Insurance claims include late-payment penalties: appeal allowed, decision annulled, guarantee fund ordered to pay

Şedinţa publică din data de 09 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată, la data de 13.07.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 6682/27.06.2017 sub aspectul penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4690 din 4 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins cerea de chemare în judecată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. (fostă A. SA) a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă, în mod greşit a reţinut, prin interpretarea per a contrario, excluderea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată din categoria creanţelor de asigurări.

Recurenta-reclamantă arată că disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu fac distincţie între natura sumelor cuvenite creditorilor, astfel că singura concluzie pertinentă este aceea potrivit căreia legiuitorul a avut în vedere acoperirea tuturor sumelor cuvenite creditorilor de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, inclusiv cele referitoare la penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Se mai invocă disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 care prevăd expres posibilitatea Fondului de a recupera ulterior, înscriindu-se la masa credală, orice sume achitate, inclusiv dobânzi şi cheltuieli, ca urmare a creditorilor de asigurare, formulate în condiţiile legii.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a dat o interpretare greşită textului sus-menţionat, potrivit căruia, dobânzile şi/sau cheltuielile la care poate fi obligat Fondul le au în vedere doar pe acelea generate de propria culpă şi nu cele stabilite în sarcina asiguratorului falit.

O atare interpretare ar permite intimatului-pârât să transfere obligaţiile rezultate din propria culpă către societatea de asigurare falimentară, dar ar interzice preluarea acestora în sensul invers, de către Fond de la societatea de asigurare falimentară.

Penalităţile de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare, ci în Ordinul nr. 14/2011, dar aceasta nu înseamnă că Fondul nu este obligat la plata acestora, atâta timp cât contractul de asigurare pe care se întemeia răspunderea asigurătorului în faliment şi implicit a obligaţiei de despăgubire a Fondului, este un contract de asigurare de tip RCA, cu caracter obligatoriu reglementat prin norme imperative.

În mod greşit, instanţa de fond a interpretat sintagma "creanţele de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare", prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005, ignorând faptul că în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, contractele de asigurare au un conţinut reglementat de prevederile legale în materie.

Astfel, obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată este chiar parte din contractul de asigurare, fiind inclusiv o creanţă de asigurare în sensul avut în vedere de legiuitor.

Faptul că intimatul-pârât are activitatea reglementată prin Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, nu înseamnă că acesta poate face abstracţie de normele care reglementează raportul obligaţional originar, în baza căruia este atrasă răspunderea asigurătorului în faliment şi, ulterior, a Fondului.

Art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligaţia intimatului-pârât de a achita despăgubiri, ţinând seama, atât de normele aplicabile în materie, cât şi de condiţiile generale de asigurare şi cele specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Faptul că intimatul-pârât nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptăţeşte pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată.

A susţine că doar calitatea de parte în procesul cu asiguratorul al cărui faliment a declanşat răspunderea Fondului este de natură a atrage obligaţia acestuia de a acoperi şi cheltuielile de judecată generale în raportul obligaţional în baza căruia îi revine obligaţia de despăgubire, constituie o interpretare excesiv de restrictivă a normei legale.

De asemenea, chiar dacă Fondul nu are calitatea de asigurător şi funcţionează în temeiul Legii nr. 213/2015 şi Normei 16/2015, iar nu în baza legislaţiei aplicabile societăţilor de asigurare nu poate echivala cu exonerarea acestuia de la obligaţia de plată a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuielile de judecată.

Nu are relevanţă nici împrejurarea conform căreia Fondul nu reprezintă continuatorul societăţii de asigurare intrată în faliment, iar normele legale incidente nu prevăd expresis verbis obligaţia preluării tuturor datoriilor societăţii de asigurare, nu echivalează cu exonerarea de la obligaţia de plată a sumelor solicitate.

Obligaţia de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurator prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 are în vedere o protejare in integrum, deoarece consecinţele insolvenţei sunt reprezentate de imposibilitatea recuperării creanţei.

În plus, susţine recurenta-reclamantă, există o relaţie organică între creanţa de asigurare şi sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, aşadar acestea din urmă au legătură cu raportul de asigurare, îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţă de asigurare.

Este greşită invocarea de către prima instanţă a disp. art. 2214 C. civ., ca temei al soluţiei pronunţate, deoarece reglementările speciale existente în materie reprezintă norme derogatorii de la legea generală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analiza motivelor de casare

1. Chestiunea ce urmează a se rezolva în prezenta cauză este aceea a includerii penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în categoria creanţelor de asigurare, în sensul disp. art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Totodată, urmează a se analiza dacă instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect şi disp. art. 2214 C. civ. şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Potrivit disp. art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări reprezintă creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări, creanţele Fondului de Garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului.

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţa de asigurare ca fiind creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului ca fiind acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

De asemenea, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 acordă Fondului dreptul de a efectua plăţi, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 dă dreptul Fondului să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.

În speţă, anterior formulării cererii de despăgubire din prezenta cauză, recurenta-reclamantă a formulat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti o acţiune în contradictoriu cu S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata despăgubirilor achitate în calitate de asigurător CASCO, întrucât autovehiculul al cărui conducător auto s-a făcut vinovat de producerea unui eveniment rutier era asigurat cu poliţă RCA la B. S.A., iar reclamanta a despăgubit integral Asiguratul CASCO prejudiciat.

Cu acea ocazie, societatea recurentă-reclamantă în cauza de faţă a solicitat de la B. S.A. suma de 2.399 RON despăgubiri, 499,03 RON penalităţi de întârziere, 1.432,94 RON cheltuieli de judecată.

Întrucât împotriva societăţii B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, dosarul a fost suspendat, iar reclamanta s-a îndreptat în temeiul Legii nr. 213/2015, cu o cerere de despăgubiri către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a achitat numai suma ce reprezintă despăgubiri, respectiv 2.399 RON.

Instanţa de fond a considerat, în acord cu susţinerile pârâtului că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul este ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii/facultative, iar nu plăţi ale dobânzilor legale şi cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit şi determinat de atitudinea culpabilă a acestuia.

Înalta Curte constată că referirea la creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare nu poate conduce la interpretarea per a contrario în sensul în care aceasta ar exclude penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată, deoarece textele sus-menţionate nu fac nicio distincţie în privinţa sumelor cuvenite creditorilor.

Creditorului de asigurare i se cuvin prima/indemnizaţia şi toate celelalte cheltuieli ce derivă din contractul de asigurare, în situaţia în care asigurătorul nu achită la timp aceste sume.

Recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, a achitat sumele datorate, însă asigurătorul B. S.A. nu a înţeles să le plătească în termenul legal, toate demersurile judiciare efectuându-se ca urmare a existenţei contractului de asigurare.

Sumele privitoare la penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată trebuie privite ca reprezentând creanţă principală, alături de c/valoarea reparaţiei autovehiculului, avându-se în vedere că disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vorbeşte despre plăţile în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, fără a exclude penalităţile şi cheltuielile de judecată.

În legătură cu incidenţa disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că textul are în vedere dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei culpe, iar nu la dobânzi/cheltuieli de judecată în sarcina asigurătorului falit.

Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 derogă de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2004, permiţând Fondului să înregistreze cererile de admitere a creanţelor în tot cursul procedurii de faliment, fără să limiteze natura acestora.

Din cuprinsul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu rezultă că aceste sume se referă la propriile cheltuieli, avându-se în vedere că întreg capitolul III al legii, intitulat "Procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului" - are în vedere efectuarea tuturor plăţilor reprezentând indemnizaţii sau despăgubiri, iar sumele provin din surse proprii.

Relevant este şi art. 18 alin. (3) din lege, conform căruia, în condiţiile alin. (1) şi (2) Fondul este îndreptăţit să înregistreze şi să recupereze, în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, toate sumele achitate creditorilor, pe măsura plăţilor efectuate, fără să se limiteze aceste sume la c/valoarea reparaţiilor autovehiculului, de exemplu.

Înalta Curte, reţine nerelevanţa argumentului potrivit căruia Fondul nu a fost parte în procesul deschis între creditorul de asigurări şi societatea de asigurări intrată în faliment, deoarece obligaţia Fondului izvorăşte din lege, în acest scop a fost înfiinţat, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Cu privire la disp. artz. 2214 C. civ., Înalta Curte constată că acestea nu contrazic considerentele deja expuse, ca urmare a existenţei unor acte normative speciale aplicabile cu ocazia stabilirii despăgubirilor datorate de un asigurător intrat în procedura falimentului.

Prin urmare, se reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente cauzei, urmând a se aprecia că în noţiunea de despăgubire intră şi penalităţile de întârziere, dar şi cheltuielile de judecată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a solicitat să fie achitate cu titlu de despăgubiri cele ocazionate de deschiderea procesului pe rolul Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, în Dosarul nr. x/2015, însă cauza a fost suspendată ca urmare a intrării asigurătorului în faliment.

Aşadar, se va constata că nu există o hotărâre definitivă cu privire la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată şi, prin urmare, cererea este neîntemeiată sub acest aspect.

Referitor la penalităţile de întârziere, acestea se datorează pentru neplata la termen a datoriei, debitorul fiind pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată, conform art. 1522 C. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul formulat de reclamantă, se va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, urmează să se admită în parte acţiunea.

Se va anula în parte Decizia nr. 6682/27.06.2017 şi va fi obligat intimatul-pârât la plata sumei de 499,03 RON cu titlu de despăgubire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 4690 din 4 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează în parte Decizia nr. 6682/27.06.2017 şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să achite reclamantei suma de 499,03 RON, cu titlu de despăgubiri.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iulie 2020.