Invalid service of ex-offio tax assessments on insolvency judicial administrator instead of statutory administrator during retained management

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat următoarele:

- anularea deciziei nr. 156/27.06.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. 559- SDB/30.03.2015;

- anularea deciziei nr. 587/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. 1058- SDB/16.06.2015;

- anularea deciziei nr. 586/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. x/04.12.2014;

- anularea deciziei nr. 585/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de desfiinţare a deciziei de impunere din oficiu nr. 2231-SDB/25.11.2015;

- anularea deciziei nr. 584/15.09.2016 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din oficiu nr. x/03.12.2014;

pe fond, admiterea contestaţiei şi anularea deciziilor de impunere din oficiu nr. 559-SDB/30.03.2015; nr. 1058-DB/16.06.2015; nr. x/04.12.2014; nr. 2231-SDB/25.11.2015; nr. x/03.12.2014 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1873 din 22 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:

- a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor ANAF şi DGAMC;

- a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii MFP-ANAF- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, MFP-ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, MFP-ANAF- DGRFP Bucureşti şi MFP-ANAF- DGRFP Bucureşti - Administraţia sectorului 5 a Finanţelor Publice;

- a anulat deciziile nr. 156/27.06.2016, nr. 587/15.09.2016, nr. 586/15.09.2016, nr. 585/15.09.2016 şi nr. 584/15.09.2016 şi a obligat pârâţii ANAF-DGSC şi DGFP Bucureşti să soluţioneze pe fond contestaţiile formulate de reclamantă împotriva deciziilor de impunere din oficiu.

- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea deciziilor de impunere din oficiu şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1 Împotriva sentinţei civile nr. 1873/22.05.2017, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta DGRFP Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sector 5 a Finanţelor Publice, solicitând admiterea căii de atac în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin cererea de chemare în judecată formulată în faţa primei instanţe, intimata-reclamantă a contestat un număr de 5 decizii de soluţionare a contestaţiilor îndreptate împotriva unor decizii de impunere emise în sarcina sa, iar în legătură cu modalitatea de comunicare a acestor acte de impunere fiscală, recurenta-pârâtă DGRFP Bucureşti a reiterat în calea de atac argumentele sale formulate prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pentru 4 din cele 5 decizii de impunere, fiind sintetizate susţinerile în fapt astfel:

- decizia de impunere din oficiu nr. x/03.12.2014 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă pentru perioada de raportare 7/2014 a fost comunicată societăţii contestatoare la data de 12.12.2014, fiind returnată la data de 19.12.2014. La data de 15.01.2015 a fost recomunicată această decizie în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin afişare, concomitent la sediul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aşa cum rezultă din anunţul colectiv nr. x/30.12.2014, aflat în copie la dosar; împotriva acestei decizii a formulat contestaţie Societatea A. S.R.L. la data de 27.04.2016, în condiţiile în care termenul de 30 de zile se împlinea la data de 14.02.2015, motiv pentru care contestaţia a fost respinsă ca tardiv formulată, fără a fi analizate pe fond motivele invocate în calea administrativă exercitată de contribuabilul A. S.R.L.;

- decizia de impunere din oficiu nr. x/04.12.2014 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă pentru perioada de raportare 8/2014, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv pentru suma totală de 4.965.777lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, a fost comunicată contribuabilului A. S.R.L. la data de 12.12.2014, fiind returnată la data de 19.12.2014, astfel că, în data de 15.01.2015 a fost comunicat acest titlu de creanţă conform prevederilor art. 44 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, respectiv prin afişare, concomitent la sediul Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel cum rezultă din anunţul colectiv nr. x/30.12.2014, aflat în copie la dosar. Împotriva acestei decizii de impunere a formulat contestaţie Societatea A. S.R.L., la data de 27.04.2016, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut pentru exercitarea căii administrative de atac prin normele Codului de procedură fiscală;

- decizia de impunere din oficiu nr. 1058-SDB/16.06.2015 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă pentru perioada de raportare 3/2015, pentru suma de 139.402lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, a fost comunicată societăţii contestatoare (Cabinetul Individual de Insolvenţă B.) la data de 01.07.2015, după cum rezultă din confirmarea de primire aflată în copie la dosar, iar contestaţia a fost depusă prin poştă la data de 27.04.2016, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de norma de procedură fiscală pentru exercitarea acestei căi administrative de atac;

- decizia de impunere din oficiu nr. 2231-SDB/25.11.2015 pentru impozitele, taxele şi contribuţiile cu regim de stabilire prin autoimpunere sau reţinere la sursă pentru perioada de raportare 6/2015, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv pentru suma totală de 142.012lei, reprezentând impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, a fost comunicată către A. S.R.L. la data de 14.12.2015, la sediul Cabinetului Individual de Insolvenţă B., conform confirmării de primire aflate în copie la dosarul cauzei, iar contestaţia formulată împotriva acestei decizii a fost depusă prin poştă la data de 27.04.2016, cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;

3.2 Împotriva sentinţei civile nr. 1873/22.05.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând să se constate nulitatea cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, respingerea, în tot, a acţiunii, ca neîntemeiată.

A susţinut recurenta-pârâtă că se impunea aplicarea sancţiunii nulităţii cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii părţii sau a reprezentantului acesteia, criticile fiind încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. A invocat această cauză de nulitate a cererii de chemare în judecată pentru că înscrisul respectiv a fost semnat doar de către apărătorul ales al Societăţii A., care a menţionat faptul că a fost angajat de către administratorul special al reclamantei, în condiţiile în care, fiind deschisă procedura insolvenţei faţă de această parte, s-a arătat în cuprinsul cererii că se asigură reprezentarea debitoarei de către CII B., fără a exista semnătura practicianului în insolvenţă pe respectivul înscris.

Au fost redate, de către recurenta-pârâtă ANAF, prevederile art. 5 alin. (1) pct. 66 din Legea nr. 85/2014, referitoare la supravegherea exercitată de către administratorul judiciar în privinţa operaţiunilor juridice în litigiile în care este implicat debitorul, susţinând organul fiscal că instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste aspecte, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate de recurenta-pârâtă ANAF în referire la modalitatea de comunicare către intimata-reclamantă a deciziei de impunere nr. x/30.03.2015, pentru care organul fiscal a pretins că a respectat condiţiile legale de comunicare a actului de impunere fiscală la sediul administratorului judiciar desemnat în cauză, respectiv Cabinetul Individual de Insolvenţă B.. Se arată în criticile recurentei-pârâte că instanţa de fond a reţinut greşit necesitatea comunicării deciziei de impunere conform prevederilor art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu cele ale art. 155 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ., ceea ce impunea efectuarea comunicării simultan, atât către sediul social al reclamantei aflate în procedura insolvenţei, cât şi la sediul social al administratorului judiciar al acesteia.

I s-a reproşat judecătorului fondului, de către recurenta ANAF, faptul că a coroborat dispoziţiile legale anterior menţionate cu cele ale art. 44 alin. (1) C. procedură fiscală, ajungând, astfel, la concluzia eronată că sunt aplicabile normele referitoare la citarea debitorului în litigiile aflate pe rolul instanţelor anterior deschiderii procedurii insolvenţei şi în privinţa comunicării actelor administrative fiscale, încălcând, astfel, dispoziţiile exprese ale art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

În opinia recurentei-pârâte ANAF, comunicarea efectivă a deciziei de impunere către administratorul judiciar a asigurat posibilitatea de formulare a contestaţiei, din moment ce legea instituie obligativitatea obţinerii avizului prealabil al administratorului judiciar pentru contestaţia formulată de societate.

Cu privire la celelalte decizii de impunere ce au fost comunicate prin poştă intimatei-reclamante, a precizat recurenta-pârâtă ANAF că aceste au fost returnate, iar faţă de existenţa unor hotărâri penale care îl privesc pe administratorul special al Societăţii A., a considerat organul fiscal că este efectivă comunicarea deciziei de impunere către administratorul judiciar.

În consecinţă, a menţionat recurenta ANAF că a fost corectă soluţia sa de respingere a contestaţiei administrative îndreptate împotriva deciziei de impunere nr. x/2015 pentru nedepunerea în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termen care are un caracter imperativ, începând să curgă de la data comunicării deciziei ce formează obiectul contestaţiei.

A făcut trimitere recurenta-pârâtă la jurisprudenţa instanţei supreme în această materie, indicând, în acest sens, Decizia nr. 3250/18.06.2010, în care s-a analizat natura juridică a acestui termen şi sancţiunea incidentă în situaţia nerespectării lui.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta DGAMC ca nefondat, în principal, iar în subsidiar, ca inadmisibil, invocând, totodată, excepţia tardivităţii căii de atac declarate de organul fiscal. A reiterat intimata A. susţinerile în fapt din cererea sa de chemare în judecată, iar în referire la motivul de casare indicat de către recurenta DGAMC, regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată prin întâmpinare că recursul nu este motivat, ci doar se reiau apărările de fond ale organului fiscal, fără a fi arătat raţionamentul juridic ce justifică încadrarea în motivul de casare indicat ca temei de drept.

A susţinut intimata-reclamantă că sentinţa atacată a fost motivată corespunzător de către judecătorul fondului, aplicând corespunzător textele legale incidente în examinarea fiecăreia dintre cele cinci decizii de impunere analizate sub aspectul comunicării lor către contribuabilul A..

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă la filele x, s-a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta ANAF, în principal, ca nefondat, iar în subsidiar, ca inadmisibil.

A susţinut intimata A. că motivul de nulitate a cererii de chemare în judecată, întemeiat pe lipsa semnăturii reprezentantului judiciar al societăţii aflate în procedura insolvenţei, nu a fost invocat în cursul judecăţii la prima instanţă, astfel că sunt aplicabile prevederile ar. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia intimate-reclamante, semnătura reprezentantului convenţional ce a fost împuternicit de către administratorul special al debitoarei este suficientă, în condiţiile în care debitoarei nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, iar mandatul acordat apărătorului ales a fost supus aprobării/ratificării practicianului în insolvenţă, astfel că este îndeplinită cerinţa reprezentării în cadrul cererii de chemare în judecată, semnată de către cel ce a justificat calitatea de mandatar împuternicit de partea litigantă.

În referire la criticile recurentei formulate asupra soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, a precizat intimata-reclamantă că acestea se referă exclusiv la soluţia pronunţată asupra primului capăt de cerere, nu cu privire la acţiunea judiciară în întregul său.

A arătat intimata-reclamantă că, în opinia sa, nu se identifică pretinse încălcări ale normelor de drept material în pronunţarea sentinţei recurate, judecătorul fondului făcând o corectă aplicare a textelor legale incidente, fiind arătat pentru fiecare act administrativ fiscal atacat raţionamentul logico-juridic pentru care s-a pronunţat soluţia de anulare a deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor şi s-a impus analizarea pe fond a căilor administrative de atac îndreptate împotriva deciziilor comunicate cu nerespectarea prevederilor legale în această materie.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând recursurile declarate prin prisma criticilor invocate, a temeiurilor de casare indicate de recurente şi a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, pentru următoarele argumente

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Sistematizând criticile regăsite în recursurile declarate de pârâtele ANAF şi DGAMC, Înalta Curte urmează a se pronunţa, cu prioritate, asupra aspectelor procesuale ce vizează regularitatea cererii de chemare în judecată, continuând cu cele referitoare la soluţia primei instanţe prin care s-a reţinut nelegalitatea comunicării deciziei de impunere din oficiu nr. 559/30.03.2015, după care vor fi analizate criticile regăsite în recursul DGRFP Bucureşti în referire la soluţia pronunţată de judecătorul fondului în privinţa celorlalte 4 decizii de impunere, care, la rândul lor, au fost nelegal comunicate către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Recurenta-pârâtă ANAF a invocat, ca motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea cererii de chemare în judecată, pentru lipsa semnăturii reprezentantului judiciar al debitoarei, desemnat în urma intrării societăţii A. în procedura insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2014. Acest motiv de nulitate a cererii de chemare în judecată nu a fost invocat în cursul judecării cauzei în faţa primei instanţe, ci, pentru prima dată, direct în faţa instanţei de control judiciar. Recurenta-pârâtă ANAF a susţinut că nu există o împuternicire conferită semnatarului cererii de chemare în judecată, acesta fiind apărătorul ales de către administratorul special al Societăţii A. S.R.L., fără a exista un mandat de confirmare/ratificare a acestei împuterniciri, conferit de către administratorul judiciar desemnat în procedura insolvenţei, respectiv CII B..

În consecinţă, s-a invocat, în cauză, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei de către apărătorul ales semnatar al acţiunii judiciare. O astfel de excepţie de procedură este supusă regimului juridic prevăzut de art. 82 alin. (2) C. proc. civ., în care se arată că "excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac".

Nefiind permisă invocarea acestei excepţii direct în faţa instanţei de recurs, fără să fi fost supusă examinării în cursul judecăţii la prima instanţă, Înalta Curte reţine că nu va putea primi criticile recurentei ANAF care vizează lipsa dovezii calităţii de reprezentant convenţional al reclamantei aflate în procedura insolvenţei de către apărătorul său ales, conform împuternicii acordate de către administratorul special, fost administrator statutar al debitoarei A. S.R.L..

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă ANAF în referire la soluţia pronunţată de prima instanţă asupra modalităţii nelegale de comunicare a deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 sunt nefondate, urmând a fi menţinută sentinţa atacată în această privinţă.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se observă că decizia de impunere nr. x/30.03.2015 a fost emisă ulterior deschiderii procedurii insolvenţei asupra debitoarei A. S.R.L., iar aspectul necontestat în cauză de către toate părţile litigante a fost cel al păstrării dreptului de administrare de către debitoare, urmare propunerii de către aceasta a unui plan de reorganizare. Acest aspect reiese din sentinţa civilă de deschidere a procedurii insolvenţei nr. 3702/11.12.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Ilfov, în care se menţionează că dreptul de administrare se va ridica de drept în situaţia nedepunerii unui plan de reorganizare în termen de 10 zile de la pronunţarea hotărârii de către judecătorul sindic, iar din verificarea dosarul de insolvenţă a rezultat că debitoarei i-a fost confirmat un plan de reorganizare, pe care îl derulează în scopul redresării sale financiare.

Astfel stând lucrurile, se reţine că intimata-reclamantă şi-a păstrat dreptul de administrare, reprezentarea în relaţiile cu terţii fiind asigurată în continuare de către administratorul statutar al persoanei juridice supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014, acesta fiind desemnat şi în calitate de administrator special al debitoarei.

Titlul de creanţă reprezentat de decizia de impunere din oficiu nr. 559/30.03.2015 se supune regulilor de comunicare către contribuabil instituite prin prevederi art. 44 din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data emiterii acestui act administrativ fiscal), fiind legală comunicarea efectuată către contribuabil sau împuternicitului acestuia, în situaţia în care există o astfel de persoană desemnată conform normelor fiscale.

Cât timp intimatei-reclamante nu i se ridicase dreptul de administrare, comunicarea deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 ar fi fost valabil efectuată doar în situaţia în care acest titlu de creanţă ar fi fost comunicat la sediul social al contribuabilului, astfel cum apărea acesta înscris la Registrul Comerţului la acel moment.

Împrejurarea că organul fiscal a ales să comunice acest act administrativ fiscal numai la sediul administratorului judiciar desemnat în dosarul de insolvenţă, care, la acel moment, doar supraveghea procedura generală deschisă conform Legii nr. 85/2014, fără a avea atribuţii de reprezentare, determină nelegalitatea respectivei comunicări, realizată prin încălcarea prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003.

Sunt relevante, în analiza referitoare la menţinerea dreptului de reprezentare al societăţii debitoare de către administratorul statutar al acesteia, ulterior desemnat ca administrator special al debitoarei, următoarele prevederi din Legea nr. 85/2014:

Art. 54

"Mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Încetarea mandatului impune obligaţia predării gestiunii."

Art. 56 alin. (2)

"(2) După ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, care îi conduce şi activitatea de afaceri, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acţionarilor/asociaţilor/membrilor."

Art. 87

"În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează:

a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;"

Din prevederile legale citate anterior, se reţine, în interpretarea lor per a contrario, că, nefiind ridicat debitoarei dreptul de administrare, administratorul statutar şi ulterior, după desemnare, administratorul special, sunt persoanele care asigură reprezentarea entităţii în relaţiile cu terţii, ir comunicarea unor acte administrative fiscale în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din O.G. nr. 92/2003 este legal efectuată către societate, la sediul său social, reprezentată de cel care păstrează dreptul de administrare, respectiv administratorul statutar/administratorul special.

În consecinţă, este nelegală comunicarea deciziei de impunere nr. x/30.03.2015 numai la sediul administratorului judiciar, acesta neavând, la momentul contemporan comunicării în discuţie, prerogativa reprezentării debitoarei, fiind corectă soluţia primei instanţe cu privire al consecinţele juridice ale acestui viciu de nelegalitate reţinut asupra actului de impunere contestat de către Societatea A. S.R.L..

Nu pot fi valorificate argumentele primei instanţe, referitoare la incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 41 alin. (5) din legea nr. 85/2014, în condiţiile în care se analizează o procedură de comunicare a actelor administrative fiscale conform normelor prevăzute de procedura fiscală, fără a fi, la momentul comunicării respectivelor acte, în situaţia unor litigii de drept comun, în care să fie necesar a se efectua citarea atât la sediul debitorului, cât şi la sediul administratorului judiciar desemnat în procedura insolvenţei deschisă asupra acestui debitor.

Deciziile de impunere nr. x/16.06.2015 şi nr. y/25.11.2015 au fost comunicate la sediul administratorului judiciar, CII B., fiind semnate şi ştampilate confirmările de primire ale actelor respective de către Societatea Profesională de Avocaţi C., din cadrul Baroului Bucureşti, fără a exista un mandat de reprezentare conferit de către destinatarul actelor comunicate de organul fiscal celui care a semnat de primirea acestora.

Şi cu privire la aceste două decizii de impunere sunt aplicabile considerentele reţinute asupra nelegalităţii comunicării deciziei nr. 559/30.03.2015, fiind necesar, în vederea respectării dispoziţiilor art. 44 Codul de procedură fiscală, să existe o comunicare a actului administrativ fiscal efectuată către contribuabilul vizat, reprezentat prin administratorul său statutar, iar după desemnare, de către cel special, cât timp nu i s-a ridicat persoanei juridice în cauză dreptul de administrare, în urma deschiderii procedurii insolvenţei asupra sa.

În referire la deciziile nr. x/4.12.2014 şi nr. x/3.12.2014, se reţine că acestea sunt anterioare intrării Societăţii A. S.R.L. în procedura generală de observaţie reglementată de Legea nr. 85/2014, ele fiind comunicate de către organul fiscal la sediul societăţii, adresa de comunicare fiind, însă, incompletă faţă de cea care figura la Registrul comerţului pentru respectiva persoană juridică.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosarul de fond se reţine că au fost comunicate cele două decizii de impunere la adresa situată în comuna Chiajna, sat Chiajna, judeţul Ilfov, Şoseaua x nr. 13 A, în condiţiile în care înregistrarea corectă a sediului social al Societăţii A. S.R.L., la acel moment, în Registrul comerţului, era, conform certificatului constatator de la dosarul de fond, Sat Chiajna, comuna Chiajna, în incinta D., judeţ Ilfov.

Comunicarea efectuată la o adresă incompletă, în condiţiile în care actul comunicat nu a ajuns la contribuabilul vizat, reprezintă o comunicare nelegală, astfel că organul fiscal era obligat să refacă această procedură, fără a putea proceda la comunicarea prin mijloacele alternative prevăzute de Codul de procedură fiscală, în absenţa unei legale comunicări efectuate la sediul persoanei juridice destinatare a titlurilor de creanţă emise asupra sa.

Consecinţa firească a nelegalităţii tuturor celor 5 comunicări efectuate în cauză este aceea că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în care trebuia să fie introdusă contestaţia administrativă asupra fiecărui titlu de creanţă din cele enumerate anterior nu a început să curgă în mod valabil, astfel că soluţiile organului fiscal de respingere, ca nedepuse în termen, a contestaţiilor A. S.R.L. îndreptate împotriva deciziilor de impunere nr. x/30.03.2015, nr. y/16.06.2016, nr. x/4.12.2014, nr. y/25.11.2015 şi nr. x/3.12.2014, sunt nelegale, prima instanţă anulând, în mod corect, deciziile de soluţionare a contestaţiilor nr. 156/27.06.2016, nr. 587/15.09.2016, nr. 586/15.09.2016, nr. 585/15.09.2016 şi nr. 584/15.09.2016, obligând pârâţii ANAF-DGSC şi DGFP Bucureşti la soluţionarea pe fond a contestaţiilor respective.

Prin urmare, se va menţine soluţia primei instanţe, astfel cum a fost pronunţată, pentru considerentele arătate în prezenta decizie, criticile recurentelor-pârâte nefiind apte să conducă la pronunţarea unei alte soluţii în cauză.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Conform dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, pentru argumentele expuse anterior, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 5 a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1873 din 22 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 5 a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1873 din 22 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2020.