Wealth-control ruling quashed and remanded over denial of adjournment and new evidence.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii

Prin raportul de evaluare nr. x/2.12.2013 întocmit de Agenţia Naţională de Integritate s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Timişoara în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deţinută de persoana cercetată A., lucrător vamal în cadrul Direcţiei Regionale Operaţiuni Vamale Timişoara - Biroul Vamal Moraviţa, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsa între 2000 - 31 decembrie 2010.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Integritate, în contradictoriu cu pârâţii A., B., şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a constatat că pârâţii A. şi B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON şi a obligat pârâţii la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a sumei de 190.786,14 RON în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs cei doi pârâţi A. şi B., împreună, dar şi pârâtul A., separat.

În motivarea recursului său, pârâtul a arătat, în esenţă, că în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 115/1996 judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, iar la prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi, iar Curtea de Apel va dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen, or, el a fost privat de posibilitatea de a aduce noi probe în apărarea sa.

În ceea ce priveşte recursul comun declarat de către cei doi pârâţi, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., învederându-se că prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, au fost arătate următoarele:

În decizia nr. 85/1996 pronunţată de către Curtea Constituţională a României s-a arătat că prezumţia dobândirii ilicite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate.

Prezumţia instituită de norma constituţională, în strânsă legătură cu garanţiile privind dreptul de proprietate privată, încetează să funcţioneze, exclusiv în condiţiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparţinând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod ilicit.

Din prevederile imperative ale art. 5 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, rezultă persoanele care nominalizate în lege au obligaţia să-şi declare averea, iar procedura controlului averii acestora se declanşează în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.

Instanţa de fond în mod eronat şi neîntemeiat a prezumat că, în perioada de referinţă, persoanele cercetate au dobândit venituri din salarii în sumă de 230.954 RON şi au efectuat cheltuieli în sumă de 163.316 RON, pe care instanţa le-a apreciat ca fiind necesare pentru procurarea de hrană, îmbrăcăminte, plata utilităţilor, respectiv pentru plata cheltuielilor legate de gospodărie pe perioada supusă analizei.

Prezumţiile la care a apelat judecătorul cauzei sunt susceptibile de aplicare, fiind menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloace de probă directă.

Este contrară dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, utilizarea raţionamentului specific prezumţiilor simple doar în motivarea hotărârii judecătoreşti, fără o anterioritate a dezbaterilor contradictorii. În această ipoteză, părţii căreia îi este opozabilă prezumţia îi este negat dreptul de a face dovada contrară raţionamentului ce se vrea a fi aplicat.

Sub acest aspect, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3), (5) şi 6 din C. proc. civ., instanţa este obligată să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, urmând a-şi întemeia hotărârea numai pe motivele, pe explicaţiile sau pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţie a părţilor, aşa încât acestea să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Un alt aspect de nelegalitate este acela că la termenul din 28 septembrie 2016 instanţa de fond a dispus închiderea cercetării judecătoreşti şi a dat cuvântul în dezbaterea fondului, deşi la dosarul cauzei a fost depusă o cerere de amânare în care s-a învederat că reprezentantul legal al pârâţilor se afla în imposibilitatea de a se prezenta la termenul stabilit, aspect cu care reprezentantul Ministerului Public, prezent la dezbateri, a fost de acord, solicitând a se dispune amânarea judecării cauzei.

În acest context, instanţa de fond a adus atingere dreptului la apărare al pârâţilor, înţelegând să respingă cererea formulată, plasându-i pe aceştia în imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susţinerilor potrivit cărora o mare parte din averea dobândită de către C. este una nejustificata.

Pe fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au prezentat o serie de calcule, încercând să demonstreze că în mod eronat s-a reţinut în sarcina lor că nu ar fi dobândit în mod licit averea pe care o posedă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, pentru Ministerul Finanţelor ca şi reprezentant al Statului Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Instanţa de fond, Curtea de Apel Timişoara, a pronunţat o sentinţă nelegală, constată Înalta Curte, încălcând dreptul de apărare ale pârâţilor, în condiţiile în care a nesocotit prevederile art. 222 alin. (3) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2016 instanţa a constatat că pârâţii depuseseră cerere de amânare a cauzei motivat de faptul că la data respectivă era fixat termen de judecată într-un dosar penal al Tribunalului Arad, la care era necesară prezenţa avocatului ales al pârâţilor, apărător, de asemenea, în respectivul dosar penal, fără posibilitatea de a fi substituit în dosarul penal de un alt avocat . Alăturat cererii de amânare, avocatul pârâţilor a depus o dovadă în acest sens .

Instanţa a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea formulată, cu motivarea că pârâţii mai beneficiaseră anterior de acordarea unui termen pentru angajarea unui apărător, astfel că a respins cererea şi a rămas în pronunţare, amânând pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală deoarece, în cauză, pârâţii nu mai beneficiaseră anterior de o amânare a dosarului pentru angajarea unui avocat, aşa cum a reţinut Curtea de Apel Timişoara, pentru a putea vorbi de inexistenţa unor motive temeinice, neimputabile părţii sau reprezentantului acesteia, cum impun prevederile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ.. Dosarul suferise într-adevăr o amânare, însă nu pentru că fusese satisfăcută o cerere a pârâţilor pentru lipsă de apărare, ci pentru că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara solicitase amânarea cauzei în vederea comunicării aceste instituţii a actului de sesizare a instanţei. Prin urmare, cererea de amânare formulată de către reprezentantul pârâţilor, cu motivarea imposibilităţii prezentării la acel termen de judecată, se încadra în acele "motive temeinice" despre care face vorbire art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., motivul nefiind imputabil părţii sau reprezentantului acesteia.

Celeritatea unei proceduri judiciare presupune judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, or, nu se poate susţine cu temei, în speţă, că într-o cauză având ca obiect controlul averilor, potrivit Legii nr. 115/1996, înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la data de 4 mai 2016, cu termen de judecată în septembrie 2016, ar fi existat pericolul ca exigenţa termenului rezonabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum se degajă aceasta din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, să fie nesocotită.

Apoi, instanţa de fond a furnizat o interpretare îndoielnică a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996. Textul legal amintit prevede că: "judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate. La prima zi de înfăţişare, părţile pot solicita probe noi şi Curtea de Apel va putea dispune încuviinţarea acestora, acordând un nou termen.

Prevederea legală mai sus citată impune instanţei să ia în considerare probele administrate în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate, însă nu statuează în sensul că instanţa de judecată se va pronunţa în cauză exclusiv pe baza acelor probe. Norma în discuţie" spune " explicit că acele probe reprezintă punctul de pornire şi nu finalul în administrarea probaţiunii în cauză. Este de esenţa judiciarului că probele se administrează în contradictoriu în faţa unui judecător, ceea ce reprezintă "nucleul dur" al principiului contradictorialităţii procesului. În speţă, deoarece cererea de amânare le-a fost respinsă, pârâţii s-au aflat în imposibilitatea de a propune probe noi, astfel cum se arată expres chiar textul de lege citat de către instanţa de judecată, iar aceasta a pronunţat hotărârea bazându-se exclusiv pe probe administrate într-o fază prejudiciară, cu încălcarea dreptului la apărare al pârâţilor,

Cu ocazia analizării dispoziţiilor cuprinse în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/96, instanţa de fond, de asemenea, a omis sa facă un examen, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a eventualei cerinţe referitoare la respectarea garanţiei nemijlocirii administrării probelor în faţa unui judecător, ca element al caracterului echitabil al unei proceduri judiciare, cu alte cuvinte, să răspundă la întrebarea dacă procedura controlului averilor, aşa cum este reglementată prin legea română, nu se apropie de o procedură penală în sensul textului convenţional precitat, având în vedere natura şi severitatea sancţiunii în tipul de cauze de felul celei soluţionate de către instanţa de fond, în condiţiile în care se tinde spre confiscarea unei părţi importante din averea cercetaţilor, sancţiune ce, fără îndoială, are un caracter exorbitant.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, constatând că sunt satisfăcute cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de către cei doi pârâţi, va casa sentinţa Curţii de Apel Timişoara şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 221 din 28 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.