Film financing refusal upheld after peremptive deadline lapses without private funding proof.

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.05.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Centrul Naţional al Cinematografiei,

- obligarea pârâtului minister la soluţionarea plângerii prealabile înregistrate sub nr. x/29.03.2017

- anularea actului administrativ individual emis de Centrul Naţional al Cinematografiei nr. 828/01.03.2017 şi, pe cale de consecinţă,

- obligarea pârâtului CNC la semnarea contractului de credit direct pentru producţia proiectului cinematografic "Unde este Sofia?" cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3710 din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, invocate de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, şi a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurte, în ceea ce priveşte respingerea acţiunii, ca nefondată, şi menţinerea soluţiei instanţei date asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii şi respingerea capetelor 1 şi 4 din cerere.

A susţinut recurenta-reclamantă că greşeala instanţei constă în calificarea termenului de 18 luni, prevăzut de art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, în vigoare la 03.10.2014, ca fiind un termen de decădere de ordine publică, consecinţa acestei aprecieri fiind motivul respingerii ca nefondate a acţiunii.

Referitor la acest termen, a apreciat recurenta că, în raport cu art. 2549 C. civ., posibilitatea părţilor de a mări termenul exclude automat acest termen din categoria termenelor de decădere.

De asemenea, în cazurile în care nu rezultă neîndoielnic din lege că un termen este de decădere, atunci se aplică regulile de prescripţie, soluţie pe care legiuitorul a prevăzut-o la art. 2547 C. civ.

În concluzie, prin aplicarea coroborată a art. 48 alin. (2) şi (4) din O.G. nr. 39/2005 cu art. 2549 alin. (2) şi, respectiv, art. 2547 C. civ., termenul de 18 luni este supus regulilor privitoare la prescripţie, cu toate consecinţele ce decurg de aici, nepierzându-se însuşi dreptul după împlinirea termenului.

Ceea ce se reţine este faptul că nu ar fi făcut, în termenul de 18 luni, dovada asigurării finanţării proiectului său cinematografic, ci ulterior, la data de 31.10.2016, când acest termen expirase.

Art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005 stabileşte trei termene distincte, cu durată identică, ce vizează însă acte şi fapte diferite şi priveşte persoane diferite, respectiv 1)-un termen de 18 luni de valabilitate a hotărârii de finanţare, 2)-un termen de 18 luni în care câştigătorul proiectului trebuie să facă dovada asigurării finanţării proiectului şi 3)-un termen de 18 luni în care ambele părţi trebuie să semneze contractul.

Toate cele trei termene pot face obiectul prelungirii prevăzute la art. 48 alin. (4).

Din cauza duratei identice, judecătorul fondului a considerat că este vorba despre unul şi acelaşi termen, care este opozabil exclusiv câştigătorului concursului de finanţare.

Referitor la termenul de 18 luni în care hotărârea de finanţare este valabilă, cum valabilitatea înseamnă respectarea legii, ar însemna că este vorba despre un act administrativ care respectă legea timp de 18 luni, după care devine nelegal. Însă, este fără dubiu că nu asta a dorit să exprime legiuitorul, impunându-se interpretarea voinţei sale reale cu privire la ce înseamnă această valabilitate.

Chiar dacă prin natura sa este un act administrativ, prin conţinutul său hotărârea de finanţare este o veritabilă ofertă de creditare cu o valabilitate de 18 luni. Analizată din această perspectivă, ceea ce interesează este dacă oferta de creditare este sau nu acceptată în termen de 18 luni de la data comunicării destinatarului. În cazul de faţă, acceptarea s-a realizat în termenul legal de 18 luni, prin depunerea cererii de creditare din data de 31.03.2016 (termenul expira la 03.04.2016).

Astfel, odată ce oferta a fost acceptată nu mai poate fi retrasă de Consiliul Naţional al Cinematografiei, dreptul la obţinerea creditării rămânând un drept câştigat al acceptantului ofertei.

A mai arătat recurenta, cu privire la termenul de 18 luni în care câştigătorul trebuie să facă dovada asigurării finanţării proiectului, că acest termen este un termen legal/convenţional supus regulilor aplicabile prescripţiei, în cauză interesând care este consecinţa nerespectării acestui termen.

În opinia CNC şi a instanţei de fond, termenul este de decădere şi consecinţa constă în pierderea dreptului de finanţare.

Însă, art. 2549 alin. (2) şi, respectiv, art. 2547 C. civ. determină ca termenul de 18 luni să fie supus regulilor privitoare la prescripţie, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Prin analogie de argumente, şi termenul privind încheierea contractului de finanţare în 18 luni de la data comunicării hotărârii de finanţare este un termen legal supus regulilor prescripţiei.

Analizând aceste două aspecte, rezultă că sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei ce revine câştigătorului creditării de a dovedi că poate asigura finanţarea proiectului este refuzul CNC de a semna contractul în termenul de 18 luni.

Ambele termene sunt stabilite în favoarea CNC şi au ca scop, pe de o parte, să prevină situaţia în care CNC i se pretinde semnarea contractului de credit în lipsa dovezilor de finanţare iar, pe de altă parte, să permită CNC să amâne timp de 18 luni semnarea contractului şi acordarea creditului.

Dovezile de finanţare, după cum rezultă şi din poziţia CNC şi a consemnat şi instanţa de fond, au fost pe deplin făcute, dar cu întârziere.

Prezentarea dovezilor de finanţare reprezintă aşadar o condiţie a semnării contractului şi nu o condiţie pentru naşterea dreptului la finanţare, drept condiţionat de câştigarea concursului de proiecte şi de depunerea cererii de finanţare.

Ca urmare, depăşirea termenului de depunere a dovezilor are ca sancţiune amânarea naşterii dreptului câştigătorului la semnarea contractului de credit, şi nu pierderea dreptului de a obţine finanţarea.

1.4. Apărările intimaţilor-pârâţi

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţi Informaţionale a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate, ca temeinică şi legală.

Şi intimatul-pârât Centrul Naţional al Cinematografiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În argumentarea căii de atac, recurenta-reclamantă îşi expune opinia asupra dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, apreciind, în esenţă, că depăşirea termenul de 18 luni în care ar fi trebuit să facă dovada finanţării are ca sancţiune amânarea naşterii dreptului său la semnarea contractului de credit, şi nu pierderea dreptului de a obţine finanţarea.

De asemenea, în aprecierea sa, acest termen este un termen de prescripţie, şi nu de decădere.

Termenul în discuţie, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, este un termen unic, care începe să curgă de la data comunicării hotărârii de acordare a creditelor directe pentru producţie, înlăuntrul căruia aceasta îşi produce efectele, beneficiarul fiind obligat a face dovada asigurării finanţării în vederea încheierii contractul de creditare în acelaşi termen defipt de legiuitor.

Împlinirea termenului menţionat, aşa cum rezultă cu claritate din dispoziţiile art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, produce efecte extinctive, stingându-se dreptul beneficiarului de a beneficia de finanţare publică în cazul în care până la acest moment nu se face dovada asigurării finanţării private pentru proiectul propus.

Având în vedere cele menţionate şi luând în considerare că efectele sale nu se răsfrâng asupra dreptului la acţiune al reclamantei, ci asupra unui drept material subiectiv, respectiv dreptul de a beneficia de finanţare publică, termenul prevăzut de legiutor în art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005 este un termen de decădere, aşa cum, în mod just, s-a reţinut de instanţa de fond.

Cum instituirea acestui termen a fost făcută în reglementarea unor raporturi de drept administrativ, de interes public, vizând angajarea de resurse publice pentru sprijinirea industriei cinematografice naţionale, în mod corect a fost calificat acest termen ca fiind unul de decădere de ordine publică supus regimului instituit prin art. 2549 alin. (2) şi art. 2550 alin. (2) C. civ. sub aspectul imposibilităţii de renunţare şi a competenţei de invocare.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate valida criticile reclamantei recurentei referitoare la supravieţuirea dreptului său ulterior împlinirii termenului analizat. Pe de altă parte, este nefondată şi susţinerea distincţiei dintre acordarea finanţării şi încheierea contractului, întrucât finanţarea publică a proiectului este un efect al încheierii contractului cu intimatul pârât, care trebuie să se producă înlăuntrul termenului reglementat de art. 48 alin. (2) din O.G. nr. 39/2005, moment până la care îşi produce efectele şi hotărârea de acordare a creditelor directe.

Depăşirea acestui termen în îndeplinirea formalităţilor de probaţiune privind susţinerea privată a proiectului atrage, aşa cum s-a arătat în precedent, ieşirea din activitate a actului administrativ reprezentat de hotărârea de acordare a creditelor directe, cu consecinţa stingerii dreptului reclamantului de a beneficia de finanţare publică pentru proiectul propus şi a imposibilităţii legale de a încheia contractul de finanţare.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că naşterea dreptului reclamantei la semnarea contractului de finanţare pentru producţia proiectului cinematografic "Unde este Sofia?" s-a născut din momentul în care i-a fost comunicat rezultatul selecţiei de proiecte consemnat prin Hotărârea nr. 26.09.2014 a Consiliului de Administraţie al Centrului Naţional al Cinematografiei, prin Adresa nr. x/03.10.2014.

Aspect necontestat, recurenta-reclamantă a făcut dovada asigurării finanţării proiectului abia la data de 31.10.2016, cu depăşirea termenului de 18 luni de valabilitate a hotărârii, astfel că în mod corect pârâtul a refuzat încheiarea contractului.

Prin urmare, Înalta Curte poate concluziona că refuzul pârâtului de încheiere a contractului de credit direct pentru producţia proiectului propus de reclamantă este justificat, iar hotărârea instanţei de fond care validează această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Soluţia instanţei de recurs

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită instanţa de fond reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente şi, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 3710 din 16 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.