Fiscal security measure persistence: applicability of Art. 213(8) Fiscal Procedure Code exception when tax authority refers matter to criminal prosecution authorities
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the National Fiscal Administration (ANAF), quashed the first-instance judgment, and rejected the plaintiff company’s claim, thereby upholding the continuation of the security measures. The dispute concerned the validity of a fiscal security measure (seizure) imposed prior to the issuance of a debt title, with the plaintiff arguing the measure had lapsed by right after six months, while the tax authority contended the measure remained valid because criminal authorities had been notified. The court held that the general rule of automatic expiration under Article 213(7) of the Fiscal Procedure Code did not apply because the specific exception in Article 213(8) was triggered by the existence of a formal referral to criminal prosecution authorities; consequently, the fiscal security measure persisted until the date such penal security measures were instituted under the Code of Criminal Procedure, a condition not yet fulfilled.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015, art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, art. 493 C. proc. civ, art. 492 alin. (1) din C. proc. civ, art. 478 alin. (3) C. proc. civ; Fiscal security measure persistence: applicability of Art. 213(8) Fiscal Procedure Code exception when tax authority refers matter to criminal prosecution authorities: De altfel, prin întâmpinarea pe care a formulat-o în faţa instanţei de fond, a arătat că decizia de măsuri asigurătorii se află sub incidenţa art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, însă aceste apărări ale sale au fost ignorate de către instanţă.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 12 iunie 2019
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 decembrie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat ca, în temeiul art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, să se constate încetată de drept măsura asigurătorie dispusă prin Decizia nr. A- AFR 5485/18.03.2016, având în vedere că măsura asigurătorie a fost luată înainte de emiterea titlului de creanţă, titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, iar organul emitent nu a emis decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei de ridicare a măsurilor asiguratorii în termen de 2 zile de la pronunţarea hotarârii judecatoresti, dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară prin ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunurile imobile nr. x/21.03.2016 şi a actului administrativ nr. 502741/22.03.2016 emis de ANAF, precum şi ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin Procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/21.03.2016 şi Procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/21.03.2016.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 955 din 17 martie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia prematurităţii, ca nefondată, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a constatat încetată de drept măsura asigurătorie dispusă prin Decizia nr. 5485/18.03.2016 şi a obligat pârâta să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei de fond, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta-pârâtă critică instanţa de fond care a apreciat că ar fi incidente dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit căruia ar fi trebuit emisă o decizie de ridicare a măsurilor asigurătorii deoarece s-a constatat depăşirea termenului de cel mult 6 luni prevăzut de actul normativ anterior menţionat cu privire la faptul că nu a fost emis sau comunicat titlul de creanţă, iar organul emitent nu a făcut dovada prelungirii acestora pentru cazuri excepţionale.
Contrar celor reţinute de către prima instanţă, recurenta-pârâtă susţine că, în cauză, este aplicabilă norma de excepţie de la art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, în contextul în care, prin adresa nr. x din 26.07.2016, DRAF Bucureşti a comunicat organului fiscal competent, respectiv Administraţia fiscală pentru contribuabili mijlocii, că decizia de măsuri asigurătorii nr. x/18.03.2016 se află sub incidenţa prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fapt ce se circumscrie şi prevederilor Cap. III lit. E) pct. 55 lit. a) din OPANAF nr. 2546/2016 privind aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, care prevede că: "odată cu sesizarea organelor de urmărire penală, organul de control înştiinţează organul de executare cu privire la această sesizare, precum şi asupra măsurilor asigurătorii dispuse".
De altfel, prin întâmpinarea pe care a formulat-o în faţa instanţei de fond, a arătat că decizia de măsuri asigurătorii se află sub incidenţa art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, însă aceste apărări ale sale au fost ignorate de către instanţă.
În continuare, recurenta-pârâtă explică în amănunt motivele pentru care a instituit măsurile asigurătorii, precum şi cele pentru care consideră că aceste măsuri trebuie menţinute în continuare.
4. Întâmpinarea formulată în cauză
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că prima instanţă a reţinut că nu au fost probate cazuri excepţionale în baza cărora organul fiscal ar fi putut prin decizie motivată să prelungească termenul de 6 luni, acest termen nu a fost respectat, motiv pentru care, în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, pronunţând soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată.
Deşi pârâta a invocat în apărare dispoziţiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, aceasta nu a făcut dovada sesizării organelor de urmărire penală, a încetării de drept a măsurilor asigurătorii la data la care ar fi fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în măsura în care aceste măsuri ar exista.
Aşa cum rezultă sin extrasele de carte funciară existente la dosarul cauzei, singurele măsuri asigurătorii sunt cele instituite de către ANAF.
Cât priveşte adresa nr. x - AFR 16564/26.07.2016, care ar fi fost emisă de către DRAF Bucureşti şi comunicată organului fiscal competent, act la care se referă recurenta-pârâtă în cuprinsul recursului său, intimata-reclamantă arată că acest înscris nu i-a fost comunicat şi nu cunoaşte conţinutul său.
5. Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a arătat că, din coroborarea art. 213 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că atunci când au fost luate măsuri asigurătorii înainte de emiterea titlului de creanţă (în cazul speţei deduse judecăţii) acestea încetează în termenul instituit de lege (6 luni, prelungit până la 1 an) numai dacă nu au fost sesizate organele de urmărire penală.
Însă, în speţă, organul fiscal a sesizat organul de urmărire penală, iar cercetările cu privire la aspectele sesizate de Direcţia generală antifraudă fiscală sunt efectuate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală în dosarul penal nr. x/2013, arătând că sesizarea organelor de urmărire penală rezultă din actul de sesizare nr. x/30.06.2016.
În ceea ce priveşte textul legal (art. 213), este adevărat că sub imperiul legii vechi nu existau dispoziţii imperative cu privire la finalizarea controlului de fond într-un anumit termen şi că aceste aspecte au fost reglementate în Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar trebuie reţinut şi că legiuitorul a reglementat în privinţa termenului indicat (6 luni, maxim 1 an) şi o excepţie - cazul în care au fost sesizate organele de urmărire penală.
În concluzie, întrucât în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 (în sensul că din informaţiile comunicate de organele de control în ceea ce o priveşte pe societatea controlată au fost sesizate organele de cercetare penală), recurenta-pârâtă arată că este ţinută, cu privire la încetare, de data la care se dispun măsuri asigurătorii în condiţiile C. proc. pen.
6. Procedura de soluţionare a recursului
Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 15 mai 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând legalitatea sentinţei civile recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Criticile formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate, sentinţa pronunţată reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.
Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală, înainte de emiterea unui titlu de creanţă, ca urmare a verificărilor preliminare, prin care s-au estimat obligaţii de plată în sumă de 6.774.031 RON, s-a instituit sechestru asigurător asupra bunurilor reclamantei, cu motivarea că există indicii/elemente care semnalează pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
Pe calea demersului judiciar supus analizei, societatea reclamantă a solicitat constatarea încetării măsurii dispuse împotriva sa prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016, iar instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că măsurile asigurătorii au încetat de drept, în temeiul art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, reţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă nu a făcut dovada că titlul de creanţă a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii şi nici dovada ca acest termen a fost prelungit printr-o decizie motivată.
Prin recursul declarat de către pârâtă, s-a arătat că instituirea măsurilor asigurătorii asupra A. S.R.L. a fost urmată de sesizarea penală formulată asupra societăţii reclamante, aspect ce a fost comunicat şi Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii prin intermediul adresei nr. x - AFR 16564/26.07.2016 emisă de către DRAF Bucureşti, fiind, astfel, incidente dispoziţiile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală, normă legală care, la data emiterii deciziei contestate în cauză, prevedea următoarele: "Prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare."
Cu titlu prealabil, este de menţionat că recurenta a depus la dosar, la solicitarea instanţei de recurs, adresa nr. x - AFR 16564/26.07.2016, emisă de DRAF Bucureşti prin care se comunica Administraţiei Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A - AFR 5485/18.03.2016 se afla sub incidenţa prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi copia actului de sesizare penală nr. A - DAF 18752/30.06.2016 transmis Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti, pentru susţinerea incidenţei prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Cât priveşte înscrisurile depuse de partea recurentă în recurs, Înalta Curte constată că administrarea unor probe noi în recurs este admisibilă potrivit dispoziţiilor art. 492 alin. (1) din C. proc. civ.
Cu privire la conduita procesuală a organului fiscal, se reţine că acesta a omis a aduce la cunoştinţa judecătorului fondului împrejurarea că a formulat o sesizare penală asupra reclamantei, în condiţiile în care, potrivit înscrisului depus în recurs (actul de sesizare penală nr. A - DAF 18752/30.06.2016), această sesizare a fost anterioară pronunţării sentinţei atacate în cauză (17.03.2017).
Înalta Curte constată că solicitarea recurentei-pârâte de a da efect preverilor art. 218 alin. (8) Codul de procedură fiscală, formulată în calea de atac a recursului, nu reprezintă o pretenţie nouă formulată direct în calea de atac, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., aplicabil şi recursului, în baza art. 494 din aceleaşi Cod.
Astfel, prin recursul declarat, recurenta-pârâtă ANAF nu a înţeles să invoce motive noi de recurs, ci a formulat critici privind modalitatea de soluţionare de către prima instanţă a cererii de chemare în judecată, doar în raport de prevederile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, invocând o apărare nouă în recurs de natură să susţină incidenţa în cauză a prevederilor art. 213 alin. (8) din acelaşi Cod, în contextul sesizării organelor de urmărire penală în ceea ce o priveşte pe A. S.R.L..
Noul Codul de procedură fiscală reglementează la alin. (7) al art. 213 încetarea de drept a măsurilor asigurătorii care au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă, atunci când titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii, cu posibilitatea prelungirii acestuia până la un an de organul de organul fiscal competent, prin decizie, în cazuri excepţionale.
Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia.
De la această regulă, legiuitorul a prevăzut la alin. (8) al art. 213 Codul de procedură fiscală o excepţie, şi anume situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii fiscale şi au fost sesizate organele de urmărire penală. În acest caz, măsurile asigurătorii subzistă până la data la care au fost luate măsuri asigurătorii penale.
Alineatul 7 nu poate fi interpretat decât în legătură cu situaţia de excepţie de la alin. (8) al aceluiaşi articol.
În speţă, măsurile asigurătorii sub forma sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile proprietate a debitoarei au fost instituite la data de 21.03.2016, iar actul de sesizare a organele de urmărire penală a fost întocmit la data de 30.06.2016.
Prin urmare, raporat la situaţia faptică existentă, încetarea măsurilor asigurătorii în termen de 6 luni/un an, potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, nu este incidentă în cauză, întrucât au fost sesizate organele de urmărire penală şi operează excepţia prevăzută la art. 213 alin. (8) din acelaşi act normativ.
Raportat la situaţia de excepţie reglementată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală, constatând desfiinţarea de drept a măsurilor asigurătorii instituite, în condiţiile în care, din art. 218 alin. (8) din Legea nr. 507/2015 privind Codul de procedură fiscală rezultă că, în situaţia unei sesizări a organelor de urmărire penală, măsurile asigurătorii fiscale subzistă până la momentul instituirii măsurilor asigurătorii penale, ceea ce nu s-a dovedit în speţă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 955 din 17 martie 2017, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 955 din 17 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa civilă atacată şi, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2019.