Reinsurance claims as "insurance claims" under the Insured Persons' Guarantee Fund legislation and limits of judicial substitution of administrative review

Şedinţa publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 la data de 28.09.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 23.05.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, anularea Deciziei nr. 1477/05.08.2016 emise de pârât; obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă la data de 25.02.2016 şi să dispună plata indemnizaţiei/despăgubirii în temeiul sentinţei consimţite emise de arbitrul B. la data de 18.05.2015, până la concurenţa plafonului de garantare de 450.000 RON; obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă la data de 25.02.2016 şi să dispună plata indemnizaţiei/despăgubirii în temeiul sentinţei consimţite emise de arbitrul D. la data de 17.07.2015, până la concurenţa plafonului de garantare de 450.000 RON; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2874 pronunţată în data de 06 iulie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus respingerea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei, ca neîntemeiată; respingerea cererii de repunere în termenul de formulare a contestaţiei, ca lipsită de interes; admiterea în parte a acţiunii, anularea Deciziei nr. 1477/05.08.2016 emisă de pârât şi obligarea pârâtului să soluţioneze pe fond cererile de plată; respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată şi să dispună plata indemnizaţiei/despăgubirii, ca neîntemeiat; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 10.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei de mai sus au formulat cereri de recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a arătat că obiectul recursului îl constituie exclusiv hotărârea instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată şi să dispună plata indemnizaţiei/despăgubirii, ca neîntemeiat, precum şi hotărârea privind reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea F.G.A. la emiterea unui act administrativ prin care să admită cele două cereri de plată, recurenta-reclamantă arată că acesta a fost respins de către instanţa de fond cu motivarea că actul administrativ este doar parţial motivat, cât timp pârâtul a analizat doar calitatea reclamantei de creditor de asigurări, nu şi celelalte condiţii la care art. 2 alin. (3), art. 11 şi art. 15 din Legea nr. 213/2015 fac trimitere (caracterele creanţei, plafonul de garantare).

Sub acest aspect, recurenta a arătat că, din cercetarea celor trei articole la care instanţa de fond se referă în mod explicit, nu rezultă că acest act normativ ar impune F.G.A. anumite cerinţe de motivare a deciziilor sale. În speţă, F.G.A. a analizat într-adevăr, în principal, calitatea reclamantei de creditor de asigurare, dar acest context a fost depăşit, Fondul invocând şi alte motive de respingere a cererilor de plată, precum corelaţia legislaţiei interne cu directivele europene, împrejurarea că reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor societăţii E. în faliment, considerentul că Fondul nu preia obligaţiile societăţii de asigurare aflată în faliment etc.

Motivele pentru care F.G.A. a respins cererile de plată, exprimate în Decizie, au fost diversificate şi extinse în întâmpinarea pe care F.G.A. a depus-o la instanţa de fond, iar aceste două documente procedurale trebuie analizate împreună, întrucât ele exprimă, prin corelare, întreaga concepţie faptică şi legală pe care Fondul s-a întemeiat atunci când s-a pronunţat asupra cererilor de plată ale societăţii.

Instanţa de fond s-a pronunţat, ea însăşi, în sentinţă, cu privire la altele dintre motivele de fond invocate de F.G.A. în decizie şi în întâmpinare, aşa încât aprecierea sa finală, potrivit căreia pârâtul a analizat doar calitatea reclamantei de creditor de asigurări, constituie o contradicţie in terminis.

Astfel, instanţa de fond a analizat şi şi-a exprimat punctul de vedere asupra unor aspecte precum: definiţia dată "creanţei de asigurări" în legislaţia comunitară; circumstanţele în care E. a intrat în faliment, scopul constituirii Fondului de garantare a asiguraţilor, sursa fondurilor, conţinutul raportului de reasigurare, raporturile dintre asigurat şi reasigurator, faptul că F.G.A. nu este succesorul în drepturi al societăţii de asigurare/reasigurare aflate în faliment.

În mod punctual, instanţa de fond consideră că sunt două condiţii care lipsesc din motivarea Deciziei atacate, şi anume "caracterele creanţei" şi "plafonul de garantare". Or, aceste aspecte nu constituie, în lumina Legii nr. 213/2015, condiţii ale motivării deciziei, ci condiţii legale ale admiterii creanţei la plată, iar într-o interpretare logică a deciziei atacate, atâta timp cât aceste condiţii nu au fost contestate de Fond, înseamnă că ele sunt îndeplinite.

Cu privire la hotărârea instanţei de fond de a reduce cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul, s-a arătat că instanţa de fond a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, pentru suma de 10.000 RON. Recurenta a solicitat instanţei de recurs să revizuiască hotărârea instanţei de fond sub acest aspect, întrucât nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., şi anume ca onorariul de avocat să fie vădit disproporţionat în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Prin recursul formulat, recurentul-pârât a solicitat casarea sentinţei recurate şi, după rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

În motivarea cererii de recurs, se arată următoarele:

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, recurentul-pârât a arătat că, ulterior termenului de judecata, FGA a formulat o cerere către Posta Romana, prin intermediul căreia a solicitat sa indice data la care s-a efectuat comunicarea deciziei, iar aceasta a răspuns in sensul ca trimiterea a fost expediata in data de 29 august 2016, dar nu a ajuns la destinaţie şi nu a fost inapoiata, fiind considerata pierduta in timpul transportului. Or, a apreciat pârâtul, prin formularea cererii de repunere în termen (cerere la care reclamanta nu a renunţat ulterior primirii răspunsului de la Poşta Română), reclamanta a recunoscut tardivitatea introducerii cererii de chemare in judecata.

Se arată că atâta timp cât contestaţia a fost formulata, rezulta fara dubii ca decizia contestată a ajuns la destinaţie; de altfel, chiar reclamanta a recunoscut ca decizia a fost comunicata pe data de 26 septembrie 2016 avocatului ales. Astfel, instanţa de fond era obligata, in baza art. 22 din C. proc. civ., sa facă dovada datei de comunicare a deciziei contestate.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că Fondul de garantare a asiguraţilor asigura efectuarea plaţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor si plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, sunt creditori de asigurare:

(i)persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii)beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătoru debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;

(iii)persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Atât art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neincheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni in conformitate cu legea aplicabila pentru astfel de contracte sau operaţiuni, inaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se considera, de asemenea ca fiind creanţe de asigurare.

Acest text a fost preluat in noua directiva care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind accesul la activitatea si desfăşurarea activităţii de asigurare si de reasigurare (Solvabilitate II). Astfel potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din aceasta Directivă:

"creanţă de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) lite-rele (b) şi (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, in cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...)".

Or, in prezenta cauza nu este vorba despre o asigurare directa, ci despre o reasigurare care are o cu totul si cu totul alta reglementare.

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege si a-si putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitata sa rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neindeplinita către petenta, a cărei obligaţie este izvorâta din alte raporturi juridice, care reprezinta/pot reprezenta creanţe chirografare si nu de asigurări. Reclamanta nu a făcut dovada existentei unui contract de reasigurare încheiat intre aceasta si E. S.A.

In susţinerea cererii de chemare in judecata, reclamanta a avut în vedere exclusiv prev. alin. (1) al art. 2240 din C. civ., deşi alin. (3) dispune în sensul că o convenţie de reasigurare, potrivit principiului relativităţii, produce efecte numai între cei doi asigurători, in speţa intre reclamanta si E. S.A., iar reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat.

FGA a fost constituit pentru a proteja creditorii de asigurare de consecinţele insolventei de asigurare si nu pe toţi creditorii asigurătorului in faliment. Legiuitorul a avut in vedere principiul contributivitatii la resursele FGA si, numai in baza acestui principiu, FGA poate despăgubi pe asiguraţii care au contribuit direct la resursele Fondului de garantare a asiguraţilor, prin aplicarea acelei cote pe care asigurătorul roman o datorează FGA din asigurările generale si cele de viata. Reclamanta nu are o creanţa de asigurare si nu este un creditor de asigurare, astfel cum sunt definite de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, convenţia de reasigurare, potrivit principiului relativităţii, producând efecte numai între cei doi asigurători si nu fata de FGA. FGA nu este succesorul in drepturi si obligaţii ale asigurătorului în faliment si nu achita toate creanţele asigurătorului în faliment, ci numai creanţele de asigurare rezultate din contractele de asigurare si nu si din contractele de reasigurare, acestea din urma fiind obligaţii proprii ale asigurătorului in faliment, dat fiind si faptul ca nu a contribuit la resursele FGA. Recurentul-pârât a mai arătat că Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia obligaţiile societăţii de asigurare aflate in insolventa.

In drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea formulată de recurenta - reclamantă A. faţă de recursul pârâtei

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, pentru următoarele motive:

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, s-a arătat că în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că în cauză nu s-a făcut dovada datei la care decizia de respingere a fost comunicată către reclamantă, nici la sediul ales din România, nici la sediul social din Marea Britanie. Într-adevăr, în fapt şi în drept, dovada tardivităţii formulării contestaţiei se poate face numai prin înscrisul care atestă data comunicării deciziei, înscris care nu a fost produs de către F.G.A. la dosarul cauzei. Din adresa Poştei Române, depusă de F.G.A. în faţa instanţei de fond, rezultă că, din punctul de vedere al cărăuşului poştal, decizia atacată nu a ajuns la destinaţie, fiind considerată pierdută în timpul transportului. In consecinţă, este aplicabilă prezumţia legală prevăzută de art. 485 alin. (2) C. proc. civ., care este de generală aplicare, potrivit căreia, dacă din dosar nu reiese că o cale de atac a fost depusă peste termen, ea se va socoti în termen.

Instanţa de fond a constatat, de asemenea în mod corect, că motivarea cererii de repunere în termenul de contestare a deciziei nu este relevantă pentru soluţionarea excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei. Considerentul instanţei de fond, potrivit căruia, în cazul invocării unei excepţii procesuale, sarcina probei revine titularului excepţiei ("in excipiendo reus fit actor"), este unanim recunoscut în legislaţie (în aplicarea art. 249 C. proc. civ.), jurisprudenţă şi doctrină.

Dovada tardivităţii depunerii contestaţiei nu poate fi probată prin supoziţii şi speculaţii, aşa cum a încercat F.G.A. în faţa instanţei de fond şi recidivează acum în cuprinsul motivelor de recurs. În motivele de recurs, recurentul-pârât reia susţinerea făcută în faţa instanţei de fond, în sensul că decizia atacată ar fi fost legal comunicată la sediul A. din Marea Britanie. În realitate, comunicarea deciziei atacate în Marea Britanie este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. 158 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de alegere de domiciliu (sediu), în condiţiile în care a fost arătată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea actelor de procedură trebuie să se facă la acea persoană.

Cu privire la motivele de recurs formulate pe fondul cauzei, se arată, în ceea ce priveşte susţinere FGA în sensul că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui contract de reasigurare între A. şi E., că instanţa de fond a constatat în mod corect faptul că sumele solicitate prin cele două cereri de plată provin din contracte de reasigurare încheiate între reclamantă (sau predecesorii acesteia), în calitate de reasigurat, şi Societatea E. S.A. - denumită în continuare, E. sau debitorul - (continuatoare a F.), în calitate de reasigurator.

Instanţa de fond a reţinut, ca dovadă a existenţei raporturilor juridice de reasigurare, următoarele: a) sentinţa consimţită (G.) şi anexele sale (în număr de trei), emisă de arbitrul B. la data de 18.05.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.; b) sentinţa consimţită (G.) şi anexele (în număr de cinci), emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.

În afara acestor mijloace de probă reţinute explicit de instanţa de fond, reclamanta a arătat că a dovedit existenţa contractului de reasigurare şi prin alte mijloace de probă, şi anume:

- Hotărârea Guvernului nr. 1279/1990 privind înfiinţarea unor societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor, în temeiul căreia E. a preluat, în exclusivitate, activele aferente operaţiunilor de reasigurare în relaţiile cu străinătatea. Am depus această Hotărâre la instanţa de fond, în anexele la aceeaşi Notă de şedinţă, la data de 3.05.2017.

- Sentinţa civilă nr. 6905/7.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă din 27.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, care a stabilit că raportul juridic dintre A. şi E. izvorăşte din contracte de reasigurare. Această constatare a instanţelor menţionate acţionează cu efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză.

În plus, atât sentinţa consimţită emisă de arbitrul C. la data de 18.05.2015 cât şi sentinţa consimţită emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, au fost recunoscute ca hotărâri judecătoreşti şi au primit dreptul de a fi executate în acelaşi mod prin Ordinele emise de Înalta Curte de Justiţie, secţia Queen's Bench Tribunalul Amiralităţii şi Comercial, din Londra, la datele de 1.07.2015 şi, respectiv 14.09.2015, aşa încât beneficiază de forţă probantă în România pentru constatările pe care le cuprind, în temeiul art. 1.108 C. civ.

Cu privire la calificarea creanţei reclamantei împotriva E. ca fiind o creanţă de asigurări, se arată că a considera că Legea nr. 213/2015 se referă doar la creanţele din contractele de asigurare/persoana care a încheiat un contract de asigurare, nu şi la creanţele din contractele de reasigurare/persoana care a încheiat un contract de reasigurare, ar lipsi de orice efecte art. 18 alin. (3) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond a făcut referire, în mod corect, şi la prevederile Capitolului XVI - Contractul de asigurare al Titlului IX din Cartea a V-a C. civ., potrivit cărora contractul de reasigurare este o variantă a contractului de asigurare.

Din analiza acestor prevederi rezultă că Legea nr. 503/2004 nu face nicio distincţie, atunci când defineşte pe "creditorii de asigurări", între cei ale căror creanţe izvorăsc dintr-un contract de asigurare sau dintr-unul de reasigurare. În această situaţie, nici cel care interpretează legea nu trebuie să facă o distincţie (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Mai mult decât atât, este de remarcat că reglementarea privind "creditorii de asigurări", cuprinsă în art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 503/2004, este perfect concordantă cu obiectul general al Legii, prevăzut în art. 1 alin. (1), potrivit cu care "Procedurile privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare instituite prin prezenta lege se aplică asigurătorilor şi/sau reasiguratorilor", aşadar, fără o distincţie în funcţie de situaţia în care debitorul în faliment ar fi asigurător sau reasigurator.

Aşadar, obligaţia F.G.A. de a plăti, în condiţiile Legii nr. 85/2014 şi Legii nr. 503/2004 la care se trimite, se referă fără distincţie la toţi creditorii debitorului aflat în faliment, indiferent dacă acest debitor a acţionat ca o societate de asigurare sau de reasigurare, cum este cazul în speţă.

Recurenta a mai arătat că în cauză acţionează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deoarece prin sentinţa civilă nr. 6905/7.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă din 27.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a civilă, instanţele au statuat asupra a cel puţin două chestiuni litigioase care sunt esenţiale pentru soluţionarea şi a prezentului litigiu, şi anume: raportul juridic dintre reclamantă şi E. izvorăşte din contracte de reasigurare; creanţele pe care reclamanta le are faţă de E., pe care se întemeiază Cererile de plată nr. x şi 2 adresate F.G.A., sunt creanţe de asigurări.

Soluţia care a fost dată acestor chestiuni în hotărârile judecătoreşti menţionate produce efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra litigiului care face obiectul prezentei cauze, în temeiul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de fond s-a pronunţat în mod corect şi cu privire la susţinerile pârâtului referitoare la împrejurarea că reclamanta a formulat cerere de înscriere la masa credală a debitorului E.. Astfel, împrejurarea relevată nu semnifică faptul că reclamanta nu se poate adresa şi F.G.A., invocând dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora "Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În plus, trebuie relevate şi dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora F.G.A. se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări ale căror sume cuvenite au fost achitate din disponibilităţile Fondului de garantare. Din aceste dispoziţii legale rezultă că F.G.A. nu face altceva decât să avanseze sumele pe care le plăteşte din disponibilităţile sale, urmând ca aceste sume să fie recuperate de la debitorul în faliment (în speţă E.), aşa încât nu se poate vorbi, în principiu, de o pierdere patrimonială pentru Fond. F.G.A. interpretează in mod eronat principiul contributivităţii, deoarece în speţă nu se pune problema ca asiguraţii (clienţii) reclamantei să aibă vreun beneficiu.

4.2. Întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor faţă de recursul reclamantei

Pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Din cercetarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în general si în special a celor trei articole la care instanţa de fond se refera în mod explicit (i.e. art. 2 alin. (3), art. 11 şi art. 15), nu rezulta ca acest act normativ ar impune F.G.A. anumite cerinţe de motivare a deciziilor sale. În consecinţa, F.G.A. are dreptul sa îşi fundamenteze deciziile pe considerentele, mai mult sau mai puţni numeroase şi complexe, pe care le considera de cuviinţa. FGA in analizarea cererilor de plata, este obligat sa analizeze, in primul rând, calitatea de creditor de asigurare care, pentru a dobândi aceasta calitate trebuie sa detina o creanţă de asigurare. In cazul in care FGA apreciază ca petentul nu deţine o creanţa de asigurare pentru a dobândi calitatea de creditor de asigurare, FGA nu mai analizează mai departe celelalte condiţii privind cererea de plata.

Din punct de vedere al efectului pe care îl produce, lipsa creanţei de asigurare si implicit a calităţii de creditor de asigurare este o "excepţie" peremptorie, dirimantă, pentru că duce la respingerea cererii de plata fara a se mai analiza "pe fond" respectiva cerere.

În pofida susţinerilor reclamantei, consecinţa nelegalitatii Deciziei nu poate fi obligarea directa a FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plaţii acesteia. Chiar daca dispoziţiile art. 18 din Legea 554/2004 consacra caracterul de plina jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios sa reformeze decizia administrativa, aceasta poate avea loc doar in măsura in care eventuala obligare a paratului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa fireasca.

În materia contenciosului administrativ, obligarea autorităţii la emiterea unui act sau efectuarea unei operaţiuni sunt subsecvente constatării refuzului nejustificat al acestora, în sensul definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004. Or, in cazul dedus judecaţii nu se poate pune problema nici unei situaţii prevăzute de art. 2 lit. i) din Legea 554/2004.

Legea nr. 213/2015, lege speciala, prevede exclusiv posibilitatea contestării deciziei de respingere sumelor pretinse de petenti.

Legea nr. 554/2004, legea generala in aceasta materie, prevede posibilitatea instanţei de contencios administrativ de a anula actul administrativ contestat sau de a obliga autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operaţiune administrativa.

Insa, aceasta posibilitate de a obliga autoritatea la plata unei sume de bani este prevăzuta, doar in situaţia în care instanţa admite cererea prevăzuta la art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anulând un act administrativ sau obligând autoritatea publica sa emită un act administrativ, sa elibereze un alt înscris sau sa efectueze o anumita operaţiune administrativa.

Cu privire la cheltuielile de judecata, se arată că instanţa de fond a dispus în mod legal reducerea acestora, la cererea sa.

In drept, au fost invocate prev. art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 alin. (5) din C. proc. civ.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat respingerea apărărilor făcute de acesta, reiterând argumentele arătate în recurs.

S-a subliniat faptul că F.G.A., deşi a analizat în primul rând calitatea sa de creditor de asigurare, a depăşit acest context în Decizia atacată şi a invocat şi alte motive de respingere a cererilor sale de plată, precum corelaţia legislaţiei interne cu directivele europene, împrejurarea că A. este înscrisă în tabelul creditorilor societăţii E. în faliment, considerentul că Fondul nu preia obligaţiile societăţii de asigurare aflată în faliment etc.

F.G.A. recunoaşte că Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ de a reformula decizia administrativă, dar apreciază că această competenţă se restrânge numai la aspectele de ordin exclusiv formal".

În realitate, art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conferă în mod explicit instanţei de judecată competenţa de a obliga autoritatea publică să emită un act administrativ, cu conţinutui pe care instanţa îl stabileşte, fără niciun fel de distincţie sau de restrângere. Prevederile acestui articol nu pot fi restrânse prin interpretare, întrucât s-ar încălca principiul potrivit căruia, atunci când legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să facă o distincţie {ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).

Obligarea directă a F.G.A. la emiterea actului administrativ prin care să admită cererile de plată nu constituie o imixtiune"a instanţei de judecată în activitatea Fondului, aşa cum susţine acesta, ci pur şi simplu exercitarea de către instanţă a atribuţiilor de control judiciar şi dispoziţie pe care i le conferă Legea contenciosului administrativ.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

6.1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul de filtru

Prin Hotărârea Colegiului de Conducere al ICCJ nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată a celor două recursuri, la data de 17 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepţia celor de urgenţă deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi corelaţiei acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020.

In raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 29 iunie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă

Prin două cereri trimise pârâtului la data de 25.02.2016, Reclamanta A., în temeiul prevederilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) aprobarea plăţii indemnizaţiei/despăgubirii cuvenite reclamantei în temeiul sentinţei consimţite emise de arbitrul B. la data de 18.05.2015 şi a sentinţei consimţite emise de arbitrul D. la data de 17.07.2015, până la concurenţa plafonului de asigurare de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prin Decizia nr. 147 7/05.08.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, au fost respinse cererile de plată formulate de reclamantă, în considerentele deciziei reţinându-se, în esenţă, următoarele:

- reclamanta a solicitat plata sumelor reprezentând creanţe din activitatea de reasigurare din perioada F.;

- reclamanta nu are calitatea de "creditor de asigurări", prin raportare la art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 213/2015 (care transpune Directiva 2001/17/CE), art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, iar suma pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare;

- Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia toate obligaţiile societăţii de asigurare aflate în insolvenţă, ci doar efectuează plata creanţelor de asigurare certe, lichide şi exigibile către creditorii de asigurări definiţi în mod expres de lege.

Împotriva deciziei anterior menţionate reclamanta, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 19 din Legea nr. 503/2004, a formulat contestaţie, solicitând anularea deciziei şi obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ (decizie) prin care să fie admise cererile de plată formulate de reclamantă la data de 25.02.2016 şi să fie dispusă plata indemnizaţiei/despăgubirii în temeiul celor două sentinţe consimţite identificate mai sus, până la concurenţa plafonului de garantare de 450.000 RON.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-pârât

7.2.1. Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât a invocat în susţinerea recursului şi motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acesta nu a subsumat motivului invocat critici concrete şi distincte de criticile referitoare la greşita aplicare a legii. Ca urmare, se reţine caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret ca atare, în lipsa unor consideraţii precise care să indice raţiunile pentru care sentinţa a fost considerată nemotivată.

7.2.2. În ceea ce priveşte motivele subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., o primă critică a recurentei-pârâte se referă la greşita respingere a excepţiei tardivităţii formulării contestaţiei de către reclamantă.

Înalta Curte reţine că un aspect de fapt necontestat de către părţi este acela că nu s-a făcut dovada în concret (prin înscrisuri aferente) a datei la care reclamanta a primit comunicarea deciziei contestate în prezenta cauză. Astfel cum ambele părţi au susţinut, conform răspunsului emis de organul poştal, trimiterea a fost expediata la data de 29 august 2016, dar nu a ajuns la destinaţie şi nu a fost inapoiată, fiind considerată pierdută in timpul transportului.

Din punct de vedere al sarcinii probei, aceasta revine celui care afirmă pierderea termenului de contestare, respectiv pârâtei, nefiind astfel de reţinut argumentaţia pârâtei, care invocă obligaţia reclamantei de a dovedi data concretă de primire a deciziei. Cât timp nu s-a dovedit împrejurarea că termenul a fost depăşit, prin înscrisuri depuse la dosar, partea este prezumată a fi acţionat în interiorul termenului procedural (conform art. 249 din C. proc. civ.).

De asemenea, nu se poate reţine nici argumentul legat de recunoaşterea implicită a depăşirii termenului, prin formularea cererii de repunere în termen; formularea unei asemenea cereri are valoarea exclusivă a unui act de conservare, pentru a nu se pierde termenul propriu de formulare a acesteia în cazul dovedirii tardivităţii contestaţiei; or, recunoaşterea, ca act de dispoziţie, trebuie să fie explicită.

Înalta Curte va da valoare şi argumentului reclamantei, în sensul că atâta timp cât, potrivit art. 158 C. proc. civ., partea făcuse o alegere de domiciliu (sediu) cu indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, comunicarea actelor de procedură trebuia să se facă la acea persoană, iar nu la sediul social al societăţii din Marea Britanie.

Ca urmare, acest motiv de recurs referitor la tardivitatea contestaţiei formulate de reclamantă, este nefondat.

7.2.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita calificare a creanţei reclamantei ca fiind o creanţă ce intră sub incidenţa Legii nr. 213/2015, Înalta Curte constată, de asemenea, că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii.

Ca o prima susţinere a pârâtei ce va fi înlăturată de instanţa de recurs, se reţine că în mod corect s-a considerat de către prima instanţă că s-a dovedit existenţa unui contract de reasigurare intre reclamantă si E. S.A.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, ca dovadă a existenţei raporturilor juridice de reasigurare: a) sentinţa consimţită (G.) şi anexele sale (în număr de trei), emisă de arbitrul B. la data de 18.05.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.; b) sentinţa consimţită (G.) şi anexele (în număr de cinci), emisă de arbitrul D. la data de 17.07.2015, care constituie titlul executoriu pe care s-a întemeiat Cererea de plată nr. x adresată F.G.A.

În ceea ce priveşte problema esenţială de drept dedusă judecăţii în prezentul recurs, respectiv aceea dacă o creanţă de reasigurare intră sau nu în obiectul de aplicare al Legii nr. 213/2015, Înalta Curte constată că în mod corect a statuat prima instanţă în sensul că legea se referă şi la această creanţă.

Argumentaţia recurentei-pârâte în sens contrar porneşte de la prev. art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, însă, aşa cum a arătat prima instanţă, dispoziţiile Legii nr. 213/2015 sunt prioritare şi înlătură orice normă cu caracter general conţinută în acte normative cu obiect diferit de reglementare.

Astfel, deşi în cadrul definiţiilor generale din prima parte a legii, nu se prevede în mod explicit şi contractul de reasigurare, acesta apare amintit la art. 18 alin. (3) (referitor la îndreptăţirea F.G.A. de a recupera de la debitoare toate sumele achitate creditorilor), cât şi la art. 39 alin. (2) (referitor la disponibilitatea informaţiilor pe care asigurătorii sunt obligaţi să le comunice creditorilor de asigurări), unde se menţionează expres "societatea de reasigurare", respectiv "reasigurătorul".

Argumentul principal al primei instanţe a fost acela că legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării ei, or a considera că reasigurarea nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 213/2015 duce la concluzia că trimiterile la contractul de reasigurare din cuprinsul celor două articole menţionate ar fi inutilă.

Cu alte cuvinte, singura valenţă care poate fi dată existenţei acestei duble menţiuni a noţiunii de reasigurare făcute de legiuitor în conţinutul legii este aceea că şi contractul de reasigurare a fost avut în vedere la momentul stabilirii sferei de aplicare a legii.

Cum în mod corect a subliniat prima instanţă, este de neconceput, pe de o parte, recuperarea de către F.G.A., în cadrul procedurii falimentului societăţii de reasigurare, a unor sume la plata cărora nu ar putea fi ţinut potrivit Legii nr. 213/2015, iar pe de altă parte, asigurarea disponibilităţii la sediile reasigurătorilor a unor informaţii pe care reasiguraţii nu ar putea să le folosească pentru a obţine de la F.G.A. indemnizaţia/despăgubirea în condiţiile aceleiaşi legi.

În concluzie, trimiterile la "contractul de asigurare", "societatea de asigurare", "creanţa de asigurare" din cuprinsul Legii nr. 213/2015 trebuie înţelese ca incluzând şi contractul de reasigurare, respectiv societatea de reasigurare şi creanţa de reasigurare.

În ceea ce priveşte termenul de "creanţe de asigurări" menţionat la art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, cum şi acesta are înţelesul prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. i) raportat la lit. h) din Legea nr. 503/2004, ]n mod just a statuat deja prima instanţă în sensul că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 sunt speciale faţă de orice alte prevederi cuprinse în Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare.

În mod similar, definiţia dată "creanţei de asigurare" în legislaţia comunitară - directiva 2001/17/CE şi Directiva 2009/138/CE - este nerelevantă, în cauză nefiind vorba despre aplicarea dreptului Uniunii Europene, ci despre aplicarea unor prevederi din dreptul naţional.

Înalta Curte reţine ca fiind corecte şi celelalte argumente aduse de prima instanţă, în sensul că circumstanţele în care E. a intrat în faliment, scopul constituirii Fondului de garantare a asiguraţilor, sursa fondurilor din care urmează a fi făcute plăţile de către Fond, conţinutul raportului de reasigurare, raporturile dintre asigurat şi reasigurător, faptul că F.G.A. nu este succesorul în drepturi al societăţii de asigurare/reasigurare aflate în faliment, sunt toate aspecte nerelevante faţă de menţiunile exprese din art. 18 alin. (3) şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Faptul că reclamanta a formulat cerere de înscriere la masa credală a debitoarei E. nu semnifică faptul că aceasta nu se poate adresa şi Fondului de garantare a asiguraţilor, art. 17 din Legea nr. 213/2015 stabilind expres: "creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

În concluzie, şi acest motiv de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat.

7.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

7.3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că deşi recurenta-reclamantă a invocat în susţinerea recursului şi motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aceasta nu a subsumat acestuia critici concrete şi distincte de criticile referitoare la greşita aplicare a legii. Ca urmare, se reţine caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret ca atare, în lipsa unor consideraţii precise care să indice raţiunile pentru care sentinţa a fost considerată nemotivată.

7.3.2. Cu privire la motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7.3.2.1. În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la emiterea unui act administrativ prin care să admită cererile de plată şi să dispună plata indemnizaţiei/despăgubirii

Recurenta-reclamantă este nemulţumită de respingerea de către prima instanţă a petitului său de obligare a pârâtei la plata sumei solicitate prin cererile de plată, cu privire la acest aspect prima instanţă reţinând că nu se poate dispune obligarea în mod direct, a autorităţii, la plata sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/2015, lipsind practic analiza integrală a cererii de plată.

Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a analizat exclusiv calitatea reclamantei de creditor de asigurare, nefăcând şi analiza celorlalte condiţii la care fac trimitere disp. art. 2 alin. (3), art. 11 şi art. 15 din Legea nr. 213/2015 (caracterele creanţei, plafonul de garantare), procedând în mod similar admiterii unei excepţii procesuale peremptorii.

Or, în această situaţie, instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui organului administrativ pentru a face omisso medio analiza temeiniciei şi legalităţii cererii reclamantei din toate punctele de vedere, ci ea poate fi chemată doar să verifice dacă organul administrativ a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută.

Ca atare, nu actul administrativ este parţial motivat, ci în esenţă analiza organului administrativ a fost parţial realizată, instanţa neputându-se substitui atribuţiilor acestuia pentru a finaliza restul verificărilor ce se impun a fi făcute.

Prin urmare, nu este în discuţie o insuficientă motivare a actului administrativ, cum a reţinut formal prima instanţă, ci acest act este motivat corespunzător raportat la analiza limitată pe care organul administrativ a realizat-o (respectiv, doar cu privire la calitatea de creditor de asigurare). Astfel, toate aserţiunile părţilor privind calitatea motivării deciziei FGA, devin nerelevante.

Apoi, faptul că pârâta şi-ar fi completat analiza din decizie prin invocarea altor motive de refuz, prin întâmpinare, nu poate duce la lărgirea cadrului procesual sub aspectul obiectului, în sensul că instanţa este chemată să verifice exclusiv legalitatea şi temeinica deciziei raportat la motivele conţinute de aceasta.

Pe de altă parte, prima instanţă a analizat prin corelaţie anumite aspecte care erau invocate de părţi în susţinerea punctelor de vedere, fără a depăşi sfera noţiunii de creditor de asigurare, ce era dezbătută în cauză.

În fine, nu poate fi reţinut nici argumentul reclamantei, în sensul că atâta timp cât pârâta nu a contestat îndeplinirea celorlalte condiţii legale pentru admiterea creanţei la plată, se deduce că acestea erau îndeplinite; nu există niciun temei legal pentru a aplica prin analogie principiul "cine tace, consimte", o asemenea interpretare juridică fiind fără temei în situaţia dată. Ca urmare, acest motiv de casare este nefondat.

7.3.2.2. Cu privire la soluţia instanţei de fond de a reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul

Înalta Curte constată că singura critică formulată de recurenta-reclamantă are în vedere proporţionalitatea acestora şi modul de aplicare a prev. art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020 a ICCJ- Completul pentru soluţionarea secursului în interesul legii, s-a statuat faptul că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel cum s-a reţinut în considerentele acestei decizii, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

8. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2874 din 6 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iulie 2020.