Tax dispute; quashing for failure to provide mandatory logical-judicial reasoning in judicial decisions.

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la 11.04.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili:

1. anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 8 februarie 2016 şi a tuturor actelor subsecvente acestuia, respectiv Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din 8 februarie 2016, emisă de către ANAF - DGAMC şi Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 8 februarie 2016;

2. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, a solicitat:

1. anularea Deciziei nr. 42/07.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A.;

2. anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere în ceea ce priveşte:

(i) impozitul pe profit în cuantum de 727.223 RON, dobânzile/majorările de întârziere în cuantum de 1.392.488 RON şi penalităţile de întârziere în cuantum de 239.693 RON;

(ii) TVA lunară în cuantum de 481.237 RON, dobânzile/majorările de întârziere în cuantum de 867.632 RON şi penalităţile de întârziere în cuantum de 158.622 RON;

(iii) dobânzile/majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 20 iulie 2010-15 decembrie 2015;

3. obligarea pârâţilor de plata sumelor achitate de către A. în baza Deciziei de impunere;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3678 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capătului principal de cerere, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea împotriva pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3678 din 13 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, nu şi cu privire la excepţiile soluţionate. În rejudecare, solicită admiterea acţiunii.

În motivarea recursului arată că documentele întocmite de organele de control sunt nule, instanţa de fond interpretând în mod greşit dispoziţiile legale aplicabile, având în vedere că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că s-a întocmit Referatul pentru suspendarea inspecţiei fiscale înregistrat sub nr. x/16.07.2010, întrucât inspecţia fiscală la B. S.A. nu a fost finalizată, ceea ce nu a permis nici finalizarea inspecţiei fiscale la societatea reclamantă, care a fost suspendată la data de 16 iulie 2010, în condiţiile în care inspecţia fiscală a început la B. S.A. la 2 august 2010 şi a fost suspendată până în 16 noiembrie 2010. Mai mult, inspecţia fiscală la B. S.A. s-a finalizat la 30 septembrie 2014, iar inspecţia fiscală la A. a fost reluată abia în 20 iulie 2015.

Mai arată că instanţa nu a motivat în nici un fel respingerea susţinerilor A. în ceea ce priveşte încălcarea de către organele de control fiscal a dispoziţiilor Ordinului ANAF nr. 467/2013 privind condiţiile şi modalităţile de suspendare a inspecţiei fiscale.

De asemenea, susţine că dreptul de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009 este prescris, instanţa de fond interpretând în mod greşit dispoziţiile legale incidente.

Consideră că instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile aplicabile în ceea ce priveşte anularea în parte a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, în ceea ce priveşte amortizarea fiscală instanţa preluând susţinerile D.G.M.A.C., cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (15) din vechiul Codul fiscal. Pe de altă parte, referitor la mijloacele fixe amortizabile, instanţa de fond în mod greşit s-a raportat la data de 31.12.2014, şi nu la 31.12.2004. De asemenea, instanţa a invocat în mod greşit H.G. nr. 2139/2014, act normativ inexistent.

Referitor la cheltuielile de transport CFR Marfă, arată că în legislaţia în vigoare la data supusă inspecţiei fiscale se menţionau clar situaţiile şi documentele care pot justifica deducerea taxei pe valoare adăugată, respectiv factură şi/sau alte documente specifice aprobate prin H.G. nr. 831/1997, sau prin ordine ale ministrului finanţelor publice emise în baza aceleiaşi hotărâri.

În ceea ce priveşte serviciile profesionale ale C. S.R.L., arată că în mod greşit instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, apreciind că aceste cheltuieli cu serviciile de audit generate la nivelul societăţii respectă regula generală de deductibilitate din vechiul Codul fiscal, întrucât decizia de a contracta acest gen de servicii are la baza argumente strict economice orientate către creşterea veniturilor impozabile ale companiei, iar pe de altă parte, a prezentat documente care atestă prestarea efectivă a serviciilor.

Referitor la taxa pe valoare adăugată în cuantum de 153.613 RON aferentă cheltuielilor pentru transportul efectuat de către CFR Marfă şi de 327.642 RON aferentă prestărilor de servicii executate de către C. S.R.L., recurenta-reclamantă consideră că instanţa în mod greşit a respins argumentele sale din cererea de chemare în judecată, iar în privinţa dobânzilor/majorărilor de întârziere şi penalităţilor de întârziere calculate pentru perioada 20 iulie 2010 - 15 decembrie 2015, consideră că societatea nu poate fi sancţionată prin plata penalităţilor şi majorărilor calculate pe o perioada de 5 ani de zile, în condiţiile în care, din punct de vedere legal, suspendarea nu se putea desfăşura pe parcursul a 5 ani, apreciind că în ceea ce priveşte cuantumul acestor sume, vinovăţia aparţine organelor fiscale.

4. Apărările intimatelor-pârâte

4.1. Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a sentinţei recurate, arătând că prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte, iar prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a criticat doar soluţia dată pe fondul pretenţiilor, soluţia dată pe excepţii nefiind recurată.

4.1. Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind în esenţă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală în raport cu starea de fapt şi prevederile legale incidente.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în principal: 1. anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 8 februarie 2016 şi a actelor subsecvente acestuia, respectiv Decizia de impunere nr. x din 8 februarie 2016, emisă de către ANAF - DGAMC şi Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din 8 februarie 2016; iar în subsidiar: anularea Deciziei nr. 42/07.10.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A.; anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală şi a Deciziei de impunere în ceea ce priveşte: (i) impozitul pe profit în cuantum de 727.223 RON, dobânzile/majorările de întârziere în cuantum de 1.392.488 RON şi penalităţile de întârziere în cuantum de 239.693 RON; (ii) TVA lunară în cuantum de 481.237 RON, dobânzile/majorările de întârziere în cuantum de 867.632 RON şi penalităţile de întârziere în cuantum de 158.622 RON; (iii) dobânzile/majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 20 iulie 2010-15 decembrie 2015; 3. obligarea pârâţilor de plata sumelor achitate de către A. în baza Deciziei de impunere.

Cu titlu preliminar se reţine că Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza hotărârii recurate urmând a fi făcută prin prima acestui caz de nelegalitate.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că, în speţă, prin considerentele hotărârii recurate au fost redate integral susţinerile din întâmpinarea formulată de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, depusă la dosarul de fond, vol. III.

Astfel, paragrafele redate fidel în considerentele hotărârii recurate încep de la dosarul de fond, vol. III, şi continuă cu redarea paragrafelor de la fila x şi următoarele până la fila x, o parte dintre acestea fiind preluate selectiv.

Mai mult, inclusiv paragrafele care conţin sintagmele "Curtea consideră", Curtea observă" ori "Curtea a reţinut" au fost plasate anterior unor paragrafe copiate ad litteram din aceeaşi întâmpinare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei recurate nu se regăsesc argumente care să susţină soluţia pronunţată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice care au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Or, preluarea integrală în considerentele hotărârii recurate a argumentelor din întâmpinarea uneia dintre părţi nu poate fi considerată că răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurent, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă urmează a fi avută în vedere de instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3678 din 13 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3678 din 13 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.