Litigation costs liability for voluntary post-suit performance of fiscal annulment obligation

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Administare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Braşov solicită:

Obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală De Administrare A Marilor Contribuabili - Activitatea de inspecţie fiscală ca în temeiul prevederilor cuprinse în Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 2202/2015 să întocmească şi să transmită către compartimentul cu atribuţii de evidenţă pe plătitori lista cu obligaţiile fiscale ce fac obiectul anulării, conform prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale;

Obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Braşov ca, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză, să emită şi să comunice decizia de anulare a obligaţiilor fiscale constând în contribuţii sociale obligatorii şi accesorii aferente, stabilite prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/23.10.2014, emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili -Activitatea de inspecţie fiscală, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.10.2014, în cuantum total de 29.347.529 RON din care suma de 16.451.816 RON cu titlu de contribuţii sociale obligatorii si suma de 12.895.713 RON cu titlu de accesorii

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 23 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională De Administrare Fiscală-Direcţia de Administare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâta ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 6.750,02, cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 23 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba şi Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea recursului, pârâtele au susţinut, în esenţă, că nu s-a reţinut în sarcina lor vreo culpă care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte obligarea la plata către reclamantă a sumei de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată, solicită să se constate că aceste cheltuieli sunt neobişnuit de mari în raport de valoarea pricinii şi de proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus pentru pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea dificultatea sau noutatea litigiului.

Se arată că judecătorul are posibilitatea sa dispună reducerea cheltuielilor de judecata in raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusa de avocat, aceasta soluţie fiind conforma prevederilor art. 6 din Convenţia europeana a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implica si o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecata.

Fata de acest aspect, critică hotărârea instanţei de fond care, în conformitate cu art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., trebuia să constate nepotrivit de mare cuantumul sumei solicitate de reclamanta şi pe cale de consecinţă sa micşoreze onorariul avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale.

In opinia recurentei Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, art. 453 din C. proc. civ. nu a fost conceput ca un mijloc de pedepsire abuziva şi nelimitata a pârâţilor care pierd procesele, ci o modalitate justă de reparaţie pentru persoanele care se văd chemaţi în judecată în mod nefondat.

Astfel partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (in temeiul art. 453 din C. proc. civ.) decât in măsura in care se constată că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar ţi rezonabil au fost plătite de către partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

Având in vedere textele citate, instanţa de fond nu ar fi trebuit sa acorde suma de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecata, aceasta suma nefiind justificata.

Cheltuielile privind angajarea unui apărător, cele privind administrarea probatoriului, sunt cheltuieli obişnuite si nu se pot imputa pârtii adverse, aşa cum s-a subliniat şi în practica judiciară: " când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de ea, dacă cade în pretenţii" - Tribunalul Suprem, secţia civila decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic şi practic de procedura civila, V.M. Ciobanu.

Se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, prin Decizia nr. 4930 din data de 25.09.2001, a statuat că " onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contract de asistenta juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor din proces, şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include in cheltuielile de judecata cu titlu de onorariu de avocat."

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 8 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că această excepţie este fondată, recursul fiind tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

De asemenea, potrivit art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Înalta Curte reţine că sentinţa recurată a fost comunicată recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba - la data de 19.07.2016, conform dovezii de înmânare aflată la dosarul instanţei de fond. Termenul de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată şi motivată calea de atac a recursului, începea să curgă de la acest moment şi se împlinea la data de 04.08.2016, potrivit dispoziţiilor art. 181, raportat la art. 184 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată, că recursul înregistrat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba la data de 05.08.2016, a fost declarat şi motivat cu depăşirea termenului de 15 zile, prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, se reţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul că nu există motive de casare de ordine publică ce pot fi ridicate din oficiu de către instanţă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Analizând sentinţa atacată în raport de criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faţă de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

Instanţa de fond a fost învestită, la data de 11.11.2015, cu o acţiune prin care reclamanta a solicitat obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov la emiterea şi comunicarea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale constând în contribuţii sociale obligatorii şi accesorii aferente, stabilite prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/23.10.2014, emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de inspecţie fiscală, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/23.10.2014, în cuantum total de 29.347.529 RON din care suma de 16.451.816 RON cu titlu de contribuţii sociale obligatorii si suma de 12.895.713 RON cu titlu de accesorii.

La termenul din 23.03.2016, reclamanta prin apărător a depus la dosarul cauzei Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 1502/18.01.2016 şi Decizia de anulare din oficiu nr. 2311/28.01.2016, emise după introducerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1009 din 23 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantei a rămasă fără obiect şi a dispus obligarea pârâtei ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 6.750,02, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, temeinic şi legal, a reţinut că este fondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxa de timbru, având în vedere momentul îndeplinirii obligaţiei de către pârâtă.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă şi a apreciat corect că, dată fiind emiterea Deciziei nr. 1502/18.01.2016 şi a Deciziei nr. 2311/28.01.2016, după introducerea acţiunii, se impune obligarea pârâtei care a determinat pornirea procesului, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul avocaţial şi taxa de timbru, Înalta Curte reţine că aceste critici nu sunt fondate având în vedere că aceste cheltuieli au fost solicitate şi acordate în conformitate cu prevederile art. 452 din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 451 alin. (2) "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", însă în cauză, nu cheltuielile de judecată nu sunt nejustificat de mari.

Câtă vreme reclamanta sau apărătorul său nu puteau să anticipeze atitudinea procesuală a celeilalte părţi, susţinerile recurentei referitoare la complexitatea redusă a litigiului sunt fără fundament juridic, astfel că în mod corect prima instanţă a apreciat că suma de 6750,02 RON reprezentând cheltuieli de judecata, este justificată şi proporţională cu activitatea desfăşurată de avocat.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba este tardiv, iar recursul formulat de Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 23 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul formulat de Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili şi împotriva sentinţei civile nr. 1009 din 23 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.