (în calitate de persoană fizică autorizată) chiar şi în situaţia în care ar fi avut acordul arendatorilor, sancţiunea instituită de lege fiind cea a nulităţii contractului.

Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând cu privire la contractul de cesiune că acesta nu s-a încheiat între soţi, ci între PFA B. şi PFA A.. De asemenea, din cuprinsul protocolului rezultă că motivul (cauza juridică mediată-causa remota) pentru care s-a încheiat a fost împrejurarea că B. a dobândit calitatea de viceprimar, această funcţie fiind incompatibilă cu activitatea pe care o presta ca persoană fizică autorizată. Toate aceste aspecte sunt relevante pentru a stabili dacă este incident art. 211 din Legea nr. 16/1994 care permite cesiunea contractului de arendare între soţi. Această dispoziţie legală a fost instituită, cu titlu de excepţie (exceptio est strictissimae interpretationis) pentru situaţia membrilor unei familii, deci a unor persoane fizice, în vederea menţinerii exploatării agricole în cadrul familiei, aceasta fiind cauza juridică - causa remota în ceea ce priveşte cesiunea. Or, cesiunea nu s-a făcut între soţi, ci între alte două entităţi juridice - PFA, iar pe de altă parte, scopul acestei cesiuni nu a fost menţinerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B.. Un alt aspect ce poate fi reţinut e acela că nu a fost făcută dovada acordului scris al arendatorului cu privire la cesiune. Dată fiind această stare de fapt, Curtea a reţinut că cesiunea contractelor de arendă s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale, aşa cum a reţinut şi pârâta în cuprinsul actelor administrative contestate. Cum suprafeţele de teren aferente contractelor de arendă ce au făcut obiectul cesiunii reprezintă peste 70% din totalul suprafeţei menţionate în cererea unică de plată, nu mai apare ca relevantă disputa părţilor cu privire la restul diferenţei de teren. Aşadar, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor de eligibilitate impuse de lege, respectiv a dreptului legal de folosinţă asupra terenului-art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Recurenta critică sentinţa apreciind că a fost sancţionată în baza art. 22 din Legea 16/1994, iar instanţa a respins acţiunea având în vedere alte prevederi legale - art. 211 din aceeaşi lege potrivit cărora "Cu acordul scris al arendatorului, arendaşul poate să cesioneze contractul de arendare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului". Astfel, prima instanţă a păstrat sancţiunea schimbând temeiul de drept.

Critica este nefondată pentru că, aşa cum s-a arătat, în procesul-verbal de constatare şi de stabilire a creanţelor bugetare s-a reţinut atât faptul că Protocolul se află sub incidenţa art. 22 din Legea arendării nr. 16/1994, cât şi faptul că arendaşul PFA B. (în calitate de persoană fizică autorizată) nu putea, în mod legal, să cesioneze contractul de arendare către PFA A. (în calitate de persoană fizică autorizată) chiar şi în situaţia în care ar fi avut acordul arendatorilor, sancţiunea instituită de lege fiind cea a nulităţii contractului.

Această constatare a echipei de verificare privind imposibilitatea legală de cesionare a contractului de arendare de către PFA B. a fost făcută ca urmare a exprimării unui punct de vedere de către Direcţia Juridică din cadrul APIA aparat central, prin adresa nr. x/27.10.2015, în care se apreciază că în acest caz a intervenit o cesiune convenţională de contract, respectiv o convenţie prin care una dintre părţile unui contract (cedentul) este înlocuit în executarea contractului cu o terţă parte (cesionarul).

Rezultă că în actul administrativ contestat se face referire nu doar la nerespectarea art. 22 din Legea 16/1994, ci şi la nerespectarea art. 211 din aceeaşi lege, astfel că nu se poate reţine schimbarea de către prima instanţă a temeiului de drept.

O altă susţinere a recurentei vizează existenţa identităţii dintre persoana fizică şi persoana fizică autorizată, faptul că răspunderea pentru persoana fizică autorizată aparţine persoanei fizice solicitante a autorizării, care este una şi aceeaşi persoană cu persoana fizică, iar persoana fizică este cea care răspunde pentru persoana fizică autorizată şi nu este o diferenţă de statut aşa cum este în cazul persoanei juridice.

Înalta Curte constată că recurenta nu precizează care sunt dispoziţiile legale pe care se întemeiază aceste susţineri, respectiv care sunt prevederile care reglementează identitatea dintre persoana fizică şi persoana fizică autorizată.

Referitor la susţinerea că art. 211 din Legea 16/1994 prevede posibilitatea cesiunii contractului de arendă, fără a face distincţie între persoana fizică şi persoana fizică autorizată, astfel că se poate reţine că este îndeplinită şi condiţia cesiunii contractului de arendă între soţi, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

În mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţia legală a fost instituită, cu titlu de excepţie, pentru situaţia membrilor unei familii, deci a unor persoane fizice, în vederea menţinerii exploatării agricole în cadrul familiei. Or, cesiunea nu s-a făcut între soţi, ci între alte două entităţi juridice - PFA, iar scopul acestei cesiuni nu a fost menţinerea terenului arendat în cadrul unei familii, ci înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla B..

Într-adevăr, textul de lege în discuţie se referă în mod expres la cesionarea de către arendaş a contractului de arendare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole, neputându-se considera că legiuitorul nu a avut în vedere exclusiv cesionarea către o persoană fizică şi că ar fi posibilă cesionarea contractului şi către o persoană fizică autorizată.

Potrivit art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, persoana fizică autorizată este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă.

Rezultă că, deşi nu are personalitate juridică, persoana fizică autorizată este o întreprindere economică şi, în condiţiile în care art. 211 din Legea 16/1994 reglementează în mod expres posibilitatea cesiunii contractului de arendă către soţul arendaşului, nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia poate fi cesionat şi către o întreprindere economică.

Nu constituie un argument în sensul soluţionării favorabile a recursului împrejurarea că persoana fizică autorizată către care s-a concesionat contractul este organizată de soţia lui B., din moment ce legea are în vedere concesionarea către soţul arendaşului, deci către o persoană fizică şi nu către o întreprindere economică.

În cererea de recurs se mai arată că Protocolul din 18.02.2010 este recunoscut atât de APIA Botoşani, care a verificat cererea de plată pentru Campania 2010, cât şi de Oficiul de Arbitraj şi Mediere Botoşani, de sub egida Institutului de Arbitraj Bruxelles, prin documentul depus la dosar în data de 06.09.2016.

La dosar a fost depusă sentinţa arbitrală nr. 37/B/2016 din 6.02.2016 pronunţată de Tribunalul arbitral ad-hoc din cadrul Oficiului de Arbitraj şi Mediere Botoşani, prin care: - a fost obligat pârâtul B. să-i recunoască/respecte reclamantei A. (respectiv formei juridice de PFA administrate de aceasta) dreptul de folosinţă asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune autentificat la data de 23.01.2016 de către notarul public D., Commonwealth Virginia (SUA), în suprafaţă totală de 360,55 ha (conform tabelului din anexa la contract) din care 331,75 ha conform contractelor de arendă şi 28,80 ha conform actelor (titlurilor) de proprietate - B. şi A.; - a fost obligat pârâtul B. să contribuie la demersurile de înregistrare a contractului de cesiune la toate autorităţile competente.

Cu privire la acestă sentinţă, Înalta Curte reţine următoarele:

La data de 23.01.2016, în faţa notarului public D., Commonwealth Virginia (SUA) a fost încheiat contractul de cesiune între PFA B., în calitate de cedent, şi PFA A., în calitate de cesionar, având ca obiect cedarea şi preluarea cu titlu de cesiune a contractelor de arendă, precum şi a dreptului de folosinţă a terenurilor proprietate B. şi A., însumând o suprafaţă totală de 360,55 ha, conform tabelului din anexa la contract. Se face menţiunea în cuprinsul contractului că reprezintă forma scrisă a convenţiei orale încheiate între aceleaşi părţi la data de 18.02.2010.

Prin cererea înregistrată la data de 24.01.2016, A., în calitate de administrator al PFA A., a solicitat Tribunalului arbitral ad-hoc din cadrul Oficiului de Arbitraj şi Mediere Botoşani să oblige pârâtul B. să-i recunoască/respecte reclamantei (respectiv formei juridice de PFA administrate de aceasta) dreptul de folosinţă asupra terenurilor ce au făcut obiectul contractului de cesiune şi să contribuie la demersurile de înregistrare a contractului de cesiune la toate autorităţile competente. Cererea a fost admisă, fiind pronunţată sentinţa sus menţionată care a fost învestită cu formulă executorie prin încheierea nr. 78/11.02.2016 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

Referitor la acest contract de cesiune instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că este încheiat ulterior emiterii procesului-verbal contestat, or, cauzele de nulitate a actului administrativ pot fi anterioare sau concomitente încheierii acestuia, legalitatea actului fiind analizată prin raportare la conţinutul acestuia şi la documentaţia care a stat la baza emiterii lui. Pe de altă parte, menţiunea conform căreia contractul reprezintă forma scrisă a convenţiei orale încheiate între aceleaşi părţi la data de 18.02.2010 nu constituie un argument în sensul soluţionării favorabile a recursului având în vedere că, pentru considerentele deja expuse, nu se poate reţine legalitatea Protocolului încheiat la data de 18.02.2010 între cele două persoane fizice autorizate.

Având în vedere această constatare, se impune examinarea criticii recurentei care vizează incidenţa art. 80 alin. (3) Regulamentul Consiliului nr. 1122/2009 potrivit căruia obligaţia de rambursare prevăzută la alin. (1) nu se aplică în cazul în care plata a fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi şi atunci când, în mod normal, eroarea nu ar fi putut fi depistată de agricultor. Cu toate acestea, în cazul în care eroarea este legată de date faptice pertinente pentru calculul ajutorului în cauză, primul paragraf se aplică numai în situaţiile în care decizia de rambursare nu a fost comunicată în termen de 12 luni după efectuarea plăţii.

Instanţa de fond a reţinut că nu se poate vorbi în speţă de o eroare a autorităţii care gestionează fondurile. Împrejurarea că reclamanta a făcut dovada deţinerii suprafeţelor de teren iar, ulterior, s-a descoperit că această deţinere nu este legală nu constituie o eroare a autorităţii. Pentru aceleaşi motive nu prezintă relevanţă nici termenul de prescripţie de 12 luni menţionat în acelaşi articol al Regulamentului.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest articol al Regulamentului Consiliului nr. 1122/2009, este necesar nu doar ca plata să fi fost efectuată ca urmare a unei erori a autorităţii competente sau a unei alte autorităţi, dar şi ca eroarea să nu fi putut fi depistată de agricultor, în mod normal. Or, nu se poate considera că prin raportare la documentele depuse de reclamantă pentru campania 2010 nu putea depista eroarea privind suprafaţa deţinută, pentru care solicită sprijin financiar, astfel că prevederile sus menţionate din Regulament nu o exonerează de obligaţia de rambursare a sumei primite.

Sub aspectul verificării efectuate de APIA Botoşani, instanţa de control judiciar reţine că potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a aparatului central al APIA, Direcţia Antifraudă, Control Intern desfăşoară activitate de constatare şi sancţionare a neregulilor şi fraudelor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora. De asemenea, implementează corespunzător recomandările/propunerile care conţin constatări cu implicaţii financiare, formulate de organismele de control şi audit intern şi extern, naţionale şi europene, rezultate în urma controalelor efectuate de către structuri cu atribuţii de control din cadrul acestora, în conformitate cu legislaţia în vigoare şi în baza rezoluţiei directorului general al APIA.

În procesul-verbal contestat se menţionează că, urmare anchetelor privind decizia de lichidare a conturilor 2010 şi 2011, a fost verificată în cadrul misiunii de audit a Curţii Europene de Conturi şi cererea unică de plată depusă în campania 2010 de fermierul A. - PFA. Situaţia sesizată cu privire la acest fermier a făcut obiectul constatărilor emise de Autoritatea de Audit în calitate de Organism de Certificare a conturilor FEGA şi FEADR, iar urmare acestor constatări, conducerea APIA central a dispus verificarea cererii depuse în campania 2010 de acest fermier, verificare al cărei rezultat a fost prezentat detaliat în procesul-verbal de constatare nr. x/11.11.2015.

Rezultă că verificarea de către un centru judeţean APIA a unei cereri de plată depuse de un fermier nu împiedică efectuarea unor verificări ulterioare, în cazul în care este semnalată de organismele de control şi audit nerespectarea condiţiilor de eligibilitate. Prin urmare, faptul că Protocolul a fost luat în considerare la analizarea cererii de sprijin financiar pentru anul 2010 nu este de natură să fundamenteze susţinerea că au fost respectate disp. art. 211 din Legea 16/1994, câtă vreme există prevederi care permit noi verificări cu privire la aceeaşi cerere de plată şi constatarea şi sancţionarea neregulilor şi fraudelor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora.

În dosarul de recurs a fost depusă Nota nr. x/2015 emisă de Departamentul pentru Lupta Antifraudă (DLAF) privind obţinerea sprijinului financiar în cadrul schemei de plată unice pe suprafaţă de către PFA A., din localitatea Hlipiceni, judeţul Botoşani, în campania 2010.

Concluzia acestei note este aceea că, în urma verificărilor efectuate de echipa de control a DLAF, nu au fost constatate indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală care să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. Totodată, se menţionează că aceste constatări ale DLAF din prezenta notă nu aduc atingere dreptului autorităţii de gestionare a fondurilor europene, precum şi obligaţiei corelative acestuia de a constata existenţa unei nereguli, conform art. 7 lit. b), art. 8 lit. b) din Legea 61/2011, art. 20 alin. (6) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a DLAF raportate la art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte constată că acest înscris nu poate fi reţinut în sprijinul soluţiei de admitere a recursului din moment ce se referă la lipsa unor indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală de către PFA A.. Or, prin procesul-verbal contestat s-a reţinut săvârşirea unei nereguli în accepţiunea O.U.G. nr. 66/2011, act normativ indicat la cap. 7 al procesului-verbal - "Temeiul de drept", absenţa unor indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor fapte de natură penală nefiind de natură să excludă posibilitatea constatării existenţei unei nereguli. De altfel, chiar DLAF a precizat în cuprinsul notei că respectiva constatare nu aduce atingere dreptului autorităţii de gestionare a fondurilor europene, precum şi obligaţiei corelative acestuia de a constata existenţa unei nereguli.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de PFA A. împotriva sentinţei nr. 17 din 30 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iulie 2020.