Jurisdiction fixed with Vâlcea Tribunal over salary-difference claims split from multi-plaintiff action.

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin plângerea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, obligarea acesteia la plata diferenţei salariale reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, pentru fiecare angajat în parte, pe ultimii trei ani până la zi, cât şi pe viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi plata dobânzii legale de la data devenirii scadente a obligaţiei de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 2532 din 10 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici şi au domiciliul în judeţul Vâlcea, caz în care sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018.

2.2. Tribunalului Vâlcea, prin sentinţa nr. 1118 din 11 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a sesizat instanţa competentă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, suspendând judecata cauzei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că Tribunalul Bucureşti a fost sesizat cu o acţiune "colectivă" formulată de un număr de 65 de reclamanţi, toţi poliţişti în cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, aceştia pretinzând de la pârâta angajator acelaşi drept salarial, respectiv "diferenţa de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, pe ultimii trei ani".

Întrucât reclamanţii aveau domiciliile în judeţe diferite, Tribunalul Bucureşti a procedat la disjungerea din dosarul iniţial a acţiunilor formulate de reclamanţi în funcţie de judeţul de domiciliu, formând tot atâtea dosare câte judeţe de domiciliu a identificat în cauză, după care a declinat fiecare din dosarele disjunse către tribunalele corespunzătoare de la domiciliile reclamanţilor, păstrându-şi numai, în primul dosar, cererile reclamanţilor cu domiciliul în Bucureşti.

Fiind învestită prin declinare cu cererea reclamanţilor cu domiciliul în judeţul Vâlcea, instanţa a apreciat însă că, atâta vreme cât reclamanţii din cererea introductivă au formulat o acţiune unică, prin care au pretins acelaşi drept salarial, era vorba în speţă de o coparticipare procesuală facultativă, reglementată de art. 59 din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că drepturile salariale pretinse instituţiei angajatoare de către reclamanţi, în calitate de funcţionari publici aflaţi în raporturi de serviciu cu aceasta, se întemeiază pe aceleaşi temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare există o strânsă legătură între pretenţiile acestora.

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă, având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulţi reclamanţi (printre care şi reclamanţii din prezenta pricină) şi a fost adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul unii dintre aceştia.

Prin urmare, măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa reţinută a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (1), (13)4 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecăţii vizează obligarea autorităţii pârâte la plata diferenţei salariale reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar pe ultimii trei ani - la zi, cât şi pe viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi plata dobânzii legale de la data devenirii scadente a obligaţiei de plată şi până la data plăţii efective.

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât reclamanţii sunt funcţionari publici, sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd:

"Art. 109. - Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată, conform cărora "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.".

Totodată, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, competenţa de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Din perspectiva aplicării în timp a noii reglementări cuprinse în art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018, fiind vorba despre o normă de procedură, în privinţa determinării instanţei competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza, sunt relevante prevederile art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În cauză, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018.

Textul de lege menţionat instituie o competenţa teritorială exclusivă, stabilind, în situaţia în care reclamant în cauză este o persoană fizică sau juridică de drept privat, că instanţa competentă este cea de la domiciliul sau sediul reclamantului, în speţă domiciliul reclamanţilor fiind pe raza judeţului Vâlcea.

Totodată, art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se referă în mod expres şi la situaţia în care acţiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat (în speţă, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din M.A.I.) când, de asemenea, competenţa de soluţionare se respectă, text de lege care, anterior modificării intervenite prin Legea nr. 212/2018, nu făcea o asemenea distincţie.

Potrivit art. 59 din C. proc. civ.,a cărui incidenţă a fost invocată, "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Prin cererea de chemare în judecată sunt solicitate drepturi personale în temeiul unui raport juridic individual, nefiind aşadar vorba de un drept/obligaţie comună.

De asemenea, în cadrul cererii de chemare în judecată nu suntem în faţa unei cauze comune (aceeaşi cauză cum arată codul), întrucât cauza într-un astfel de litigiu înseamnă fundamentul raportului juridic al funcţionarului public, iar în cadrul poliţiştilor există raporturi juridice individuale cu angajatorul prin numire.

Nici existenţa unei strânse legături nu este îndeplinită, întrucât soluţionarea raportului juridic pentru un funcţionar public (poliţist) nu are înrâurire directă sau indirectă asupra celorlalţireclamanţi cât timp fiecare raport juridic trebuie analizat în parte şi să fie constatate îndeplinite condiţiile pentru majorarea salarială.

Se mai reţine că, în privinţa cererilor de chemare în judecată prin care mai mulţi reclamanţi funcţionari publici, prin intermediul unui sindicat, sesizează instanţa de judecată cu raporturi juridice diferite, devin aplicabile şi dispoziţiile art. 100 alin. (1) din C. proc. civ., potrivită cărora, "Dacă mai mulţireclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte.".

Or, în cazul prezentei cereri de chemare în judecată nu există o legătură strânsă care să facă necesară judecata împreună.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, privind pe reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 ianuarie 2020.