Splitting public procurement contracts for laboratory equipment to avoid competitive thresholds

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 octombrie 2015, reclamanta Universitatea Politehnica Timişoara a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică şi Inovare - Direcţia Generală Organism Intermediar pentru Cercetare, din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, anularea Notei de constatare nr. x/05.06.2015 şi a Scrisorii de notificare a debitului către beneficiar nr. 8928/18.06.2015, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit în valoare de 30.012,82 RON, anularea Deciziei nr. 9917/04.08.2015, de respingere a contestaţiei formulate împotriva actelor administrative mai sus menţionate, şi pe cale de consecinţă, declararea sumei de 30.012,82 RON drept cheltuială eligibilă, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3537 din 09 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, şi a fost respinsă contestaţia formulată de reclamanta Universitatea Politehnica Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Cercetării şi Inovării, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3537 din 09 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta Universitatea Politehnica Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea administrării probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea electronică.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Cu privire la susţinerea Universităţii Politehnica Timişoara în sensul că asupra unor elemente tehnice de specialitate s-au pronunţat persoane care nu aveau expertiză în domeniu, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că acest aspect nu este relevant.

Aprecierile primei instanţe potrivit cărora împrejurarea că activitatea de verificare nu ar fi fost realizată de specialişti în materie, nu determină lipsa de obiectivitate a controlului şi a constatărilor, nu este corectă, întrucât tocmai specificaţiile tehnice ale produselor au făcut imposibilă achiziţionarea acestora în cadrul unei singure proceduri.

Mai mult, din expertiza tehnică judiciară în specialitatea electronică reiese că cele două echipamente de laborator sunt diferite, nu răspund aceleiaşi necesităţi, nu au acelaşi obiect şi pe cale de consecinţă, nu puteau face obiectul aceluiaşi contract de achiziţie.

În mod nelegal instanţa de fond a respins susţinerile Universităţii Politehnica Timişoara, conform cărora procedura aplicată pentru achiziţionarea echipamentelor nu a încălcat dispoziţiile art. 19 şi art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006.

Prima instanţă nu a ţinut seama de constatările tehnice din raportul de expertiză, reţinând în mod eronat că echipamentele, fiind necesare dotării unor laboratoare în executarea aceluiaşi contract de finanţare, ar fi trebuit să fie achiziţionate în cadrul aceleiaşi proceduri.

Coroborând concluziile raportului de expertiză cu prevederile contractului de finanţare, rezultă că achiziţionarea echipamentelor prin două proceduri de achiziţie directă, este pe deplin justificată.

Art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006 impune autorităţii contractante interdicţia de a nu diviza contractul de achiziţie. Or, această divizare se referă Ia obiectul contractului şi nu la alte situaţii.

Universitatea Politehnica Timişoara a făcut dovada faptului că obiectele celor două contracte sunt diferite, fiind vorba despre echipamente electronice distincte, ce nu corespund sub nicio formă aceleiaşi necesităţi.

În mod nelegal prima instanţă a menţinut valoarea corecţiei financiare în procent de 25%.

În cauză, achiziţionarea celor două echipamente, în baza a două contracte diferite, are la bază un element obiectiv, şi anume faptul că cele două echipamente sunt distincte, au caracteristici tehnice diferite şi corespund unor necesităţi diferite.

Universitatea Politehnica Timişoara a respectat prevederile contractului de finanţare, la individualizarea sancţiunii, neluându-se în considerare faptul că în cererea de finanţare s-a prevăzut că vor fi dotate laboratoare cu destinaţii diferite.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei şi Cercetării (fost Ministerul Cercetării şi Inovării) a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-pârât a învederat, în esenţă, că susţinerile recurentei referitoare la consecinţele juridice ale lipsei unui personal specializat, precum încălcarea dreptului de apărare, lipsa de obiectivitate şi aplicarea unei măsuri arbitrare şi subiective, sunt critici lipsite de conţinut.

Instanţa de fond a analizat cuprinsul raportului de expertiză şi, pe baza acestei analize, a concluzionat în mod corect că, deşi conform acestui raport cele două tipuri de echipamente vizează în fapt utilizări tehnice specifice, totuşi, în esenţă, acestea au fost achiziţionate de reclamantă în executarea contractului de finanţare având ca obiect dotarea laboratoarelor de cercetare.

Totodată, prima instanţă a apreciat în mod corect şi faptul că nu se impune cenzurarea nivelului corecţiei financiare în procent de 25%, dată fiind încălcarea principiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 27 noiembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 09 aprilie 2020, faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia asupra unor elemente tehnice de specialitate s-au pronunţat persoane care nu aveau expertiză în domeniu, este nefondată.

Sub un prim aspect, se reţine că echipa de control care a constatat neregula sancţionată a fost însoţită de persoane avizate, analiza obiectelor celor două contracte de furnizare încheiate de reclamantă cu societatea A. S.R.L. fiind efectuată de către experţi tehnici specializaţi în domeniu, prezenţi în cadrul vizitei la faţa locului, în urma căreia a fost întocmit şi Raportul de verificare la faţa locului.

În al doilea rând, în mod corect prima instanţă a apreciat că, în analiza legalităţii actelor administrative contestate, care sunt motivate în fapt şi în drept, este lipsită de relevanţă împrejurarea că respectivele constatări nu au fost realizate de personal din cadrul echipei de control având o astfel de specializare tehnică, în condiţiile în care nu s-a dovedit existenţa unei pieţe extrem de restrictive, care să nu permită derularea unor proceduri de achiziţie publică, cu respectarea principiilor prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

În dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante, bazate pe concluziile expertizei tehnice judiciare administrate în cauză, împrejurarea că fiecare dintre cele două categorii de echipamente electronice achiziţionate au servit unei necesităţi specifice şi distincte, nu este de natură a conduce la nelegalitatea notei de constatare a neregulilor.

Aceasta întrucât în vederea respectării dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, nu era suficient faptul că cele două echipamente sunt distincte şi au caracteristici tehnice diferite, în contextul în care exista posibilitatea achiziţionării acestor echipamente în cadrul aceleiaşi proceduri de atribuire, cu estimarea valorii totale a acestora, tocmai în considerarea obligaţiei de a respecta principiul transparenţei şi al publicităţii în achiziţiile publice.

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia procedura aplicată pentru achiziţionarea echipamentelor nu a încălcat dispoziţiile art. 19 şi art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, este nefondată.

Cu titlu prealabil examinării susţinerilor recurentei, se observă că expertiza tehnică de specialitate a avut rolul de a oferi instanţei de judecată o opinie de specialitate asupra documentaţiei supuse analizei, însă aprecierea probelor s-a realizat pe baza raţionamentului judecătorului, prin coroborarea probei cu expertiză tehnică judiciară cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că obiectele contractelor nr. x/28.01.2014 şi nr. y/28.01.2014, constând în două platforme integrate de laborator şi respectiv, două plăci FGA, servesc aceleiaşi necesităţi, şi anume dotarea laboratoarelor de cercetare, esenţial fiind faptul că aceste contracte au fost încheiate în aceeaşi zi cu acelaşi furnizor, aspect ce denotă că achiziţionarea echipamentelor se putea realiza prin estimarea totală a valorii acestora, cu consecinţa depăşirii pragului valoric stabilit de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006.

Contrar susţinerilor recurentei, în analiza obiectului celor două contracte de furnizare nu prezintă relevanţă împrejurarea că cele două categorii de echipamente au specificaţii tehnice diferite, ci faptul că obiectul acestor contracte serveşte aceleiaşi necesităţi, respectiv dotarea laboratoarelor de cercetare.

Astfel, la momentul întocmirii planului de achiziţii, se impunea ca recurenta-reclamantă să realizeze o estimare a costurilor achiziţiilor necesare dotării laboratoarelor de cercetare, în scopul alegerii unei proceduri de achiziţie competitive, având în vedere depăşirea pragului impus de art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006 în cadrul contractelor ce au ca obiect achiziţii pentru dotarea laboratoarelor de cercetare.

La formularea acestei concluzii se are în vedere că scopul reglementărilor cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006 este acela de prevenire a divizării contractului de achiziţie în mai multe contracte cu valoare mică şi de prevenire a supraevaluării valorii unui singur contract, ceea ce ar avea drept consecinţă încălcarea principiului utilizării eficiente a fondurilor publice sau dimpotrivă, subevaluarea valorii unui contract, cu nerespectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006, care obligă autoritatea contractantă să aplice anumite proceduri în funcţie de anumite praguri valorice.

În contextul evidenţiat, în mod judicios prima instanţă a înlăturat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, potrivit cărora cele două tipuri de echipamente vizează în fapt utilizări tehnice specifice, reţinând că acestea au fost achiziţionate de către reclamantă în executarea contractului de finanţare având ca obiect dotarea laboratoarelor de cercetare, fără a se face dovada imposibilităţii obiective de respectare a dispoziţiilor art. 19 şi art. 23 din O.U.G. nr. 34/2006, în raport de natura specifică a echipamentelor achiziţionate.

Critica recurentei-reclamante vizând menţinerea de către instanţa de fond a valorii corecţiei financiare în procent de 25%, este, de asemenea, neîntemeiată.

Aşa cum s-a argumentat în considerentele prezentei decizii, faptul că cele două contracte de furnizare au ca obiect echipamente ce corespund unor necesităţi diferite, fiind destinate dotării unor laboratoare de cercetare diferite, sprijină concluzia că aceste echipamente erau necesare cercetărilor desfăşurate în respectivele laboratoare, aceasta constituind, în fapt, necesitatea ce urma să fie acoperită de obiectul celor două contracte.

Ca atare, faţă de situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, ce denotă încălcarea principiilor instituite de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu se impune cenzurarea valorii corecţiei financiare stabilite în sarcina reclamantei prin nota de constatare a neregulilor, reţinând că a fost afectat dreptul altor potenţiali operatori economici de a-şi oferi pe piaţă propriile produse, de aceeaşi natură.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea Politehnica Timişoara, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea Politehnica Timişoara împotriva sentinţei nr. 3537 din 09 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iulie 2020.