State aid claim for Natura 2000 forest restrictions quashed and rejected as time-barred.

Şedinţa publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 19.12.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Majestatea Sa A. al României a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, anularea actului administrativ emis de pârât sub nr. 8130/CPP/06.12.2016 raportat la anul 2008, reprezentând un refuz nejustificat de acordare/de plată a ajutoarelor de stat aferente anului 2008, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 253.819,81 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafaţa de pădure de 387,70 ha, situată în zona/tipul funcţionat T1/T2, terenuri forestiere administrate de Ocolul Silvic Braşov, cu titlu de compensaţii/ajutoare de stat, datorită funcţiilor de protecţie stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008.

A solicitat şi plata dobânzilor fiscale calculate asupra debitului principal în cuantum de 253.819,81 RON, începând cu data de 27.10.2016, dată la care a depus Cererea nr. x la Garda Forestieră Braşov, până la plata efectivă a debitului.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1409 din 19 aprilie 2017, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul Majestatea Sa A. al României, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi, urmare a rejudecării fondului, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, respectiv:

- anularea actului administrativ nr. 8130/ C. proc. pen./06.12.2016 emis de pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, reprezentând un refuz nejustificat de avizare a documentaţiei depuse în vederea accesării pe cale administrativă a ajutoarelor de stat pentru anul 2008, cu consecinţa

- obligării pârâtului la plata ajutorului de stat cuvenit pentru anul 2008, în cuantum de 253.819,81 RON, şi a dobânzii fiscale, de la data de 27.10.2016 (data la care creanţa a devenit exigibilă prin introducerea cererii nr. x/27.10.2016 la Garda Forestieră Braşov) şi până la data plăţii efective,

- cu cheltuieli de judecată la fond şi recurs.

A susţinut recurentul-reclamant că instanţa de fond a ignorat cele statuate în mod definitiv şi obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată în sesizarea nr. x/2015 având ca obiect dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, având în vedere că perioada pentru care a solicitat acordarea compensaţiilor, respectiv anul 2008, considerentele primei instanţe privind inexistenţa unor norme metodologice nu pot fi reţinute în cauză.

Ajutoarele de stat se determină potrivit Normelor Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1071/2006 prin aplicarea metodologiei de calcul a sumelor cuvenite drept compensaţii proprietarilor de păduri cu funcţii speciale de protecţie, emise prin Ordinul comun al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 625/2006 şi al Ministerului Finanţelor Publice nr. 22507/2006.

Prin urmare, exista cadrul juridic în baza căruia autorităţile competente să poată face plata ajutorului de stat cuvenit.

A precizat recurentul-reclamant că a iniţiat procedura administrativă de obţinere a ajutorului de stat solicitat pentru anul 2008 prin Cererea înregistrată la Garda Forestieră Braşov sub nr. x/27.10.2016, dată la care H.G. nr. 861/2009 era în vigoare.

De asemenea, la acea dată era îndeplinită inclusiv condiţia suspensivă reglementată de art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, având în vedere că prin Decizia nr. C(2012) 5166final/19.07.2012, publicată în JOUE pe data de 13.09.2012, Comisia Europeană a încadrat aceste compensaţii în categoria ajutoarelor de stat.

Ca atare, existau în cadrul legislativ naţional acte normative în vigoare care reglementează domeniul specific al acordării, utilizării şi controlului sumelor anulare destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice pentru anul 2008.

Suma solicitată prin acţiune a fost calculată conform H.G. nr. 1071/2006, neputându-se constata inexistenţa unei creanţe certe.

Scopul Legii nr. 46/2008 privind Codul silvic este acela de a-i despăgubi pe proprietari pentru imposibilitatea de a dispune de terenurile lor, iar lipsa normelor metodologice este imputabilă Statului Român, prin Guvernul României, exercitarea dreptului său de proprietate nu poate fi restrânsă de normele metodologice.

A mai apreciat recurentul-reclamant că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 44 şi art. 136 alin. (5) din Constituţia României, care garantează dreptul la proprietate privată, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO.

4. Întâmpinarea formulată

Intimatul-pârât Ministerul Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea compensaţiilor pentru anul 2008, având în vedere că dreptul reclamantului de a solicita compensaţiile s-a născut începând cu data de 01.01.2009, iar promovarea acţiunii în instanţă s-a realizat la data de 19.12.2016.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie în cauză este cel de 5 ani, reglementat de art. 91 Codul de procedură fiscală, având în vedere natura juridică a ajutoarelor de stat, respectiv caracterul acestora de creanţe fiscale.

De asemenea, termenul de prescripţie de 5 ani curge de la data publicării în JOUE a Deciziei C(2012) 5166 final/19.07.2012, respectiv data de 13.09.2012 (data împlinirii condiţiei suspensive reglementate de art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009).

Pe fondul căii de atac, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Decizia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, Înalta Curte constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, însă pentru următoarele considerente care privesc analiza excepţiei dreptului material la acţiune invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare.

6.1. Preliminar, reţine instanţa de control judiciar că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, formulată de pârât pentru prima dată în recurs, este posibilă, fiind întrunite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind de ordine publică şi neimplicând o verificare a împrejurărilor de fapt în afara probelor deja administrate la dosar.

6.2. Instanţa de fond a fost învestită de către reclamantul Majestatea Sa A. al României cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Apelor şi Pădurilor, creanţa fiind generată de interdicţia legală a recoltării produselor de masă lemnoasă pentru suprafaţa de pădure de 387,70 ha, situată în aria total protejată Natura 2000, tipul funcţional T1/T2.

Pretenţiile au fost evaluate de către reclamant la suma de 253.819,81 RON (la care se adaugă dobânzi), fiind aferente anului 2008.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2008), pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

6.3. Recurentul-reclamant, prin răspunsul la întâmpinare, a apreciat a fi aplicabil art. 91 Codul de procedură fiscală astfel că ar fi vorba despre termenul de prescripţie de 5 ani. De asemenea, a mai susţinut că dreptul reclamantului la despăgubiri a fost afectat de condiţia suspensivă prevăzută de art. 6 din H.G. nr. 861/2009, conform căruia formele de sprijin prevăzute la art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 se vor finanţa numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

În raport de aceste dispoziţii legale, recurentul-reclamant a mai opinat că, faţă de data publicării Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5266 final/19.07.2012 prin care s-a acordat avizul favorabil pentru acordarea ajutoarelor de stat persoanelor fizice şi juridice care deţin păduri incluse în T1 şi T2 din cadrul siturilor Natura 2000, termenul de prescripţie, suspendat odată cu intrarea în vigoare a H.G. nr. 861/2009, a început să curgă din nou, fiind vorba despre un nou termen de prescripţie.

6.4. Înalta Curte constată a fi nefondate alegaţiile recurentului-reclamant formulate prin răspunsul la întâmpinare.

Pentru o corectă analiză a datei de început şi a momentului împlinirii termenului de prescripţie, dar şi a incidenţei unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecăţii, în raport de modificările legislative survenite.

Pretenţiile deduse judecăţii de către reclamant sunt aferente anului 2008, data naşterii dreptului la acţiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) şi, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

6.5. Contrar aprecierilor recurentului-reclamant, în acord cu Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanţei referitoare la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripţie pentru compensaţii acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensaţia.

Înalta Curte reţine că prescripţiile începute înainte de abrogarea Decretului-lege nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamantul pretinde o creanţă de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripţiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma acestor prevederi legale, reţinând că, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958, este aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenţii aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 19.12.2016, după ce recurentul-reclamant s-a adresat Gărzii Forestiere Braşov prin Cererea nr. x/27.10.2016 pentru solicitarea plăţii compensaţiilor.

Termenul de prescripţie aferent creanţei născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01.01.2009 şi s-a împlinit la data de 01.01.2012, astfel încât, la data sesizării instanţei de judecată, 19.12.2016, dar şi la data solicitării de avizare a plăţii, 27.10.2016, dreptul material la acţiune al reclamantului era prescris.

6.6. Referitor la argumentele recurentului-reclamant, că art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 861/2009 a instituit o condiţie suspensivă, Înalta Curte reţine că, prin Soluţia de principiu adoptată de secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reţinut că

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiţie suspensivă, în sensul dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obţinerea compensaţilor aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluţii de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă numai la compensaţiile pentru care dreptul de acordare a luat naştere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanţe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

De altfel, această decizie a fost invocată chiar de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs, solicitând a fi avută în vedere.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, şi de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările şi completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condiţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 14/2010."

În consecinţă, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiţie suspensivă privind naşterea dreptului la acţiune pentru compensaţiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010. Astfel, nu au incidenţă asupra termenului de prescripţie, în ceea ce priveşte pretenţiile deduse judecăţii, iar termenul de prescripţie s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2012, anterior sesizării instanţei de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fiind fondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

6.7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul reclamantului, continuat de succesori, iar în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Majestatea Sa A. al României şi continuat de succesorii B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei nr. 1409 din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Respinge acţiunea constatând prescris dreptul material la acţiune.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.