Validity of integrity agency evaluation report: statutory interpretation of incompatibility during public service suspension and non-applicability of disciplinary statute of limitations to administrative acts.

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 23.03.2017 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017 emis de pârâta Inspecţia de Integritate din cadrul Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI) în lucrarea nr. 22932/S/II/28.05.2013, pe calea excepţiei de nelegalitate şi pe fond, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20.06.2017, reclamantul A. a depus cerere de modificare/completare a acţiunii, prin care a solicitat să se constate prescripţia dreptului la acţiunea disciplinară, inadmisibilitatea şi nulitatea actului contestat, precum şi înlocuirea sancţiunii disciplinare dispuse de pârâta ANI cu una din sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 188/1999.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 268 din 04 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

3. Calea de atac

3.1. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 268 din 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, anularea sentinţei şi judecarea cauzei pe fond ori trimiterea cauzei spre rejudecare sau schimbarea în tot sau în parte a hotărârii atacate.

În motivarea recursului arată că înţelege să invoce, în temeiul art. 245-246 raportat la art. 426 alin. (3) şi art. 427 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de nulitate a hotărârii, întrucât i-a fost comunicată fără să fie semnată de judecătorul care a soluţionat procesul (preşedintele), cerinţă obligatorie înaintea comunicării, conform art. 426 alin. (3) şi art. 427 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.. Arată că hotărârea i-a fost comunicată doar cu semnătura grefierului şi ştampila instanţei în original, ceea ce înseamnă că aceasta nu este o copie, astfel că pentru nerespectarea disp. art. 427 alin. (1) teza a II-a şi art. 538 C. proc. civ., sancţiunea aplicabilă este anularea hotărârii comunicate şi obligarea primei instanţe la respectarea acestor prevederi.

Consideră că termenii de copie (reproducere a unui document) şi fotocopie (copie fotografică a unui document) au acelaşi înţeles şi, având în vedere disp. art. 427 alin. (1) teza a II-a (fraza a doua) C. proc. civ., apreciază că se impunea comunicarea copiei (fotocopiei) după ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii de membrii completului de judecată şi de către grefier şi nu înainte, cum greşit a procedat prima instanţă. În acest sens invocă şi disp. art. 9 lit. i), j), l) din O.U.G. nr. 80/2013, care prevăd că instanţele eliberează copii simple de pe înscrisurile aflate la dosar şi copii de pe hotărârile judecătoreşti. Astfel, apreciază că este îndreptăţit să primească o copie a hotărârii primei instanţe, semnată de judecătorul care a soluţionat cauza şi de grefier, cu aplicarea menţiunii "pentru conformitate cu originalul", conform art. 538 alin. (2) C. proc. civ.

Mai arată că nu i s-a comunicat încheierea din 20.09.2017 privind mersul dezbaterilor şi concluziile părţilor, ce face parte integrantă din hotărâre, fapt ce demonstrează că nu a avut parte de un proces echitabil.

Recurentul susţine că prima instanţă în mod eronat a reţinut că acţiunea nu poate fi soluţionată raportat la excepţia de nelegalitate, încălcarea principiului celerităţii şi nulităţii raportului de evaluare, motivând că nu pot fi analizate ca excepţii, ci doar ca elemente de nelegalitate ale actului atacat.

Referitor la excepţia de nelegalitate a Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017 susţine că acesta a fost emis cu nerespectarea cerinţelor legale (de fond), fiind incidentă sancţiunea nulităţii actului.

Consideră că, în raport cu disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004, prima instanţă avea obligaţia de a stabili dacă au existat neregularităţi procedurale privitoare la procedura de evaluare, faţă de disp. art. 174 şi art. 2 din C. proc. civ., raportate la art. 2 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează excesul de putere, dreptul vătămat, interesul legitim privat şi public.

Prin Raportul de evaluare intimata-pârâtă a uzat de exces de putere, prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege (nefiind competentă în constatarea unor situaţii de incompatibilitate în baza art. 10 din Legea nr. 514/2003) şi a drepturilor cetăţenilor la soluţionarea procedurii de evaluare într-un termen rezonabil, cu respectarea principiului echităţii, ceea ce reprezintă o încălcare a interesului său legitim şi public.

Invocă disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi arată că prin modul defectuos în care s-a desfăşurat procedura de evaluare, intimata-pârâtă i-a produs clar o vătămare a drepturilor sale constituţionale şi a intereselor sale legitime private la muncă, la libertatea economică, la un nivel de trai decent, la protecţie împotriva actelor nelegale şi abuzive ale autorităţilor publice, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

Mai mult, procedura de evaluare a fost începută de către un inspector în anul 2013, iar în 2017 a fost finalizată de către alt inspector, în condiţiile în care primul inspector nu a considerat că se impune încheierea unui raport de evaluare. Susţine că nu a existat vreun temei sau vreo cercetare suplimentară, întrucât demersurile din anul 2016 la ANAF nu au vizat lămurirea stării de incompatibilitate, ci, prin verificarea declaraţiilor de avere s-a urmărit, mai degrabă, existenţa unui conflict de interese, care nu făcea obiectul procedurii de evaluare a incompatibilităţii. Având în vedere emiterea cu mare întârziere a raportului de evaluare consideră întemeiată excepţia de nelegalitate invocată.

Menţionează că invocarea nerespectării principiului celerităţii, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, a avut drept scop tocmai susţinerea excepţiei de nelegalitate a Raportului de evaluare contestat, apreciind că în mod nejustificat s-a prelungit finalizarea procedurii de evaluare peste termenul legal de 15 zile de la exprimarea punctului de vedere scris, transmis în noiembrie 2013, şi chiar peste termenul legal de 3 ani prevăzut pentru demararea acţiunii disciplinare, calculat de la sfârşitul perioadei care a făcut obiectul cercetării, 01.05.2011-01.07.2013, Raportul de evaluare nr. x/03.03.2017 fiind emis după mai bine de 3 ani faţă de termenele legale.

Precizează că pentru perioada 2013-2016, Raportul de evaluare nu menţionează nicio acţiune din partea pârâtei-intimate, apreciind că prima instanţă în mod eronat a reţinut că nu se verifică respectarea termenului de 15 zile şi că legiuitorul nu a prevăzut vreo sancţiune pentru nerespectarea acestui termen, interpretare nelegală, în opinia recurentului-reclamant, raportat la disp. art. 2 coroborate cu art. 174 din C. proc. civ., din care rezultă sancţiunea avută în vedere de legiuitor în cazul nerespectării cerinţelor legale, şi anume nulitatea.

Astfel, consideră că prima instanţă în mod eronat a respins excepţia de nulitate a actului contestat, faţă de disp. art. 174-179 C. proc. civ., coroborate cu art. 245 din C. proc. civ.

De asemenea, critică faptul că prima instanţă a reţinut că nu există vătămare de vreme ce a ocupat funcţia publică de consilier juridic la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, întrucât pe perioada în care nu a exercitat funcţia de consilier juridic, fiind suspendat raportul de serviciu, funcţia de consilier juridic a fost ocupată chiar de persoana care a formulat sesizarea împotriva sa, astfel că nu se poate vorbi de ocuparea efectivă a funcţiei publice şi nici de existenţa unei situaţii de incompatibilitate.

Recurentul-reclamant consideră că nu se poate vorbi despre incompatibilitate decât în condiţiile exercitării simultane a celor două profesii. Invocă scăderile salariale din anul 2010, care i-au produs serioase probleme financiare, şi consideră că prima instanţă a interpretat greşit disp. art. 96 din Legea nr. 161/2003 reţinând eronat că funcţionarul public, indiferent că exercită în concret sau nu funcţia publică, este incompatibil cu alte funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat care se află în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public.

Mai arată că legea nu se referă la exercitarea în concret sau nu a funcţiei publice, fiind vorba despre o adăugare la lege, cu atât mai mult cu cât chiar disp. art. 10 lit. a) din Legea nr. 514/2003 arată că exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat şi nu neexercitarea acesteia datorită suspendării raportului de serviciu, cum este cazul în speţă. Mai mult, art. 96 din Legea nr. 161/2003 prevede expres sintagmele "pot exercita" şi "atribuţiile exercitate ca funcţionar public" conducând clar la concluzia că doar în cazul exercitării în acelaşi timp a celor două funcţii se poate vorbi despre incompatibilitate.

Domeniul de activitate din sectorul privat privind avocatul nu se poate spune că s-ar afla în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public.

Totodată, din art. 3 al Legii nr. 51/1995 reiese că obiectul de activitate al avocatului este total diferit de obiectul de activitate al funcţiei publice de consilier juridic al Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, conform atribuţiilor din fişa postului, raportate la regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei, de exemplu, avocatul nu desfăşoară activităţi de executare silită.

Referitor la excepţia de inadmisibilitate a actului contestat, care, în opinia recurentului-reclamant, încalcă atribuţiile şi competenţele stabilite prin lege în sarcina altor instituţii sau autorităţi, arată că aceasta a fost invocată în susţinerea excepţiei de nelegalitate a actului atacat. Astfel, faţă de prevederile art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, în cauză s-a încălcat grav separaţia competenţei între diferite organisme şi instituţii, fiind vorba despre un exces de putere, întrucât, deşi A.N.I. îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 176/2010, aceasta s-a substituit competenţelor altui organ, respectiv Ordinul consilierilor juridici care funcţionează în baza Legii nr. 514/2003, ce are o valoare egală cu Legea nr. 176/2010. Or, prin Legea nr. 514/2003 se prevede expres că organul competent să constate încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) din lege este Ordinul consilierilor juridici din România, prin colegiile teritoriale, respectiv comisiile disciplinare ale acestora.

Precizează că din adeverinţa nr. x din 17.05.2017 emisă de Colegiul Consilierilor Juridici Caraş-Severin rezultă fără dubiu că nu s-a încadrat la situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, astfel că prin introducerea acestor prevederi, ca temei legal pretins încălcat, în Raportul de evaluare contestat, intimata-pârâtă A.N.I. a săvârşit o imixtiune în atribuţiile/competenţele altui organism.

Pe de altă parte, arată că interpretarea primei instanţe în sensul că faţă de disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare s-ar putea realiza şi peste termenul de 3 ani necesar sesizării organului disciplinar, calculat de la realizarea faptei, în speţă de la 01.07.2013, este inadmisibilă, raportat la disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, din care reiese că termenul pentru deschiderea acţiunii disciplinare este de maximum 3 ani de la data săvârşirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate, sesizate ca abatere disciplinară.

Susţine că prima instanţă nu a motivat în vreun fel neadministrarea probei cu interogatoriul solicitat pârâtei-intimate, ceea ce conduce la concluzia necercetării corespunzătoare a actelor şi faptelor din dosar, astfel că ideea unui proces inechitabil este justă.

Pe fond, consideră că argumentele primei instanţe sunt nefondate, aceasta interpretând eronat disp. art. 96, raportat la art. 94 din Legea nr. 161/2003, art. 96 raportat la art. 94-95 din Legea 188/1999, precum şi art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003.

Art. 96 din Legea nr. 161/2003 nu precizează sintagma "indiferent că exercită în concret sau nu funcţia publică", fiind vorba despre o adăugare la lege, întrucât prin analogie cu cazul de faţă, art. 94 alin. (2) lit. b) teza a doua din Legea 161/2003 prevede expres că reprezintă o excepţie de la incompatibilitate cazul în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, situaţie în care s-a regăsit.

Art. 10 din Legea 514/2003 arată expres că exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat, nicidecum neexercitarea profesiei/funcţiei de consilier juridic datorită suspendării raportului de serviciu.

Este evident că simpla deţinere sau păstrare a funcţiei publice ori pierderea acesteia nu poate constitui motiv de incompatibilitate.

Faţă de disp. art. 96 din Legea nr. 188/1999, menţionează că interpretarea primei instanţe cu privire la obligaţia instituţiilor publice de a rezerva postul aferent funcţiei publice în cazul suspendării raportului de serviciu ignoră disp. art. 103 din Legea nr. 188/1999 care prevăd că instituţia procedează la destituirea din funcţia publică dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, ceea ce n-a fost cazul.

De altfel, nici art. 96 din Legea nr. 161/2003 şi nici art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 nu prevăd cum putea evita starea de incompatibilitate, astfel că şi-a suspendat raportul de serviciu, având în vedere că legea nu prevede că evitarea stării de incompatibilitate presupune încetarea raportului de serviciu sau de muncă, iar, pe de altă parte, conform Legii nr. 514/2003 şi Legii nr. 51/1995, este admisă suspendarea ca soluţie pentru evitarea/încetarea stării de incompatibilitate, cu atât mai mult cu cât pe perioada suspendării funcţia de consilier juridic fost deţinută şi exercitată de o altă persoană, care a preluat toate drepturile şi obligaţiile aferente, inclusiv beneficiul vechimii în muncă/serviciu pentru perioada litigioasă. Pârâta-intimată a recunoscut că pe perioada suspendată, 01.05.2011 - 01.07.2013, reclamantul nu a avut obligaţia de a depune declaraţiile de avere şi de interese.

Faţă de interpretarea disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, arată că pentru a evita starea de incompatibilitate a solicitat suspendarea din profesia de consilier juridic şi nu numai din funcţia publică de execuţie de consilier juridic, în baza art. 31 din Statut, raportat la art. 10 din Legea nr. 514/2003, precum şi la art. 19 din Statutul profesiei de consilier juridic, parte integrantă din Legea nr. 514/2003, depunând cererea de suspendare la data de 29.04.2011, aceasta fiind aprobată de Decanul Colegiului Consilierilor Juridici Caraş-Severin. Dacă după suspendare ar fi continuat să exercite profesia de consilier juridic, ar fi încălcat disp. art. 54 din Statut, referitoare la exercitarea fără drept a profesiei de consilier juridic.

Precizează că, întrucât la data de 01.07.2013, prin Decizia nr. 13 din 18.06.2013, i s-a admis cererea de reluare a activităţii la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, în funcţia publică de consilier juridic, a solicitat la Colegiul Consilierilor Juridici Caraş-Severin revenirea asupra suspendării şi repunerea pe Tabloul consilierilor juridici din Caraş-Severin, cu drept de exercitare a profesiei, cererea fiind avizată favorabil, conform adresei nr. x/03.07.2013. Cu toate acestea, intimata-pârâtă nu a solicitat nicio informaţie de la Colegiul Consilierilor Juridici Caraş-Severin pentru a verifica aceste aspecte.

3.2. Completarea la recurs

Recurentul-reclamant a formulat o completare la recurs, prin care arată că prima instanţă în mod eronat a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea disciplinară, aceasta fiind invocată în raport cu disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, coroborat cu art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 şi cu art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 1344/2007, din care reiese că termenul pentru deschiderea acţiunii disciplinare este de cel mult 3 ani de la data săvârşirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate considerate abatere disciplinară.

Menţionează că de la data săvârşirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate, pentru perioada 01.05.2011-01.07.2013, ce face obiectul Raportului de evaluare nr. x/03.03.2017, precum şi de la data emiterii actului de evaluare, respectiv 03 martie 2917, au trecut mai mult de 3 ani, astfel că excepţia este întemeiată.

Consideră că tocmai pentru respectarea acestui termen legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării procedurii de evaluare cu celeritate şi că, întrucât s-a depăşit termenul de realizare a evaluării existenţei sau inexistenţei stării de incompatibilitate, acesta nu mai poate produce efecte juridice, ceea ce constituie un element de nelegalitate a raportului ce conduce la anularea acestuia.

Susţine că motivarea primei instanţe cu privire la incompatibilitatea magistraţilor este eronată, având în vedere disp. art. 62 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora:

"În perioada suspendării din funcţie, judecătorului sau procurorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi 8", întrucât se creează o discriminare între cele două situaţii, dat fiind caracterul public al funcţiei de judecător sau procuror şi faptul că este vorba de funcţii ce presupun studii juridice.

4. Apărările intimatei-pârâte

4.1. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare la cererea iniţială de recurs, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a invocat disp. art. 426, art. 427 C. proc. civ. susţinând că doar nesemnarea minutei de către judecător atrage nulitatea hotărârii.

Referitor la excepţia de nelegalitate a precizat că recurentul a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune împotriva raportului de evaluare, prin care a solicitat anularea raportului de evaluare, instanţa având prerogative de a se pronunţa cu privire la legalitatea raportului de evaluare. Prin urmare, nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată în acelaşi timp în litigiul ce priveşte anularea în contencios administrativ a actului a cărui nelegalitate este invocată.

Cu privire la invocarea nerespectării principiului celerităţii, prevăzut de art. 8 din Legea nr. 176/2010, arată că procedura evaluării este o procedură complexă în cadrul căreia inspectorul de integritate analizează documentele primite de la instituţiile şi autorităţile publice. Faptul că recurentul-reclamant şi-a exprimat punctele de vedere în 2013 şi în 2014, iar raportul de evaluare s-a emis în 2017, nu atrage nulitatea raportului de evaluare, acesta fiind întocmit conform Legii nr. 176/2010, urmându-se toţi paşii procedurali prevăzuţi de legiuitor.

În ceea ce priveşte situaţia de incompatibilitate reţinută, menţionează că recurentul a deţinut concomitent cu funcţia publică de consilier juridic în cadrul cadrul Casei Judeţene de Pensii Caraş - Severin şi calitatea de avocat în cadrul Baroului Mehedinţi. În calitate de funcţionar public, pentru ocuparea funcţiei de consilier juridic trebuia să îndeplinească o condiţie imperativ obligatorie, aceea de a fi licenţiat al unei facultăţi de drept, aspect prevăzut şi de art. 8 lit. c) din Legea nr. 514/2003. Raportat la art. 96 din Legea nr. 161/2003, rezultă că un funcţionar public poate exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice, precum şi orice altă funcţie în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public. Or, activitatea desfăşurată ca avocat, în cadrul unui cabinet individual, nu se circumscrie niciunei funcţii sau activităţi didactice şi niciunei funcţii sau activităţi ce nu este în legătură directă/indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, pentru a se încadra în excepţia prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

Este evident că există legătură directă/indirectă între atribuţiile exercitate ca funcţionar public, respectiv consilier juridic în cadrul Casei Judeţene de Pensii Caraş - Severin şi exercitarea calităţii de avocat, ambele profesii aparţinând domeniului juridic şi implicând, deopotrivă, aceeaşi pregătire profesională, precum şi aplicarea, respectiv punerea în practică a aceloraşi cunoştinţe şi competenţe profesionale.

Se mai arată în întâmpinare că nu se pierde calitatea de funcţionar public a unei persoane odată cu suspendarea raportului de serviciu, indiferent de natura suspendării - de drept sau la cerere. Pe durata suspendării raportului de serviciu, funcţionarul public păstrează drepturile şi obligaţiile ce îi incumbă în virtutea statutului pe care îl deţine. Şi pe perioada suspendării raportului de serviciu funcţionarul public va fi obligat să respecte regimul juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese administrativ. Suspendarea din funcţia publică şi suspendarea din profesia de consilier juridic nu echivalează cu încetarea funcţiei publice, acesta aflându-se în situaţie de incompatibilitate.

4.2. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare la completarea motivelor de recurs, prin care solicită respingerea cererii de completare a recursului ca tardiv formulată, susţinând că aceasta a fost depusă la data de 23.11.2017, cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi a C. proc. civ.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea disciplinară arată că Legea nr. 176/2010 şi Legea nr. 161/2003 reprezintă atât cadrul legal privind exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, cât şi procedurile de evaluare a respectării acestora şi sancţiunile aplicabile în situaţia încălcării regimului juridic privind incompatibilităţile şi conflictul de interese.

În cadrul controlului de legalitate, instanţa verifică legalitatea întocmirii raportului de evaluare şi din perspectiva respectării termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, din a cărui interpretare rezultă că procedura de evaluare a averii, respectarea regimului privind incompatibilităţile şi conflictele de interese se realizează atât în perioada exercitării funcţiei publice, cât şi la 3 ani după încetarea acesteia, iar din actele ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare reiese faptul că recurentul-reclamant s-a transferat începând cu data de 01.02.2011, în interesul serviciului, la Casa teritorială de pensii a judeţului Caraş-Severin, unde a ocupat o funcţie publică, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 176/2010 cu privire la activitatea de evaluare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin Raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate sub nr. x/03.03.2017, s-a constatat în ceea ce-l priveşte pe reclamantul A., consilier juridic în cadrul Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, că au fost identificate elemente de încălcare a normelor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, dat fiind faptul că, în perioada 01.05.2011-01.07.2013, a încălcat disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, prin deţinerea simultană a funcţiei de consilier juridic la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin şi a calităţii de avocat în cadrul Baroului Mehedinţi.

Reclamantul a solicitat instanţei anularea Raportului de evaluare invocând nelegalitatea acestuia, atât pe calea excepţiei de nelegalitate, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, pentru pretinsa încălcare a art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 şi a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, reglementând principiul celerităţii în activitatea de evaluare desfăşurată de pârâtă, cât şi pe fondul raportului, motivat, în esenţă, de faptul că, de vreme ce s-a suspendat la cerere din funcţia de consilier juridic al Casei Judeţene de Pensii, şi chiar din profesia de consilier juridic pe perioada 01.05.2011-01.07.2013, timp în care a exercitat profesia liberală de avocat, nu se poate reţine o deţinere simultană a funcţiei publice de consilier juridic şi a calităţii de avocat, el neexercitând în intervalul temporar menţionat profesia de consilier juridic.

În cuprinsul Raportului de evaluare pârâta a reţinut, ca având relevanţă pentru situaţia persoanei evaluate, disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 conform cărora "Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice. Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului", respectiv, prevederile art. 3 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003 privind exercitarea funcţiei de consilier juridic potrivit cărora "Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia" şi "Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat".

Totodată, au fost avute în vedere disp. art. 95 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici care stabilesc că "Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un interes personal legitim în alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1) şi la art. 94 alin. (2) pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani", respectiv prevederile art. 96 alin. (3) şi (4) din aceeaşi lege conform cărora "Pe perioada suspendării raportului de serviciu, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice (…). Perioada suspendării raporturilor de serviciu în condiţiile art. 94 alin. (1) lit. c) şi art. 95 alin. (1) lit. c) se consideră vechime în funcţia publică".

Recurentul-reclamant a invocat nulitatea hotărârii recurate, prin prisma faptului că i-a fost comunicată fără să fie semnată de judecătorul care a soluţionat procesul şi a faptului că se impunea comunicarea copiei acesteia după ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii de membrii completului de judecată şi de către grefier, şi nu înainte, cum greşit a procedat prima instanţă.

Înalta Curte constată că nu se poate reţine nulitatea sentinţei recurate prin raportare la cele două argumente, având în vedere disp. art. 426 alin. (6) C. proc. civ. conform cărora "(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei."

De asemenea, potrivit art. 427 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă (...)."

Din aceste dispoziţii legale rezultă că cele două exemplare originale ale hotărârii judecătoreşti se depun la dosarul cauzei şi, respectiv, la mapa de hotărâri a instanţei, acestea fiind singurele care se semnează de către membrii completului de judecată, în mod corect fiindu-i comunicată recurentului-reclamant o copie a acestei hotărâri cu semnătura grefierului şi ştampila instanţei în original.

Susţinerea că sentinţa recurată i-ar fi fost comunicată înainte ca hotărârea să fie redactată şi semnată în condiţiile legii de membrii completului de judecată şi de către grefier nu poate fi reţinută, din moment ce comunicarea unei copii a hotărârii nu este posibilă anterior redactării şi semnării, iar lipsa semnăturii judecătorului de pe respectiva copie nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii în condiţiile în care C. proc. civ. prevede că hotărârea se întocmeşte doar în două exemplare originale.

Recurentul mai susţine că este îndreptăţit să primească o copie a hotărârii primei instanţe, semnată de judecătorul care a soluţionat procesul/membrii completului de judecată şi grefier, cu aplicarea menţiunii "pentru conformitate cu originalul", conform art. 538 alin. (2) C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că titlul art. 538 C. proc. civ. este "Eliberarea de copii de pe hotărâri şi de pe alte înscrisuri" şi acesta prevede că:

"(1) La cerere, grefa instanţei va elibera copii de pe încheierea de şedinţă, de pe hotărâre sau dispozitiv sau de pe celelalte înscrisuri aflate la dosar. (2) Copiile de pe încheierile de şedinţă, de pe hotărâre sau de pe dispozitiv se vor putea elibera numai după ce acestea au fost semnate de toţi judecătorii, sub sancţiunea aplicabilă grefierilor pentru infracţiunea de fals (...)".

Acest articol face parte din Cartea a III-a a C. proc. civ. - Procedura necontencioasă judiciară; Titlul II - Dispoziţii speciale - şi se referă, deci, la comunicarea hotărârilor prin care sunt soluţionate cererile menţionate la art. 527 - Domeniu de aplicare, respectiv cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi.

Aşadar, în cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, acţiunea reclamantului, soluţionată prin sentinţa recurată, nefiind o cerere care se judecă potrivit procedurii necontencioase judiciare. Prin urmare, comunicarea sentinţei către reclamant nu se face în condiţiile art. 538 C. proc. civ., la cererea acestuia, ci din oficiu, potrivit art. 427 alin. (1) C. proc. civ., anterior menţionat, dispoziţiile acestui articol fiind respectate în cauză.

Cât priveşte susţinerea că nu i-a fost comunicată încheierea de amânare a pronunţării din data de 20.09.2017, se reţine că aceasta nu constituie o împrejurare de natură să afecteze legalitatea sentinţei recurate şi să atragă incidenţa unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât sentinţa recurată respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa şi indicând într-o manieră mai mult decât suficientă argumentele pentru care nu au putut fi reţinute susţinerile reclamantului. De altfel, prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor motivelor invocate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale şi relevante din punct de vedere juridic, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că acesta este nefondat, sentinţa fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Nu poate fi reţinută critica privind greşita respingere a excepţiei de nelegalitate a raportului de evaluare, în mod corect apreciind prima instanţă că, de vreme ce reclamantul, nemulţumit de raportul de evaluare pendinte contestat, a înţeles a învesti instanţa cu o acţiune directă în anularea sa, în cadrul respectivei acţiuni şi nu pe cale de excepţie de nelegalitate, aşadar incidental, el poate invoca toate aspectele de nelegalitate şi netemeinicie ale actului atacat jurisdicţional. Astfel, chestiunea nerespectării principiului celerităţii, prevalată de reclamant în susţinerea excepţiei de nelegalitate a raportului de evaluare atacat, bazată pe art. 4 din Legea nr. 554/2004, are a fi analizată de instanţă nu incidental, ci ca element de nelegalitate invocat în cadrul acţiunii civile declanşate de însuşi reclamantul.

Înalta Curte constată că reclamantul nu poate invoca în cadrul acţiunii prin care solicită anularea raportului de evaluare şi excepţia de nelegalitate a aceluiaşi raport, având în vedere disp. art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 554/2004 potrivit cărora:

"1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă cu claritate că poate forma obiect al excepţiei de nelegalitate un act administrativ cu caracter individual de care depinde soluţionarea pe fond a litigiului în cadrul căruia respectiva excepţie a fost invocată. Or, raportul de evaluare a cărui anulare se solicită în prezentul litigiu nu reprezintă un act administrativ de care depinde soluţionarea pe fond a acestui litigiu, ci este chiar actul administrativ ce formează obiectul cauzei, astfel că nu poate fi invocată în cadrul aceluiaşi litigiu şi excepţia de nelegalitate a raportului de evaluare.

Prin urmare, motivele de nulitate a raportului de evaluare invocate în cadrul excepţiei de nelegalitate pot fi examinate ca motive de nulitate invocate în cadrul acţiunii, în mod corect instanţa de fond procedând în acest mod.

Astfel, conform art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare, unul din principiile după care se desfăşoară activitatea de evaluare este celeritatea.

Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare, prevede expres că în realizarea procedurii de evaluare dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, întocmeşte un raport de evaluare.

Raportat la aceste prevederi, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea principiului celerităţii în realizarea procedurii de evaluare, având în vedere că a exprimat un punct de vedere în noiembrie 2013, astfel că în mod nejustificat s-a lungit finalizarea acestei proceduri, Raportul de evaluare nr. x/03.03.2017, fiind emis cu mai bine de 3 ani peste termenul legal. Cu totul inexplicabil, susţine reclamantul, este faptul că, pentru perioada dintre anul 2013 şi anul 2016, raportul de evaluare nu prezintă nicio acţiune din partea pârâtei.

Într-adevăr, punctul de vedere exprimat de reclamant, urmare a informării persoanei evaluate, în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, datează din noiembrie 2013, iar raportul de evaluare a fost întocmit la data de 03.03.2017, nefiind respectat termenul de 15 zile de la prezentarea punctului de vedere al celui evaluat, pentru întocmirea raportului de evaluare, dar legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune în ipoteza nerespectării acestui termen.

În mod corect prima instanţă nu a reţinut nulitatea raportului de evaluare strict pentru împrejurarea că nu a fost întocmit în termenul de 15 zile de la exprimarea punctului de vedere al persoanei evaluate, cât timp legea nu dispune o sancţiune în acest caz, iar vătămarea pretins suferită de reclamant prin încălcarea principiului celerităţii în procesul de evaluare demarat de pârât nu se identifică, de vreme ce el a ocupat funcţia publică de consilier juridic la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin în acest interval temporal.

Potrivit art. 175 C. proc. civ., intitulat "Nulitatea condiţionată":

"(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Textele de lege a căror încălcare o invocă reclamantul nu prevăd expres sancţiunea nulităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea raportului de evaluare poate interveni numai dacă prin acesta s-a cauzat reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea lui. Or, nu s-a făcut dovada unei asemenea vătămări, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, ceea ce conduce la concluzia caracterului nefondat al criticii recurentului referitoare la nulitatea actului administrativ atacat, pentru nerespectarea disp. art. 8 şi art. 21 alin. (1) din Legea 176/2010.

Pe fond, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 61/04.03.2011 emisă de Directorul executiv al Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, începând cu data de 1.05.2011 s-a aprobat suspendarea raportului de serviciu al reclamantului, încadrat la Casa Judeţeană de Pensii - instituţie publică, pe funcţia de consilier juridic, aşadar funcţionar public, la cererea reclamantului, înregistrată sub nr. x/3.03.2011.

De asemenea, la data de 29.04.2011, reclamantul a formulat o cerere de suspendare din chiar profesia de consilier juridic, cerere ce i-a fost aprobată de Decanul Consilierilor Juridici Caraş-Severin.

La data de 21.04.2011, reclamantul a formulat cerere de înscriere în tabloul avocaţilor definitivi pentru exercitarea profesiei de avocat, Consiliul Baroului Mehedinţi hotărând, prin Deciziile nr. 268 şi nr. 270, emise la 21.04.2011, că sunt îndeplinite în privinţa reclamantului condiţiile cerute pentru exercitarea profesiei de avocat, fiindu-i admisă solicitarea de înscriere pe Tabloul avocaţilor definitivi.

În perioada 01.05.2011 - 01.07.2013, reclamantul a exercitat profesia de avocat pentru ca, prin Decizia nr. 99/13.06.2013, să-i fie admisă cererea de suspendare din profesia de avocat şi să fie trecut pe lista avocaţilor incompatibili, iar prin Decizia nr. 13/18.06.2013, să-şi reia activitatea la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, în funcţia de consilier juridic, începând cu data de 01.07.2013.

Înalta Curte constată, în acord cu considerentele instanţei de fond, că pe durata suspendării raportului de serviciu al reclamantului, el nu şi-a pierdut calitatea de funcţionar public, concluzie ce se desprinde din disp. art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, conform cărora instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice în cazul suspendării raportului de serviciu, nefiind relevant temeiul suspendării: art. 94 sau art. 95 din Legea nr. 188/1999; în cauză, reclamantul uzând de instituţia suspendării raportului de serviciu la cerere, conform art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Chiar dacă o astfel de suspendare la cerere a raportului de serviciu nu are ca efect recunoaşterea vreunei vechimi în funcţia publică pe durata suspendării (ca în ipoteza suspendării raportului de serviciu în cazurile reglementate de art. 94 alin. (1) lit. c) ori art. 95 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999), este evident că ea nu conduce la pierderea calităţii de funcţionar public, calitate pe care reclamantul şi-a păstrat-o. În consecinţă, regimul incompatibilităţilor se aplică funcţionarului public şi pe durata suspendării sale din funcţia publică, el deţinând în continuare calitatea de funcţionar public.

Deşi reclamantul avea calitatea de funcţionar public şi pe durata suspendării raportului de serviciu, în perioada 01.05.2011-01.07.2013, a derulat activitate de avocat acordând asistenţă juridică, cu încălcarea disp. art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, întrucât activitatea de avocat are legătură directă ori indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, activitatea specifică a unui consilier juridic presupunând valorificarea aceloraşi cunoştinţe juridice ca şi cea de avocat, cum în mod corect a reţinut prima instanţă. Această legătură este cu atât mai clară cu cât reclamantul, în perioada de referinţă, şi-a angajat serviciile de asistenţă juridică chiar în litigii purtând în contradictoriu cu instituţia publică cu care avea raportul de serviciu suspendat, chiar dacă ulterior a renunţat la mandatul conferit de părţile din respectivele dosare de pe rolul instanţei de judecată.

Se susţine în cererea de recurs că din art. 3 al Legii 51/1995 rezultă expres că obiectul de activitate al avocatului este total diferit de obiectul de activitate al funcţiei publice de consilier juridic al casei de pensii, fapt ce se poate constata din simpla analiză a atribuţiilor din fişa postului, raportate la Regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei publice.

Susţinerea nu poate constitui un argument în soluţionarea favorabilă a recursului, din moment ce textul de lege în discuţie face referire la interdicţia exercitării de către funcţionarul public a unor funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, şi nu la interdicţia exercitării unor funcţii care să aibă acelaşi obiect de activitate cu cel al funcţionarului public. Or, este evident că în speţă există legătura cerută de lege, în condiţiile în care cele două profesii aparţin domeniului juridic şi presupun aceeaşi pregătire profesională.

Se impun însă a fi făcute două precizări cu privire la concluzia raportului de evaluare contestat şi anume:

Concluzia acestui raport este aceea că în privinţa reclamantului au fost identificate elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul juridic al incompatibilităţilor, întrucât în perioada 1.05.2011 - 1.07.2013, a încălcat disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 şi art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003, prin deţinerea simultană atât a funcţiei publice de consilier juridic la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, cât şi a calităţii de avocat în cadrul Baroului Mehedinţi.

În primul rând, disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 nu se referă la deţinerea simultană a funcţiei publice şi a unei alte funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public. Aceste prevederi se referă la exercitarea, de către persoana care are calitatea de funcţionar public, a unei funcţii dintre cele sus menţionate.

Deşi în raportul de evaluare contestat se vorbeşte despre deţinerea simultană de către reclamant atât a funcţiei publice de consilier juridic, cât şi a calităţii de avocat, de fapt, autoritatea publică pârâtă a avut în vedere exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat, în timp ce deţinea calitatea de funcţionar public, aspect care rezultă din cuprinsul raportului de evaluare în care sunt menţionate contractele de asistenţă juridică încheiate în perioada în discuţie între A. - Cabinet de Avocat şi persoane fizice, având ca obiect: consultanţă juridică şi redactarea cererii şi acte juridice; redactarea şi semnarea de acte, asistarea şi reprezentarea clientului în faţa instanţei de judecată; acordarea de consultaţii juridice, redactarea cererii de chemare în judecată şi depunerea/înregistrarea la instanţa competentă. De asemenea, pentru întocmirea raportului de evaluare a fost avută în vedere şi adresa nr. x/26.10.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş Severin, prin care au fost comunicate veniturile obţinute de persoana evaluată din exercitarea profesiei liberale de avocat în perioada 2011 - 2013.

Rezultă aşadar că pârâta, deşi face referire la deţinerea simultană de către reclamant atât a funcţiei publice de consilier juridic, cât şi a calităţii de avocat, în fapt, a reţinut starea de incompatibilitate a reclamantului prin raportare la exercitarea profesiei de avocat, concomitent cu deţinerea calităţii de funcţionar public.

Este nefondată susţinerea recurentului potrivit căreia nu se poate vorbi despre incompatibilitate decât în condiţiile exercitării simultane a celor două profesii, întrucât, aşa cum s-a precizat anterior, textul de lege are în vedere ipoteza deţinerii funcţiei publice concomitent cu exercitarea unei funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public.

Art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 prevede că "funcţionarii publici ... pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat ..." şi nu că funcţionarii publici care îşi exercită atribuţiile specifice funcţiei publice ... pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat ... În consecinţă, interpretarea dată de prima instanţă acestor dispoziţii este corectă, neputându-se reţine că este vorba despre o adăugare la lege.

În al doilea rând, în cauză nu se poate reţine încălcarea de către reclamant a disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003 potrivit cărora exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat, întrucât în perioada reţinută în raportul de evaluare reclamantul nu a exercitat funcţia de consilier juridic, fiindu-i suspendat raportul de serviciu, aşa cum s-a arătat anterior. Câtă vreme potrivit acestui act normativ privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, starea de incompatibilitate este dată de exercitarea profesiei de consilier juridic concomitent cu deţinerea calităţii de avocat, nu poate fi vorba despre nerespectarea lor de către reclamant care nu a exercitat profesia de consilier juridic în timp ce a deţinut calitatea de avocat.

Înalta Curte reţine însă că această constatare privind greşita reţinere în raportul de evaluare a încălcării de către reclamant a disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea 514/2003 nu este de natură să afecteze legalitatea soluţiei recurate, din moment ce starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamantul este determinată de încălcarea disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, prin raportare la încadrarea acestuia ca funcţionar public într-o instituţie publică.

În cererea de recurs este reluată susţinerea din acţiune potrivit căreia, faţă de disp. art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, s-a încălcat separaţia competenţei dintre diferite organisme şi instituţii, fiind vorba despre un exces de putere, întrucât deşi A.N.I. îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 176/2010, aceasta s-a substituit competenţelor altui organ, respectiv Ordinul consilierilor juridici care funcţionează în baza Legii nr. 514/2003, ce are o valoare egală cu Legea nr. 176/2010. Or, prin Legea nr. 514/2003 se prevede expres că organul competent să constate încălcarea prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) din lege este Ordinul consilierilor juridici din România, prin colegiile teritoriale, respectiv comisiile disciplinare ale acestora.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerea este nefondată, din moment ce pârâta a reţinut în raportul de evaluare starea de incompatibilitate a reclamantului în baza art. 96 din Legea nr. 161/2003, din perspectiva calităţii sale de funcţionar public încadrat ca şi consilier juridic, şi nu din perspectiva profesiei de consilier juridic, generic vorbind, care, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 514/2003, se suspendă în caz de incompatibilitate.

Aşa fiind, împrejurarea că reclamantul s-a suspendat din profesia de consilier juridic pentru a exercita profesia de avocat este fără vreo însemnătate din punct de vedere juridic în speţă, unde interesează nu efectele suspendării din profesia de consilier juridic, ci efectele suspendării raportului de serviciu al reclamantului încadrat în funcţia publică de consilier juridic la Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Profesia de consilier juridic poate fi exercitată în sectorul privat, situaţie în care ea este guvernată de prevederile Legii nr. 514/2003, respectiv în sectorul public, când consilierii juridici astfel încadraţi într-o instituţie publică devin funcţionari publici, pentru care norma generală aplicabilă rămâne Legea nr. 514/2003, dar ei îi prevalează norma specială reprezentată în acest ultim caz de Legea nr. 188/1999 şi Secţiunea a V-a din Legea nr. 161/2003.

Argumentele instanţei de fond sunt întemeiate, în condiţiile în care autoritatea publică pârâtă a procedat la evaluarea respectării de către reclamant a regimului juridic al incompatibilităţilor prin prisma faptului că face parte din categoria de persoane prevăzută de art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea 176/2010, respectiv (...) funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor autorităţilor publice centrale ori locale sau, după caz, în cadrul tuturor instituţiilor publice, starea de incompatibilitate fiind determinată de încălcarea disp. art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003. Competenţa de a efectua această evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor de către categoriile de persoane prevăzute de art. 1 alin. (1) pct. 31 din Legea 176/2010 aparţine ANI, astfel că nu se poate reţine că această pârâtă s-a substituit competenţelor Ordinului consilierilor juridici din România.

În acest context, Curtea a mai precizat că nu prezintă relevanţă în cauză art. 31 din Statutul consilierilor juridici corelat cu art. 10 alin. (1) lit. a) din Lg. nr. 514/2003, în condiţiile în care reclamantul nu este un simplu consilier juridic, ci el exercită această profesie, fiind încadrat totodată într-o funcţie publică, în cadrul unei instituţii publice, ceea ce-l defineşte ca funcţionar public şi căruia îi devin aplicabile dispoziţiile legale speciale din legea funcţionarilor publici, nr. 188/1999, normă cu caracter special pentru consilierii juridici - funcţionari publici şi care are a se corela cu art. 94-96 din Legea nr. 161/2003 reglementând incompatibilităţi privind funcţionarii publici, în raport de consilierii publici neîncadraţi într-o funcţie publică şi cărora le sunt incidente prevederile generale, de drept comun ale Legii nr. 514/2003.

Recurentul invocă, prin analogie cu cazul de faţă, disp. art. 94 alin. (2) teza a doua din Legea 161/2003 care prevăd expres că reprezintă o excepţie de la incompatibilitate cazul în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, situaţie în care s-a regăsit.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că art. 94 alin. (2) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 prevede că "(2) Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:…b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale".

Aceste prevederi legale instituie, într-adevăr, o excepţie de la incompatibilitatea funcţionarului public în ipoteza în care acesta este suspendat din funcţia publică - situaţie în care reclamantul pretinde a se fi regăsit în perioada 01.05.2011-01.07.2013.

Reclamantul nu s-a aflat în situaţia reglementată de prevederile legale sus menţionate, întrucât acestă situaţie are în vedre, exclusiv, desfăşurarea de către funcţionarul public, suspendat din funcţia publică conform legii, a unei activităţi remunerate sau neremunerate în cadrul cabinetului unui demnitar. Or, reclamantul, în perioada în care era suspendat din funcţia publică, nu şi-a desfăşurat activitatea la cabinetul unui demnitar, ci a exercitat profesia de avocat.

Referitor la completarea cererii de recurs, instanţa de control judiciar reţine că recurentul a criticat respingerea de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea disciplinară, excepţie invocată raportat la disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, coroborat cu art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicată (r2), şi cu art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare a comisiilor de disciplină, dispoziţii din care rezultă fără dubiu că termenul pentru deschiderea acţiunii disciplinare este de maximum 3 ani de la data săvârşirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate considerate abatere disciplinară.

De la data săvârşirii faptei sau încetării cauzei de incompatibilitate, raportat la perioada 1.05.2011 - 1.07.2013, ce face obiectul raportului de evaluare, precum şi la data emiterii acestui raport, a trecut o perioadă mai mare de 3 ani, astfel că excepţia este întemeiată.

Cu privire la această susţinere, prima instanţă a reţinut că este nefondată, în condiţiile în care Legea nr. 176/2010 statuează în art. 11 alin. (1) că "Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora".

Or, în speţă, în raport de acest text legal, nu se poate reţine că procesul de evaluare privindu-l pe reclamant, derulându-se în timpul exercitării funcţiei sale publice, nu a respectat prevederile legale, nereieşind de nicăieri din lege că raportul de evaluare trebuie dresat obligatoriu, sub sancţiunea prescrierii dreptului, în termen de 3 ani de la data survenirii eventualei incompatibilităţi. Iar în ce priveşte un termen de prescripţie al dreptului la acţiunea disciplinară, el nu are vreo legătură cu prezenta cauză, unde ceea ce se analizează este legalitatea raportului de evaluare a incompatibilităţii analizate şi nu aplicarea unei sancţiuni disciplinare concrete.

Înalta Curte constată că ANI are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata exercitării funcţiei publice, la care se adaugă încă trei ani de la încetarea acesteia, interval de timp în care poate efectua activitatea de evaluare a regimului juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese. De vreme ce de la data de 1.02.2011 şi până în prezent reclamantul ocupă o funcţie publică, rezultă că activitatea de evaluare a regimului juridic al incompatibilităţilor în privinţa sa a fost derulată cu respectarea prevederilor legale, fiind respectat termenul în care se poate declanşa această activitate.

Cât priveşte prescripţia dreptului la acţiunea disciplinară, instanţa de control judiciar constată că prezenta cauză are ca obiect anularea raportului de evaluare prin care s-a constatat că reclamantul s-a aflat în stare de incompatibilitate, deci analizarea legalităţii şi temeiniciei acestui act administrativ şi nu aplicarea unei sancţiuni disciplinare dintre cele prevăzute de art. art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Împrejurarea că în cuprinsul raportului de evaluare se face trimitere la disp. art. 101 alin. (1) lit. b) din Legea 188/1999 privind destituirea din funcţia publică nu înseamnă că prin acest raport reclamantul a fost sancţionat disciplinar. ANI a concluzionat în sensul identificării elementelor de încălcare a legislaţiei privind regimul juridic al incompatibilităţilor şi a dispus comunicarea raportului de evaluare atât persoanei evaluate, cât şi Casei Judeţene de Pensii Caraş-Severin, fără a aplica reclamantului vreo sancţiune disciplinară. În consecinţă, susţinerile privind prescripţia acţiunii disciplinare nu prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 268 din 04 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.