Abusiveness of 1986 state exchange decree under UGV 94/2000 and exclusion of demolished religious property from retrocession compensation

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, contestaţie împotriva Deciziilor nr. 6191/20.10.2016, nr. 6186/20.10.2016, nr. 6167/20.10.2016, nr. 6168/20.10.2016, nr. 6169/20.11.2016, nr. 6170/20.11.016 emise de Comisia speciala de retrocedare, a solicitat anularea deciziile contestate şi, în consecinţă: în principal, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate, foste proprietăţi comunitare evreieşti preluate abuziv de către Statul Român, şi acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru aceste imobile, reprezentând diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb; în subsidiar, constatarea dreptului reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele care fac obiectul deciziilor contestate şi obligarea Comisiei speciale de retrocedare să emită dispoziţii privind acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferenţa de valoare intre imobilele preluate şi cele acordate la schimb, cu cheltuieli de judecată.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

2. Prin încheierea din 11 septembrie 2017, instanţa de fond a încuviinţat, la propunerea reclamantei, proba cu înscrisuri, şi a respins proba cu expertiza tehnică evaluatorie.

3. Prin sentinţa civilă nr. 3562 din 9 octombrie 2017, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România.

III Recursul formulat de reclamantă

4. Împotriva sentinţei civile nr. 3562 din 9 octombrie 2017 şi a încheierii din 11 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ.

5. A solicitat casarea încheierii şi a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în subsidiar rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestaţiei, anularea Deciziilor nr. 6191/20.10.2016, nr. 6186/20.10.2016, nr. 6167/20.10.2016, nr. 6168/20.10.2016, nr. 6169/20.11.2016, nr. 6170/20.11.016 emise de Comisia speciala de retrocedare şi, în consecinţă, să se constate calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate şi să se dispună acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb; în subsidiar, să se constate dreptul său de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate şi să fie obligată Comisia specială de retrocedare să emită dispoziţii privind acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

6. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a invocat nemotivarea încheierii recurate. A arătat că a solicitat administrarea probei cu expertiză, având ca obiective, pe de o parte, identificarea imobilelor ce fac obiectul deciziilor contestate, precum şi a imobilelor acordate la schimb în baza Decretului nr. 364/1986, iar pe de altă parte evaluarea tuturor acestor imobile, probă utilă soluţionării cauzei din două perspective, faţă de cererea sa de obligare la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate, cuantum care poate fi stabilit în mod direct de către instanţa de judecată, faţă de susţinerile în sensul că schimbul efectuat în baza Decretului nr. 364/1986 reprezintă în realitate o preluare abuzivă, aspect care rezultă din diferenţa semnificativă de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului. În ceea ce priveşte dreptul instanţei de a pronunţa o hotărâre de acordare de despăgubiri pentru construcţia demolată, acesta este incontestabil şi rezultă din aplicarea prin analogie a raţionamentului avut în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 20/2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

7. Deşi a argumentat pe larg motivele întemeiate pentru care se impunea încuviinţarea şi administrarea acestei probe, prima instanţă a respins cererea fără a motiva, motivarea primei instanţe este atât de lacunară încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluţia de respingere a probei. Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătoreşti permite ca părţile implicate într-o procedură judiciară să îşi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei respective şi ca instanţele superioare să realizeze un control judiciar eficient, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. impune instanţelor naţionale obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi propunerile părţilor; în lipsa motivelor ce au determinat prima instanţă să respingă cererea de probatorii formulată, instanţa de recurs nu poate exercita în mod efectiv controlul judiciar, împrejurare faţă de care se impune casarea încheierii şi a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

8. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) C. proc. civ., a arătat că, respingând proba cu expertiză, prima instanţa a încălcat dreptul său la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ.. Prima instanţă a respins probele solicitate, care erau pertinente, concludente şi utile soluţionării acţiunii, îngrădindu-i practic dreptul la apărare şi limitându-i posibilităţile de a dovedi temeinicia cererii de chemare în judecată; proba cu expertiza tehnică se impunea în mod evident faţă de cele solicitate, fiind singura în măsură să stabilească legalitatea/nelegalitatea deciziilor emise de Comisia speciala de retrocedare, considerente pentru care a solicitat casarea încheierii şi a sentinţei, trimiterea cauzei spre rejudecare.

9. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. A arătat că nu pot fi primite constatările instanţei de fond privind actul de schimb, în condiţiile în care, pe de o parte, cererea sa de acordare de despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului nu este in niciun caz condiţionată de anularea contractului de schimb, iar pe de altă parte, chiar instanţa are obligaţia să verifice în ce măsură actele de preluare din perioada comunistă pot fi încadrate în categoria celor abuzive, concluzia primei instanţe fiind absurdă, în condiţiile în care soluţionarea unei cereri de retrocedare a unui imobil preluat prin acte abuzive nu este în niciun caz condiţionată de anularea acelui act, caracterul abuziv al preluării urmând să fie stabilit fie în procedura administrativă, fie de către instanţa de judecată.

10. Cât priveşte consimţământul B. la încheierea contractului de schimb în condiţiile impuse obligatoriu de către autorităţile comuniste, recurenta a invocat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că nu există indicii cu privire la lipsa acestui consimţământ, a invocat două hotărâri judecătoreşti, faptul că în baza Decretului nr. 364/07.11.1986 B. a fost obligată să predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioară celor primite la schimb, fără a primi şi o justă despăgubire reprezentând diferenţa de valoare, prin urmare schimbul impus a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind, astfel, la rândul sau, una vădit abuzivă în raport de dispoziţiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, astfel că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele preluate şi cele date la schimb.

11. Deşi nu se reţine în mod expres în considerentele hotărârii, prima instanţă a înlăturat criticile sale referitoare la diferenţa de valoare între imobilele ce au făcut obiectul schimbului, faţă de împrejurarea că s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării, respectiv anul 1986, concluzie vădit nefundamentată în condiţiile în care nu există nicio proba la dosar care să o susţină. Dimpotrivă, prima instanţă a înţeles să respingă, nemotivat, cererea sa de efectuare a unei expertize evaluatorii care să stabilească diferenţa de valoare dintre imobile, trimiterile sale la evaluarea realizată conform grilelor notariale pentru anul 2013 fiind de natură să demonstreze o reală şi importantă diferenţă de valoare între imobile, acest aspect urmând a fi tranşat, neechivoc, printr-o expertiza tehnică de specialitate. În consecinţă, se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

12. Recurenta a invocat contradicţii în hotărâre, faptul că se reţine că solicită să se constate că decretul de schimb a fost un act abuziv, o expropriere de fapt, solicitând practic terenurile în natură şi despăgubiri pentru construcţiile demolate, iar în continuare că a solicitat prin cererea de chemare în judecată despăgubiri pentru diferenţa de valoare între imobilele ce au făcut obiectul schimbului; a subliniat că, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a solicitat restituirea în natura a terenurilor, ci, dimpotrivă, exclusiv acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb, despăgubirile acordate urmând a fi stabilite ţinându-se seama şi de valoarea bunurilor primite la schimb, cu respectarea dispoziţiilor pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

13. Faţă de faptul că instanţa a reţinut că prin toate cererile de retrocedare a solicitat restituirea in natura a terenului şi măsuri compensatorii pentru clădirile demolate şi nicidecum despăgubiri pentru diferenţa de valoare între valoarea imobilelor preluate şi cele acordate la schimb, astfel cum solicită prin cererea de chemare în judecată, neinvocând în faţa Comisiei faptul că Decretul de schimb ar fi un act de expropriere fără acordarea unei juste despăgubiri, a arătat că din cuprinsul hotărârii nu rezultă dacă prima instanţă a repins pretenţiile sale în raport de aceste considerente, neexistând nicio concluzie în acest sens, şi faptul că s-ar impune înlăturarea ca vădit neîntemeiată a unei asemenea concluzii, în condiţiile în care nu se poate susţine cu temei că, dacă prin cererea de retrocedare nu s-au cerut în mod expres despăgubiri, solicitarea persoanei îndreptăţite este respinsă în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă.

14. Recurenta a mai invocat ignorarea de către prima instanţă a scopului legilor speciale de reparaţie, legile speciale de reparaţie, în general, şi O.U.G. nr. 94/2000, în special, fiind adoptate de Statul Roman în încercarea de a repara, într-o oarecare măsură, abuzurile săvârşite în perioada comunistă, prin care au fost încălcate grav drepturi fundamentale, între care şi dreptul de proprietate privată, la adoptarea legii neputând fi avute în vedere, punctual, toate situaţiile ce impun acordarea de măsuri reparatorii, rămânând la latitudinea autorităţilor, respectiv a instanţelor judecătoreşti, să aprecieze, de la caz la caz, îndreptăţirea solicitanţilor să beneficieze de aceste masuri.

15. Statul Român a preluat de la B. imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate, fără însă a acorda o justă şi echitabilă despăgubire pentru acestea, doar la o evaluare sumară a imobilelor, realizată conform valorilor stabilite de Grilele notarilor publici pentru anul 2013, diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb este de aproximativ 1.500.000 Euro, prin urmare nu poate fi în niciun caz vorba despre un schimb echitabil; valoarea imobilelor de care B. a fost deposedată depăşeşte mult pe cea a imobilelor date la schimb, urmând a se avea în vedere şi diferenţele de suprafeţe dintre acestea.

16. În continuare, recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum si a dispoziţiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, faptul că în mod nelegal s-a reţinut de către prima instanţă că este clară intenţia legiuitorului în sensul excluderii construcţiilor demolate din obiectul de reglementare a ordonanţei menţionate.

17. Prima instanţă avea de reţinut că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcţiile demolate, ca măsuri reparatorii prin echivalent, că legiuitorul a dorit să scoată categoria construcţiilor demolate ulterior preluării abuzive de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, însă nu a dorit sa suprime de plano dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri, cu precizarea că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, ci "potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000; actul normativ special, contrar celor reţinute de către prima instanţă, este Legea nr. 10/2001. A invocat recurenta şi o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, 4821/25.10.2013, prin care s-a reţinut că "pentru teren sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 83/1999, iar pentru construcţie cele ale Legii nr. 10/2001.".

18. Pentru aceste motive, a solicitat să se constate nelegalitatea hotărârii instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, calitatea sa de persoana îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri pentru imobilele ce au făcut obiectul contractului de schimb - terenuri şi construcţii.

IV Apărările formulate de intimata pârâtă

19. Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

20. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a arătat că administrarea sau nu a diverselor probe reprezintă atributul exclusiv al judecătorului, instanţa de fond a apreciat ca utilă, pertinentă şi concludentă soluţionării cauzei proba cu înscrisuri şi ca neîntemeiată cererea de încuviinţare a probei de efectuare a expertizei tehnice de evaluare a proprietăţii imobiliare, apreciind că nu este una utilă soluţionării.

21. Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., a arătat că pe toată durata procesului instanţa de judecată a exercitat un rol activ cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Instanţa de fond a ajuns la concluzia că proba cu expertiză nu este concludentă şi utilă soluţionării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

22. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a arătat că mobilele care fac obiectul deciziilor contestate în prezentul litigiu au trecut în proprietatea statului român în temeiul Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 364/07.11.1986 privind exproprierea şi demolarea unor construcţii, precum şi autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate în centrul civic al municipiului Bucureşti; în schimbul acestora, B. a primit imobilele reprezentând terenuri în suprafaţă de 5.882 m.p., construcţii în suprafaţă de 5.241,99 m.p., precum şi împrejmuiri în lungime de 110 m., situate în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, prevăzute în Anexa nr. 4 la Decret.

23. Cu privire la susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că preluarea abuzivă este dovedită prin disproporţia de valoare şi suprafeţe între imobilele predate şi cele primite, a arătat faptul că imobilele transmise cu titlu de schimb au fost evaluate la acel moment, fiind prevăzut la art. 2 din decret că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului. Astfel, apare ca evident faptul că acest schimb ar fi fost inechitabil pentru stat în lipsa respectivei diferenţe de valoare.

24. În ceea ce priveşte diferenţa dintre valoarea imobilelor deţinute de către reclamantă şi valoarea imobilelor primite ulterior schimbului, aceasta nici nu ar fi fost determinantă în stabilirea soluţiei emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererilor de retrocedare a fost reprezentat de lipsa preluării abuzive a imobilelor. Prin urmare, o condiţie prealabilă restituirii de către Comisia specială de retrocedare a unui imobil este ca trecerea respectivului imobil în proprietatea statului să se fi realizat în mod abuziv. Comisia specială de retrocedare a apreciat că modalitatea de trecere a imobilelor în proprietatea statului în baza unor contracte de schimb nu a reprezentat o preluare abuzivă în sensul reţinut de O.U.G. nr. 94/2000. Prevederile legale instituite de O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementează situaţia privind schimbul de proprietăţi.

25. In ceea ce priveşte construcţiile demolate, motivul contestării deciziei emise îl constituie în mod exclusiv o omisiune legislativă voită, faptul că legiuitorul nu a conferit dreptul de a se primi despăgubiri pentru această situaţie priveşte exclusiv voinţa acestuia de limitare a situaţiilor de drept în care se acordă sau nu măsuri reparatorii.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

26. Examinând sentinţa recurată prin prisma casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, Înalta Curte constată următoarele:

27. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

28. Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar şi precis, a situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, a dispoziţiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a admis sau a respins cererile părţilor, analiza argumentelor relevante invocate de părţi şi expunerea concretă a motivelor de fapt şi de drept.

29. Obligaţia de motivare a încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra probelor solicitate nu impune o anumită întindere sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea motivelor care au determinat aprecierea judecătorului asupra acestora, raportat la dispoziţiile legale care reglementează propunerea şi încuviinţarea probelor, iar încheierea recurată în cauză corespunde exigenţelor privind motivarea.

30. În raport de dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, care se referă la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului, dar şi de dispoziţiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că proba cu expertiză se încuviinţează când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, încheierea recurată, din data de 11.09.2015, este motivată.

31. Instanţa de fond a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a respins cererea de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică de evaluare a proprietăţii imobiliare, apreciind că nu este una utilă soluţionăriii cauzei, având în vedere înscrisurile depuse în probaţiune, susţinerile reclamantei şi apărările pârâtului; a precizat, aşadar, că nu este utilă, deci nu conduce la soluţionarea cauzei, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, fiind administrată proba cu înscrisuri.

32. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

33. Dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. garantează dreptul la apărare, iar potrivit alin. (3), părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului, pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

34. Potrivit dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului instanţa "va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii".

35. Încuviinţarea probelor se realizează în raport de dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., conform cărora dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la faţa locului sau orice alte mijloace prevăzute de lege, de dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, care se referă la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului; în ceea ce priveşte proba cu expertiză, potrivit art. 330 alin. (1), aceasta se încuviinţează când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti.

36. Ulterior, potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., instanţa examinează probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, puterea doveditoare a probelor fiind lăsată la libera apreciere a instanţei.

37. Din punct de vedere al normelor care vizează dreptul la apărare, susţinerile recurentei reclamante sunt nefondate, în condiţiile în care aceasta a avut posibilitatea de a propune probe, iar instanţa s-a pronunţat asupra acestora în raport de dispoziţiile care reglementează propunerea şi încuviinţarea probelor.

38. Deşi recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare prin respingerea probei cu expertiză, nu s-a probat încălcarea dispoziţiilor procedurale care privesc propunerea sau încuviinţarea probelor, fiind vizate, în fapt, aspecte care ţin de utilitatea probei solicitate în cauză, modul în care instanţa a apreciat asupra necesităţii efectuării probei cu expertiză, chestiuni de temeinicie asupra căror instanţa de fond s-a pronunţat, cu ocazia cercetării procesului, în contextul analizării tuturor probelor solicitate, care nu vizează încălcarea normelor de procedură şi nelegalitatea hotărârii recurate.

39. Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Faptul că instanţa a admis numai o parte din probele solicitate, în baza dispoziţiilor legale care reglementează încuviinţarea probelor, nu înseamnă că nu a judecat fondul cauzei. Prin sentinţa recurată instanţa a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate şi a respins-o ca neîntemeiată.

40. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat.

41. Raportat la situaţia de fapt, rezultată din probele administrate, instanţa a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale.

42. Recurenta reclamantă a invocat ignorarea de către prima instanţă a scopului legilor speciale de reparaţie, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a dispoziţiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

43. Susţinerile recurentei reclamante privind ignorarea de către prima instanţă a scopului legilor speciale de reparaţie, prin respingerea cererilor de acordare de despăgubiri pentru imobilele ce au făcut obiectul schimbului impus prin Decretul nr. 364/07.11.1986, sunt nefondate.

44. Scopul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

45. Instanţa de fond a analizat contestaţia formulată de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere cererile de retrocedare formulate, deciziile emise de Comisia de retrocedare şi dispoziţiile art. 1, care stabilesc sfera de aplicare a ordonanţei de urgenţă, imobilele preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, care se retrocedează foştilor proprietari, şi condiţiile impuse de actul normativ pentru a se dispune retrocedarea, inclusiv prin prisma dispoziţiilor din Normele metodologice de aplicare a ordonanţei de urgenţă, care prevăd faptul că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării, şi a concluzionat, raportat la situaţia de fapt, că nu sunt îndeplinite condiţiile O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

46. Cu privire la motivele de recurs referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Înalta Curte reţine că, potrivit acestora, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă. (...) (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...).".

47. Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.".

48. Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

49. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz.

50. Reclamanta A. a depus următoarele cereri de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000: cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă "C.", situat în municipiul Bucureşti, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă "D.", situat în Bucureşti, str. x, sector 3; cererile de retrocedare nr. x/04.02.2003 şi nr. y/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagoga E., situat în Bucureşti, str. x (ulterior nr. 84), sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă sinagogă şi locuinţă "F.", situat în Bucureşti, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă şi Sala de rugăciuni, situat în Bucureşti, str. x.

51. Prin actele administrative contestate, Decizia nr. 6191/20.10.2016, Decizia nr. 6186/20.10.2016, Decizia nr. 6167/20.10.2016, Decizia nr. 6168/20.10.2016, Decizia nr. 6169/20.10.2016 şi Decizia nr. 6170/20.10.2016 emise de pârâtă, au fost respinse cererile de retrocedare depuse de reclamantă.

52. S-a reţinut că imobilele solicitate nu au fost preluate abuziv, ci au făcut obiectul unui schimb de imobile realizat intre B. si Statul român, conform decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 364/07.11.1986. De asemenea, prin Decizia nr. 6186/20.10.2016 s-a mai reţinut ca reclamanta nu a depus acte din care să rezulte dovada proprietăţii asupra imobilului, iar prin Decizia nr. 6168/20.10.2016, Decizia nr. 6169/20.10.2016, Decizia nr. 6170/20.10.2016 s-a constatat şi imposibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcţia demolată situată pe terenul sus menţionat, întrucât solicitarea nu se încadrează în obiectul de reglementare al actului normativ.

53. Potrivit Decretului nr. 364/07.11.1986 privind exproprierea şi demolarea unor construcţii, precum şi autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate in centrul civic al Municipiului Bucureşti, încheiat între B. şi Statul român, s-a autorizat Comitetul executiv al Consiliului popular al Municipiului Bucureşti să efectueze următorul schimb de imobile: a) Să primească în proprietatea statului şi în administrarea sa directă imobilele compuse din terenuri în suprafaţa de 4.971 mp, construcţiile aferente în suprafaţă de 8.250,78 mp, precum şi împrejmuirile în lungime de 159 mp, situate în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie nr. 2 anexat, proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul Bucureşti, strada x nr. 9-11, prevăzute în tabelul anexă nr. 3 la decret; b) Să transmită din proprietatea statului, în proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul Bucureşti, strada x nr. 9 - 11, în schimbul imobilelor prevăzute la litera "a", imobilele compuse din terenuri în suprafaţă de 5.882 mp, construcţiile în suprafaţă de 5.241,99 mp, precum şi împrejmuirile în lungime de 110 m, situate în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie nr. 1 anexat, prevăzute în tabelul anexă nr. 4 la decret. De asemenea, s-a stabilit că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului.

54. Susţinerile recurentei privind contradicţiile evidente din cuprinsul hotărârii sunt nefondate. Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că reclamanta, prin toate cererile de retrocedare, a solicitat restituirea în natură a terenului şi măsuri compensatorii pentru clădirile demolate, iar prin cererea de chemare în judecată a solicitat despăgubiri pentru diferenţa de valoare între imobilele preluate şi cele acordate la schimb.

55. Prin cererile de retrocedare, reclamanta a precizat că opţiunea sa este pentru restituirea în natură a terenului şi măsuri compensatorii pentru clădirea demolată, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează a comunica opţiunea sa privind măsurile compensatorii

56. Instanţa de fond nu a respins cererea în raport de aceste considerente, dar a menţionat aceste aspecte în mod întemeiat, în contextul în care a reţinut că reclamanta nu a invocat în faţa Comisiei faptul că Decretul de schimb ar fi un act de expropriere fără acordarea unei juste despăgubiri. Ulterior, prin contestaţia formulată, reclamanta a solicitat anularea deciziilor prin care s-au respins cererile de retrocedare, invocând faptul că nu a existat un schimb de imobile, ci o preluare abuzivă, o expropriere, că există o disproporţie vădită între valoarea imobilelor care au făcut obiectul Decretului de schimb, precum şi faptul că există o disproporţie între suprafaţa imobilelor şi că nu poate fi un schimb pentru că lipseşte un element esenţial al acestui act juridic, consimţământul copermutantului.

57. Susţinerile recurentei privind faptul că, în baza Decretului nr. 364/07.11.1986, B. a fost obligată să predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioară celor primite la schimb, fără însă a primi şi o justă despăgubire reprezentând diferenţa de valoare, prin urmare schimbul impus de către Statul Român a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind astfel, la rândul său, una vădit abuzivă, astfel încât este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele preluate şi cele date la schimb, sunt nefondate.

58. Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a reţinut că cererea de acordare de despăgubiri reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului este condiţionată de anularea contractului de schimb sau faptul că nu ar avea obligaţia sa verifice în ce măsură actele de preluare din perioada comunistă pot fi încadrate în categoria celor abuzive.

59. Instanţa de fond a constatat că acest act de schimb nu a fost anulat pe calea dreptului comun, fără însă a reţine acest fapt ca pe o condiţie, şi a analizat actul, pentru a verifica dacă preluarea a fost abuzivă.

60. A constatat în mod corect că trecerea imobilelor în proprietatea statului s-a realizat în baza actului de schimb, existând o contraprestaţie specifică acestui act de schimb, transmiterea dreptului de proprietate asupra unor imobile având teren în suprafaţă de 5.882 mp şi construcţii de 5241,99 mp, astfel că nu se poate reţine că nu au fost acordate despăgubiri/contraprestaţie pentru imobilele preluate, în condiţiile în care schimbul a fost unul efectiv, iar diferenţele intre imobilele ce au format obiectul actului de schimb nu sunt de natură a considera că nu a existat o contraprestaţie reală şi serioasă, neexistând nici indicii cu privire la lipsa consimţământului B..

61. În ceea ce priveşte lipsa consimţământului B., recurenta nu a invocat indicii în acest sens, din care să rezulte lipsa consimţământului pentru încheierea actului de schimb; a menţionat considerente din hotărâri judecătoreşti, însă jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele hotărârilor judecătoreşti neputând fi extinse la alte cauze, acestea sunt pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauza respectivă, stabilirea în concret a circumstanţelor din fiecare cauză revine instanţei învestită cu soluţionarea litigiului, care analizează particularităţile fiecărei speţe în lumina dispoziţiilor legale incidente în materia respectivă.

62. Sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante privind faptul că nu a operat un schimb echitabil, ci o expropriere, disproporţia de valoare şi suprafeţe între imobilele predate şi cele primite fiind considerabilă.

63. Instanţa de fond a constatat în mod corect că B. a primit dreptul de proprietate asupra unor imobile cu un teren mai mare (5882 mp) decât cel pe care l-a transmis Statului român (4971 mp), în ceea ce priveşte suprafaţa construcţiilor a existat o diferenţă în sens invers, primind 241,99 mp şi cedând 8250,78 mp.

64. Cu privire la evaluarea imobilelor in discuţie, raportat la pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării, iar în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dacă acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005, este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ.

65. Ţinând seama de aceste dispoziţii, în ceea ce priveşte evaluarea imobilelor în discuţie, raportarea se realizează la perioada preluării, noiembrie 1986, în mod corect fiind apreciate ca neîntemeiate susţinerile reclamantei care privesc evaluarea imobilelor prin raportare la grila notarilor din 2013, având în vedere şi faptul că evaluarea imobilelor preluate de Statul român fără acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în realizarea legilor speciale de retrocedare se realizează prin raportare la grila publicată pe site-ul ANRP cu aplicarea unor coeficienţi care ajustează valoarea prin raportare la momentul preluării de către stat a imobilului.

66. Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) si art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi a dispoziţiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect instanţa de fond a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la nelegalitatea refuzului acordării despăgubirilor pentru construcţiile demolate.

67. Dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd că sunt imobile, în sensul ordonanţei de urgenţă, "(...) construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea.", referindu-se, aşadar, la construcţii existente în natură.

68. Pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care prevede că "3. Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate.", precizează că nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 construcţiile demolate.

69. Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, prin care a reglementat retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, la construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a legii.

70. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu sunt aplicabile. Art. 8 alin. (2) din acest act normativ precizează că "(2) Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată.".

71. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 alin. (5) invocate de recurentă, la care instanţa de fond nu a făcut trimitere, care prevăd că "Măsurile reparatorii în echivalent se vor acorda potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor.", interpretarea şi aplicarea acestora se realizează în contextul actului normativ din care fac parte, referindu-se la situaţiile în care, în conformitate cu dispoziţiile ordonanţei de urgenţă, pentru imobilele care formează obiectul legii, potrivit art. 1 alin. (3), se acordă măsuri reparatorii în echivalent, şi anume atunci când retrocedarea în natură nu este posibilă.

72. Prin Decizia nr. 542/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 55 din 22 ianuarie 2019, Curtea Constituţională, observând că autoarea excepţiei este nemulţumită de faptul că, pentru imobilele care au aparţinut cultelor religioase şi au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dar care, în prezent, nu mai există în materialitatea lor, fiind demolate, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea obţinerii de despăgubiri, a arătat că textul de lege criticat, art. 1 alin. (3), stabileşte sfera de aplicare a ordonanţei de urgenţă, precizând că aceasta vizează, alături de terenuri, "construcţiile existente în natură", excluzând implicit construcţiile demolate sau distruse în orice alt mod, concepţia legislativă în materia reparaţiei către cultele religioase care a stat la baza reglementării cuprinse în ordonanţa de urgenţă menţionată constând în restituirea în natură a imobilelor asupra cărora acestea au exercitat dreptul de proprietate privată, singurele excepţii fiind reprezentate, conform art. 1 alin. (4), de situaţia terenurilor ocupate în totalitate, pentru care se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, şi, potrivit art. 6 alin. (1), de ipoteza imobilelor - terenuri şi/sau construcţii - ce au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în legătură cu care titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile legii speciale, în orice altă situaţie regula reprezentând-o restituirea în natură, nefiind prevăzută posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilele care, din varii motive, nu se mai regăsesc în concret.

73. Curtea Constituţională a reţinut că în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 89, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat faptul că este un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, "18. Prin urmare, este justificat ca stabilirea modalităţii şi măsurii reparaţiilor să reprezinte opţiunea legiuitorului, Curtea Constituţională neavând competenţa de a cenzura concepţia de ansamblu pe care statul a considerat-o concordantă cu realităţile economice şi posibilităţile de realizare efectivă a acestui demers corectiv. Ca atare, neincluderea soluţiei normative constând în acordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate preluate de la cultele religioase nu poate forma obiect al controlului de constituţionalitate, ţinând de optica generală a legiuitorului asupra acestei materii, care nu poate fi modificată sau completată de instanţa de contencios constituţional care, altminteri, s-ar erija în legiuitor pozitiv, contrar rolului său constituţional.".

74. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea deciziilor prin care au fost respinse cererile de retrocedare formulate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de actul normativ ce reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, sentinţa recurată, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

VI Soluţia instanţei de recurs

75. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de către recurenta reclamantă, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3562 din 9 octombrie 2017 şi a încheierii din 11 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 ianuarie 2020.