Supplementary moral damages in insolvent insurer claims: judicial discretion to exceed FGA awards within statutory guarantee limits

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.04.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea art. 2 din Decizia nr. 5022/20.03.2017 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei de 91.950 RON (diferenţa dintre suma de 100.000 RON pretinsă şi suma de 8.050 RON acordată) cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4755 din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea, a anulat art. 2 din Decizia FGA nr. 5022/20.03.2017, a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei despăgubiri morale suplimentare în cuantum de 75.000 RON, obligând pârâtul la plata acestei sume.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 5022/20.03.2017.

În motivarea recursului său, pârâta afirmă că hotărârea primei instanţe este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Precizând faptul că instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 29/2011, concluzionând instanţa fondului că din cuprinsul acestor dispoziţii nu există nicio limită maximă şi nici condiţie probatorie ci doar menţiunea că daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, recurenta pârâtă arată că nu există un astfel de ordin, existând însă, Ordinul CSA 14/2011, care nu reglementează obligaţiile FGA ci obligaţiile asigurătorilor.

În acest context, soluţia de admitere a acţiunii reclamantei este eronată, a susţinut recurenta pârâtă, întrucât Ordinul CSA nr14/2011 prevede o limită a despăgubirilor, aceasta fiind stabilită la art. 24 din actul normativ menţionat.

Din aceste considerente greşite, atât ca număr de act normativ aplicabil cauzei cât şi de conţinut, precum şi din raportarea la dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ., recurenta pârâtă susţine că prima instanţă a asimilat FGA cu o societate de asigurare, concluzie contrară prevederilor Legii nr. 213/2015.

În această ordine de idei, recurenta pârâtă a arătat că FGA nu se subrogă în obligaţiile asigurătorului falit, obligaţia sa de despăgubire neavând temei răspunderea civilă delictuală ci prevederile legii.

Totodată, recurenta pârâtă arată că deşi prima instanţă citează un act normativ care face trimitere la practica judiciară, stabileşte o obligaţie suplimentară de plată, în cuantum de 75.000 RON, fără să facă nicio referire la practica judiciară în speţe similare şi fără să arate, în concret, motivul de nelegalitate în privinţa deciziei FGA nr. 5022/20.03.2017.

În consecinţă, recurenta pârâtă a susţinut că sentinţa civilă nr. 4755/06.12.2017 este nelegală, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi respingerea acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul civil de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta pârâtă susţine că sentinţa atacată în prezenta cauză este afectată de două motive de nelegalitate respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanţa de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, din lecturarea sentinţei civile criticate rezultă faptul că instanţa fondului a admis acţiunea reclamantei, majorând cuantumul daunelor morale suferite de reclamantă, considerând insuficient nivelul acordat în raport de prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, raportându-se judecătorul fondului la dispoziţiile art. 1391, alin. (1) C. civ., la prevederile Legii nr. 213/2015 precum şi la actele de reglementare emise de CSA, menţionate în cuprinsul sentinţei.

Măsura în care raportarea instanţei de fond la aceste norme este justă urmează a fi analizată cu prilejul dezlegării celui de al doilea motiv de casare, însă concluzia instanţei de control judiciar pe marginea incidenţei dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este în sensul că nu este demonstrată nelegalitatea hotărârii din această perspectivă.

Trecând la analiza celui de al doilea motiv de casare, Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinţei civile atacate din perspectiva prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că un prim argument în susţinerea acestui motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că instanţa fondului s-a raportat greşit la un ordin CSA(Ordinul CSA nr. 29/2011) şi, totodată, a susţinut că există o limită legală a despăgubirilor pentru daunele morale, contrar celor afirmate de prima instanţă.

Înalta Curte constată întemeiată afirmaţia recurentei pârâte, însă menţionarea greşită a numărului ordinului CSA nu pare să reprezinte altceva decât rezultatul unei erori materiale, reglementarea citată de judecătorul fondului fiind cuprinsă în art. 49 lit. d) şi f) din Norma nr. 29/2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, astfel că nu se poate reţine concluzia neaplicării normelor materiale incidente cauzei prin referirea eronată la numărul actului infralegislativ emis de CSA.

Cât priveşte lipsa de temeinicie a considerentului instanţei fondului, potrivit căruia nu există o limitare legală a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral suferit, Înalta Curte constată că o atare plafonare a existat şi există, fiind de menţionat prevederile art. 24 alin. (1) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora asigurătorii RCA au obligaţia de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din aceeaşi Normă, limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României;

b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României.

Particularizat cauzei de faţă, este de subliniat şi faptul că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că plata, de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Însă, concluzia greşită a instanţei fondului, în sensul inexistenţei unei limite de despăgubiri, nu atrage casarea hotărârii, cât timp obligaţia stabilită în sarcina recurentei pârâte nu depăşeşte plafonul stabilit prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată suplimentar de către curtea de apel fiind aceea de 75.000 RON, care, cumulată cu despăgubirile aprobate prin decizia FGA nr. 5022/20.03.2017(8.050 RON), se încadrează în limita de 450.000 RON.

Achiesând la concluzia recurentei pârâte, în sensul că FGA nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor ci garantează, în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, Înalta Curte subliniază că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor C. civ., cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Cât priveşte pretinsul caracter arbitrar al nivelului despăgubirilor acordate de prima instanţă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanta intimată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a majorat cuantumul daunelor acordate de recurenta pârâtă cu luarea în considerare a prejudiciului efectiv suferit de reclamantă, raportat la circumstanţele particulare a cauzei.

În mod evident, stabilirea limitelor despăgubirii în cadrul analizei daunelor morale presupune o anumită marjă de apreciere a judecătorului şi implicit elementul subiectiv, fiind imposibilă stabilirea unor criterii de ordin matematic în evaluarea unui atare prejudiciu, fără a se putea susţine, astfel, că o atare doză de subiectivism denotă arbitrariul şi impune casarea hotărârii.

Determinarea cuantumului obligaţiei de dezdăunare trebuie raportată în mod obligatoriu la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze şi, în contextul, în care prima instanţă a motivat, în concret, soluţia de majorare a cuantumului despăgubirilor pretinse pentru prejudiciul de ordin moral, critica recurentei pârâte la adresa legalităţii hotărârii, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.

Faţă de aceste considerente, recursul civil de faţă urmează a fi respins ca fiind nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta intimată în recurs, în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4755 din 6 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât FGA la plata sumei de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.