Compelled resolution of tax complaint: 45-day statutory deadline vs. internal information exchange delays

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia să soluţioneze contestaţia administrativă înregistrată sub nr. x din data de 05.10.2015, în sensul emiterii şi comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei; aplicarea faţă de conducătorul autorităţii publice responsabile cu soluţionarea contestaţiei cu soluţionarea cererii de acordare a dobânzilor a unei amenzi de 20 % din salariul minim pe economie pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia în care nu dispune emiterea şi comunicarea către reclamantă a deciziei de soluţionare a contestaţiei în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea Curţii de apel

Prin sentinţa nr. 2310 din 30 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili cu sediul în Bucureşti. A obligat pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de a soluţiona contestaţia administrativă înregistrată sub nr. x/05.10.2015.

A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.

In drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 al 1, pct. 8 din C. proc. civ.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu consecinţa respingerii acţiunii, arătându-se că sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, recurenta a susţinut că solicitarea de acordare a dobânzilor se refera la DNOR aferente perioadei iulie 2008- decembrie 2009, în această perioadă competenta administrării reclamantei, din punct de vedere fiscal a revenit Administraţiei Sector 2 a Finanţelor Publice.

Prin adresa nr. x/02.02.2015, DGAMC a solicitat Administraţiei Sectorului 2 a Finanţelor Publice, punctul de vedere cu privire la cererea de acordare a dobânzilor.

Arată faptul că, despre corespondenţa purtată între cele două instituţii a fost informată şi reclamanta, în acest sens DGAMC întocmind adresa nr. x/05.05.2015.

În opinia recurentei, în prezenta cauză sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 70 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că în mod justificat a fost depăşit termenul de 45 de zile de la înregistrarea cererii, în condiţiile în care cererea reclamantei a necesitat efectuarea unui schimb de documente între DGAMC şi Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice.

Organul fiscal s-a aflat în ipoteza prevăzuta de dispoziţiile art. 70 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, având în vedere că, pentru soluţionarea cererii erau necesare informaţii suplimentare pentru obţinerea cărora trebuia efectuate anumite demersuri, deci termenul de soluţionare în acest caz s-a prelungit cu perioada cuprinsă intre data solicitării şi data primirii informaţiilor.

Referitor la termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, recurenta arată că acesta este un termen de recomandare pentru soluţionarea cererilor depuse de contribuabili

Recurenta a criticat sentinţa recurată şi sub aspectul cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, susţinând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 septembrie 2016, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat invocat excepţiile lipsei de interes şi a lipsei de obiect a recursului, arătând că la data de 12.06.2016, conform Deciziei nr. 009, Direcţia Generală a Marilor Contribuabili a soluţionat contestaţia formulată de reclamanta A. S.R.L.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei de interes şi de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceste excepţii sunt nefondate.

Este adevărat că recurenta-pârâtă a soluţionat contestaţia administrativă prin Decizia de soluţionare nr. 009/12.07.2016, însă cererea de recurs cuprinde critici şi cu privire la soluţia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va respinge excepţiile lipsei de interes si de obiect a recursului, în baza prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat, criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. fiind nefondate.

Astfel, se reţine, din probatoriul administrat, că reclamanta a solicitat pârâtei, prin cererea înregistrată sub nr. x din data de 19.12.2014, acordarea de dobânzi în cuantum de 4.299.563 RON corespunzătoare sumei de 60.301.123 RON reprezentând TVA restituită de autorităţile fiscale după expirarea termenului legal maxim de rambursare de 45 de zile.

Urmare a unei acţiuni în justiţie având ca obiect obligarea la soluţionarea cererii, la data de 4 septembrie 2015, pârâta a soluţionat cererea privind acordarea de dobânzi în cuantum de 4.299.563 RON, concluzionând că aceasta este neîntemeiată.

La data de 5 octombrie 2015, reclamanta a formulat contestaţie administrativă împotriva adresei din 4 septembrie 2015 emisă de către pârâtă, înregistrată la DGAMC sub nr. x/05.10.2015, iar la data de 2 decembrie 2015, reclamanta a depus o adresă de revenire înregistrată sub nr. x/02.12.2015 prin care a adus la cunoştinţa pârâtei împlinirea termenului legal de soluţionare a contestaţiei.

Întrucât pârâta nu a soluţionat contestaţia, la data de 19.04.2016, reclamanta a formulat acţiune în instanţă prin care a solicitat a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să se dispună obligarea acesteia să soluţioneze contestaţia administrativă înregistrată sub nr. x din data de 05.10.2015, în sensul emiterii şi comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"(1)Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, aceste termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate".

Totodată, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 definesc nesoluţionarea unei cereri în termen legal, ca fiind faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la primirea cererii, dacă prin lege specială nu se prevede un alt termen.

În speţă, judecătorul fondului a admis cererea intimatei-reclamante, reţinând în baza probatoriului administrat în cauză, faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de dispoziţiile legale mai sus menţionate pentru soluţionarea cererii adresate pârâtei, nu a fost respectat.

Instanţa de control judiciar constată că în mod corect şi în temeiul dispoziţiilor legale incidente în cauză, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiată acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei administrative înregistrată sub nr. x/05.10.2015.

Sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte potrivit termenul de soluţionare a contestaţiei s-a prelungit cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate, întrucât din actele aflate la dosar nu rezultă că recurenta-pârâta ar fi solicitat informaţii suplimentare reclamantei, iar corespondenţa dintre DGAMC şi Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice nu justifică prelungirea termenului prevăzut de art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal.

De asemenea, nu pot fi primite susţinerile recurentei potrivit cărora termenul de 45 de zile este unul de recomandare, în speţă nefiind dovedită necesitatea unor informaţii suplimentare care să prezinte relevanţă în soluţionarea contestaţiei, pentru a fi incident alin. (2) al art. 70 din O.G. nr. 93/203.

Independent de aceste aspecte, Înalta Curte reţine că o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil se înscrie între coordonatele dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, text ce ar trebui să constituie un veritabil reper în orientarea practicii administrative a autorităţilor publice naţionale.

Această concluzie se fundamentează pe principiul celerităţii procedurii jurisdicţionale, exigenţă a statului de drept care impune ca practicile administrative şi judiciare să implice o durată rezonabilă a procedurilor.

Or, o procedură administrativă trebuie derulată/finalizată în interiorul unui termen rezonabil, interesul legitim privat al contribuabilului, implicând recunoaşterea dreptului de a obţine rezolvarea situaţiei sale fiscale fără întârzieri excesive generate de cauze neimputabile acestuia.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtei şi a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 de RON cheltuieli de judecată.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar recurenta-pârâtă nu poate invoca lipsa culpei procesuale din moment ce contestaţia administrativă a fost soluţionată după pronunţarea instanţei de fond, existenţa însăşi a litigiului fiind determinată de depăşirea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea contestaţiei administrative.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul declarat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi excepţiile lipsei de interes şi de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile lipsei de interes şi de obiect a recursului, invocate de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 2310 din 30 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.