Allocation of judicial costs for procedural fault when administrative resolution renders dispute moot

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II a contencios, contencios administrativ şi fiscal, Reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR şi ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

1. Obligarea organului fiscal la soluţionarea, într-un termen de maxim 10 de zile, a Contestaţiei fiscale (în continuare "Contestaţia fiscală", depusă în Anexa nr. 1), formulate de Societate împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare dispoziţia de măsuri", depusă în Anexa nr. 2), a Deciziei de impunere nr. x/12.06.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată (în continuare "Decizia de impunere", depusă în Anexa nr. 3) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare Raportul de inspecţie fiscală", depus în Anexa nr. 4) şi comunicarea acestui răspuns Societăţii;

2. Obligarea organului fiscal la plata de penalităţi de 1% din valoarea obiectului Contestaţiei fiscale, pe zi de întârziere, până la emiterea şi comunicarea efectivă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, conform art. 18 alin. (5) şi art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborat cu art. 905 alin. (3) din C. proc. civ.

3. Obligarea autorităţilor fiscale pârâte la plata cheltuielilor de judecată

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 206 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a luat act de renunţare la judecată a capătului doi de cerere din acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A. (în contradictoriu cu pârâtele ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR şi ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA.

- a respins ca rămas fără obiect capătul unu al acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceleaşi pârâte.

- a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.633,75 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 206 din 27 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea cererilor de recurs, pârâtele au susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a obligat paratele la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că deşi acţiunea este respinsă ca fiind rămasă fără obiect, totuşi culpa procesuală pentru promovarea acţiunii revine pârâtelor care nu au soluţionat contestaţia petentei în termen de 45 de zile .

Recurenta-pârâtă DGRFP Timişoara arată că, prin Serviciul de soluţionare a contestaţiilor a emis decizia nr. 1323/161/11.04.2016 în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. x/12.06.2015 arată că datorită volumului foarte mare de muncă, urmare a transmiterii şi a delegării de către ANAF - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor către DGRFP TIMIŞOARA - Serviciul de soluţionare a contestaţiilor a multor contestaţii formulate de către petent, serviciul de specialitate din cadrul instituţiei având obligaţia sa analizeze cu foarte multa atenţie si in conformitate cu toate prevederile legale aspectele prezentate in conţinutul contestaţiilor dar si înscrisurile emise de către petenta.

În opinia recurentei-pârâte ANG-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, instituţia pârâtă nu putea fi obligata la plata cheltuielilor de judecata având in vedere ca nu a pierdut procesul, câtă vreme instanţa de fond a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, şi, de asemenea, a luat act de renunţarea la cel de-al doilea capăt de cerere.

Instituţia pârâtă nu a fost pusă în întârziere, anterior începerii procesului şi nici nu se afla de drept in întârziere, aşa cum prevede art. 454 din C. proc. civ.

Cererea de chemare in judecata nu poate fi asimilata punerii in întârziere având în vedere că cerinţele art. 454 sunt în sensul că această punere în întârziere să se fi făcut anterior începerii procesului.

Mai mult, nu poate fi reţinuta vreo culpa in sarcina Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor, în soluţionarea contestaţiei administrative, având în vedere prevederile art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum şi faptul că termenul stipulat in cod este un termen de recomandare.

In altă ordine de idei, în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata către intimată a sumei de 3.633,75 RON reprezentând cheltuieli de judecata, recurenta-pârâtă ANAF-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicită să se aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Învederează că obiectul cauzei de faţă, respectiv obligarea organelor fiscale să soluţioneze contestaţia administrativă a fost unul de o complexitate minimă în cadrul litigiilor de contencios administrativ.

In subsidiar, în soluţionarea cererii intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecata, consideră că instanţa trebuia să facă cu adevărat aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi să cenzureze corespunzător cheltuielile de judecată solicitate de aceasta.

Învederează instanţei că în legătura cu art. 274 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., Curtea Constituţionala s-a pronunţat prin Deciziile nr. 401/14.07.2005 şi nr. 493/29.05.2007, arătând ca este prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

Apreciază că faţă de cele reţinute de Curtea Constituţionala, susţinerile sale sunt justificate, condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nefiind îndeplinită în cauză.

Deşi la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, instanţa are posibilitatea sa-l oblige pe cel care a căzut in pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversa.

Aceasta, întrucât art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de Ia finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.

Deci, judecătorul are posibilitatea sa dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusa de avocat, aceasta soluţie fiind conforma prevederilor art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implica si o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecata.

Fata de acest aspect, critică hotărârea instanţei de fond care, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., constatând nepotrivit de mare cuantumul sumei solicitate de intimată trebuia să micşoreze onorariul avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, respectiv mult sub nivelul sumei d 3.583.75 RON acordata drept cheltuieli.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 27 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâtele ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR şi ANAF - DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE TIMIŞOARA.

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâţi, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

II.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând sentinţa atacată în raport de criticile aduse, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faţă de prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că nu subzistă în cauză motive de nelegalitate de natură a atrage casarea hotărârii recurate.

Instanţa de fond a fost învestită, la data de 14.03.2016, cu o acţiune prin care reclamanta a solicitat obligarea organului fiscal la soluţionarea, într-un termen de maxim 10 de zile, a Contestaţiei fiscale (în continuare "Contestaţia fiscală", depusă în Anexa nr. 1), formulate de Societate împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare dispoziţia de măsuri", depusă în Anexa nr. 2), a Deciziei de impunere nr. x/12.06.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată (în continuare "Decizia de impunere", depusă în Anexa nr. 3) şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.06.2015 (în continuare Raportul de inspecţie fiscală", depus în Anexa nr. 4) şi comunicarea acestui răspuns Societăţii; precum şi obligarea organului fiscal la plata de penalităţi de 1% din valoarea obiectului Contestaţiei fiscale, pe zi de întârziere, până la emiterea şi comunicarea efectivă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, conform art. 18 alin. (5) şi art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 coroborat cu art. 905 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1323/161/11.04.2016 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara s-a soluţionat contestaţia formulată de reclamantă care a fost înregistrată iniţial la AJFP Bistriţa Năsăud sub nr. 33466 la data de 22.07.2015, la ANAF - D.G.S.C. la data de 4.08.2015, iar la D.G.R.F. Timişoara sub nr. 39464 la data de 28.09.2015.

Prin urmare, reclamanta a renunţat la data de 30 mai 2016 la capătul doi de cerere din acţiunea introductivă având ca obiect obligarea organului fiscal la plata de penalităţi de 1% din valoarea obiectului contestaţiei fiscale pe zi de întârziere, până la emiterea şi comunicarea efectivă a contestaţiei.

Prin sentinţa atacată, prima instanţă a luat act de renunţarea reclamantei la cel de-al doilea capăt de acţiune si a respins ca rămas fără obiect primul capăt de cerere.

Contrar susţinerilor recurentelor, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, temeinic şi legal, a reţinut că este fondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi taxa de timbru, având în vedere momentul îndeplinirii obligaţiei de către pârâe.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., potrivit cărora: judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 451 alin. (1) C. proc. civ.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Dispoziţiile art. 451 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă şi a apreciat corect că, dată fiind emiterea Deciziei nr. 1323/161/11.04.2016, după introducerea acţiunii, se impune obligarea pârâtelor care au determinat pornirea procesului, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul avocaţial şi taxa de timbru, Înalta Curte reţine că aceste critici nu sunt fondate având în vedere că aceste cheltuieli au fost solicitate şi acordate în conformitate cu prevederile art. 452 din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", însă în cauză, nu cheltuielile de judecată nu sunt nejustificat de mari.

Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat în cauză prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând cheltuielile de judecată solicitate de la 7.267,5 RON la suma de 3.583,75 RON.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta sau apărătorul său nu puteau să anticipeze atitudinea procesuală a celorlalte părţi, susţinerile recurentelor referitoare la complexitatea redusă a litigiului sunt fără fundament juridic, astfel că în mod corect prima instanţă a apreciat că suma de 3.583,75 RON reprezentând onorariu de avocat, este justificată.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 206 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal sunt nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 206 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. A. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.