Agricultural subsidy fine quashed and remanded for retrial over conflated SAPS and PNDC penalty schemes.

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 5299/09.04.2014 şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/17.02.2014, ambele emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi;

- anularea creanţei în cuantum de 3.251.825,89 RON şi a accesoriilor aferente acesteia:

- suspendarea actelor administrative contestate.

- Reclamanta a formulat cerere modificatoare la acţiunea introductivă de instanţă prin care a invocat noi motive de nelegalitate a actelor contestate, respectiv:

- greşita aplicare a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 796/2004 în ceea ce priveşte prescripţia; în opinia sa, în raport la data săvârşirii pretinsei abateri (19.03.2009) şi data depunerii cererii de plată, rezultă că la momentul emiterii procesului-verbal contestat, respectiv 7.02.2014, intervenise prescripţia pentru aplicarea sancţiunii reducerii/excluderii de la schema de plată pentru suprafaţă;

- încălcarea normelor de drept material europene privind regimul aplicabil pretinsei nereguli săvârşite - Regulamentul (CE) nr. 796/2004 Regulamentul (CE) nr. 1973/2004, Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, O.U.G. nr. 125/2005;

- greşita interpretare şi aplicare a noţiunii de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă săvârşită - art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 şi art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009. Reclamanta arată faptul că APIA nu a stabilit că ar fi vorba despre o supradeclarare intenţionată sau că suprafaţa exclusă nu ar fi fost exploatată de A. S.R.L.. Or, pentru a fi dispusă sancţiunea, APIA trebuia să indice acţiunea culpabilă, ceea ce nu s-a întâmplat. În ceea ce priveşte prejudiciul, reclamanta a arătat că i se impută, practic, un prejudiciu produs prin fapta unui terţ;

- încălcarea art. 51 alin. (2a) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 referitoare la condiţiile de eligibilitate pe care cererea unică pentru suprafaţă trebuie să le îndeplinească.

- greşita aplicare a sancţiunilor prevăzute în regulamentele comunitare în cazul săvârşirii de nereguli, prin extinderea aplicării lor la finanţarea naţională;

- analiza ar fi trebuit făcută diferit, pe fiecare tip de finanţare, întrucât în cazul supradeclarării pentru PNDC operează doar reducerea corespunzătoare a subvenţiei pentru suprafaţa supradeclarată.

2. Soluţiile de declinare şi regulatorul de competenţă pronunţat în cauză

2.1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2756/17.10.2014, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Tribunalul Călăraşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1106/26.11.2014, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

2.3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 462/05.02.2015, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

3. Procedura derulată în faţa primei instanţe

3.1. Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 18.03.2016, Curtea de Apel a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării actelor administrative contestate. De asemenea, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interesul APIA Călăraşi formulată de S.C. B. S.R.L..

3.2. Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 08.04.2016, Curtea de Apel a constatat că petenta B. S.R.L. a declarat cale de atac împotriva încheierii de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenţie accesorie şi, în baza art. 64 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea căii de atac.

La data de 18.11.2016, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere faptul că, prin decizia nr. 1885/14.06.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de B. S.R.L.. Cauza a fost repusă pe rol, acordându-se termen la data de 20.01.2017.

3.3. La termenul de judecată din data de 21.04.2017, Curtea de Apel a încuviinţat părţilor administrarea probei cu înscrisuri.

4. Soluţia pronunţată de instanţa de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1440 din 21.04.2017, a respins acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

5. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia şi:

a) în principal, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe;

b) în subsidiar, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinţei şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost modificată.

5.1. În dezvoltarea primului motiv de recurs, partea a arătat faptul că instanţa de fond:

5.1.1. s-a limitat să redea fidel argumentele celor două pârâte pentru a fundamenta soluţia de respingere a acţiunii, împrejurare care echivalează cu nemotivarea sentinţei;

5.1.2. a analizat cererea dedusă judecăţii dintr-o perspectivă diferită faţă de aceea pentru analiza căreia a fost învestită de A.;

3.1.3. nu a analizat critica A. privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin indicarea în actele administrative atacate a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011;

5.1.4. nu a analizat prevederile din Regulamentul nr. 796/2004 în ceea ce priveşte prescripţia dreptului APIA de a aplica sancţiunea;

5.1.5. a omis complet să analizeze temeinicia şi cuantumul creanţei de 3.251.825,89 RON stabilită prin actele administrative aflate în discuţie;

5.1.6. a preluat în motivarea soluţiei pronunţate şi o serie de inadvertenţe între suprafeţele pretins supradeclarate; de pildă, Curtea de Apel a reţinut că suprafaţa exclusă se va raporta procentual la suprafaţa rezultată, iar nu la suprafaţa declarată iniţial de A. - din acest motiv, a rezultat o supradeclarare de 23,74%, în loc de 18,99% cât era corect, adică suficient cât să depăşească pragul de 20% pe care şi-au întemeiat intimatele - pârâte soluţia de respingere a contestaţiei. Toate aceste aspecte se impun a fi clarificate în cadrul unei expertize tehnice de specialitate în cadrul rejudecării pe fond de către Curtea de Apel Bucureşti, ca urmare a casării cu trimitere (prima instanţă a respins proba cu expertiză ca nefiind utilă cauzei).

5.2. În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs, partea a formulat următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei contestate:

5.2.1. instanţa a aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul depunerii Cererii de plată;

5.2.2. instanţa nu a sancţionat necompetenţa APIA în analizarea validităţii Contractului de asociere în participaţiune;

5.2.3. instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 în ceea ce priveşte prescripţia dreptului APIA de a aplica sancţiunea;

5.2.4. instanţa a aplicat greşit regulamentelor europene incidente în speţă; noţiunea de "culpă" cu privire la pretinsa neregulă săvârşită de societate a fost greşit interpretată şi aplicată de instanţă în raport de dispoziţiile art. 68 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003;

5.2.5. instanţa a reţinut greşit data de formulare a cererii A. către Agenţia Domeniilor pentru aprobarea semnării Contractului de asociere în participaţiune;

5.2.6. instanţa a interpretat greşit regimul juridic aplicabil contractului de concesiune, precum şi contractului de asociere în participaţiune.

6. Apărările formulate în cauză

6.1. Intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

6.2. Intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

6.3. Recurenta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă în cauză de intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi .

7. Soluţia instanţei de recurs

7.1. Referitor la excepţia nulităţii recursului

În raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, deoarece criticile prezentate în memoriul de recurs promovat de recurenta A. S.R.L. pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

7.2. Referitor la recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum s-a prezentat la pct. 1 al deciziei de faţă, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului instanţei specializate, pe calea prevăzută în art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 5299/09.04.2014 şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/17.02.2014, ambele emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Reevaluând materialul probator administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, pentru a răspunde la criticile de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine următoarele:

Prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/17.02.2014, organele de constatare din cadrul APIA - Centrul Judeţean Călăraşi au stabilit în sarcina reclamantei S.C. A. S.R.L. o creanţă bugetară în cuantum de 3.251.825,89 RON, deoarece au considerat că aceasta a primit necuvenit sprijin pentru o suprafaţă de 1329,36 ha teren arabil ce a făcut obiectul cererii de plată pentru schemele de sprijin pe suprafaţă nr. x/19.03.2009.

În concret, emitentul actului administrativ anterior nominalizat a constatat faptul că suprafaţa de 1329,36 ha teren arabil ce a făcut obiectul contractului de asociere în participaţiune nr. x/31.03.2005 încheiat de reclamantă cu dl. C. nu putea fi adusă în mod legal ca aport în asociere, întrucât fusese concesionată de dl. C. de la Agenţia Domeniilor Statului, prin contractul de concesiune nr. x/20.05.2003. Potrivit prevederilor acestui ultim contract şi celor ale art. 55 din H.G. nr. 216/1999 privind normele de aplicare a Legii 219/1998, terenul concesionat trebuia exploatat în mod direct de concesionar, iar acesta nu putea fi subconcesionat decât cu acordul prealabil al concedentului, acord care nu a existat în cauză. În aceste condiţii, autoritatea intimată a considerat că dreptul de utilizare al terenului în suprafaţă de 1329,36 ha nu se poate justifica prin intermediul contractului de asociere în participaţiune depus de reclamantă.

Împotriva procesului-verbal mai sus arătat, recurenta A. S.R.L. a formulat contestaţie administrativă prin care a solicitat revocarea în tot a acestuia şi a invocat următoarele motive de nelegalitate: necompetenţa APIA de a face aprecieri asupra validităţii contractelor civile ce fac dovada dreptului de folosinţă a terenului, inexistenţa culpei societăţii şi nelegalitatea sancţiunii dispuse inclusiv prin prisma Regulamentului (CE) nr. 73/2009, greşita aplicare a sancţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei din 29 octombrie 2004.

Prin Decizia nr. 5299/09.04.2014, intimata Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Călăraşi a soluţionat contestaţia formulată de recurentă, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.

7.2.1. Criticile recurentei prezentate la pct. 5.1.3 şi 5.1.4 din decizie sunt nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ se exercită asupra deciziilor emise în soluţionarea contestaţiei administrative, iar nu direct asupra actelor administrative împotriva cărora s-a formulat contestaţia prevăzută de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011. Aşadar, din interpretarea normelor anterior arătate, rezultă că instanţa specializată nu poate analiza decât motivele de nelegalitate ale titlului de creanţă invocate de parte în cadrul contestaţiei administrative. Pe cale de consecinţă, motivele noi de nelegalitate nu pot fi suspuse cenzurii instanţei, în condiţiile în care nu au făcut obiectul analizei autorităţii publice care a emis decizia de soluţionare a contestaţiei administrative.

În raport de aspectele anterior prezentate, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu se poate investi cu analizarea motivelor de nelegalitate referitoare la:

- greşita aplicare a prevederilor Regulamentului CE 796/2004 în ceea ce priveşte prescripţia;

- încălcarea dispoziţiilor art. 51 alin. (2a) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 referitoare la condiţiile de eligibilitate pe care cererea unică pentru suprafaţă trebuie să se îndeplinească.

7.2.2. În raport de aspectele reţinute la pct. 7.2.1, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune analizarea criticilor de nelegalitate prezentate la pct. 5.2.3 din decizia de faţă.

7.2.3. Critica recurentei de la pct. 5.2.1 din decizie este nefondată.

Recurenta susţine faptul că procesul-verbal contestat în cauză a fost emis în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011, act normativ inexistent la momentul formulării cererii de plată, motiv pentru care se impune anularea acestuia. Partea invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 66/2015, prin care a fost clarificată chestiunea încălcării principiului neretroactivităţii legii prin aplicarea prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 în controalele vizând nereguli săvârşite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003.

Critica recurentei nu este fondată.

Conform Deciziei Curţii Constituţionale anterior arătate, calificarea neregulii şi stabilirea creanţelor bugetare se face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârşirii neregulii, potrivit principiului tempus regit actum, fără a se putea combina dispoziţiile de drept substanţial din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale O.U.G. nr. 66/2011, "în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului."

În speţa de faţă, la data efectuării controlului, O.U.G. nr. 66/2011 era în vigoare, motiv pentru care în mod corect procesul-verbal contestat s-a întemeiat în drept pe prevederile acesteia, incidente din perspectiva procedurii aplicate.

Calificarea neregulii reţinute în sarcina recurentei nu a avut în vedere norme de drept substanţial prevăzute de O.U.G. nr. 66/2011 pentru a putea reţine aplicarea retroactivă a legii.

7.2.4. Critica recurentei de la pct. 5.2.2 din decizie este nefondată.

În mod justificat, prima instanţă a apreciat că nu poate primi motivul de nelegalitate al Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/17.02.2014 referitor la necompetenţa emitentului de a face aprecieri asupra validităţii contractelor civile depuse de A. S.R.L. pentru dovedirea dreptului de folosinţă asupra suprafeţei de teren aflată în litigiu.

Motivaţia prezentată în cadrul sentinţei justifică pe deplin soluţia pronunţată asupra acestui motiv de nelegalitate. Prin urmare, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte în totalitate această argumentaţie.

Într-adevăr, prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, precizează faptul că dreptul de folosinţă al solicitantului sprijinului financiar se dovedeşte cu documente. Cerinţa depunerii de documente presupune ca actele în discuţie să facă dovada în mod legal a dreptului de folosinţă asupra respectivului teren.

Or, ceea ce s-a imputat recurentei prin actul administrativ contestat este tocmai faptul că dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1329,36 ha nu era legal justificat, în contextul în care Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de administrator al terenurilor aparţinând statului, prevăzuse în mod expres în contractul de concesiune nr. x/2003 încheiat cu dl. C., la art. 7.1, că exploatarea terenului să se facă în mod direct de către concesionar, fără ca acesta să poată subconcesiona activitatea de exploatare a terenului şi fără să poată încheia cu terţii niciun fel de contract având ca obiect exploatarea terenului cu destinaţie agricolă decât cu acordul prealabil al concedentului şi numai pentru motive temeinice. Ca atare, era justificată concluzia emitentului actului administrativ contestat, însuşită şi de prima instanţă, potrivit căreia contractul de asociere în participatiune încheiat de recurentă cu dl. C. era interzis de contractul de concesiune deţinut de acesta din urmă.

Aşadar, APIA avea competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la prezentarea documentelor care dovedesc dreptul de folosinţă asupra terenului pentru care se solicită sprijinul financiar. În mod indiscutabil, aşa cum s-a argumentat de către judecătorul fondului cauzei, exercitarea acestei competenţe presupune nu doar o analiză formală a unor documente prin care solicitantul pretinde că dovedeşte dreptul său de folosinţă asupra terenului în discuţie, ci chiar analizarea documentelor probante în vederea stabilirii caracterului legal al dreptului de folosinţă.

Analiza efectuată de autoritatea intimată s-a făcut strict în limitele competenţei sale de a verifica îndeplinirea cerinţelor legale de acordare de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, singurele măsuri dispuse de aceasta fiind în legătură cu acordarea acestor plăţi, fără ca APIA să dispună anularea respectivelor contracte sau alte măsuri legate de executarea acestora.

7.2.5. Critica recurentei de la pct. 5.2.6 din decizie este nefondată.

Recurenta arată că instanţa de fond a interpretat greşit regimul juridic aplicabil contractului de concesiune, precum şi contractului de asociere în participaţiune.

În opinia sa, prima instanţă a omis faptul că la momentul la care s-a formulat cererea de plată din anul 2009 nu exista vreo hotărâre judecătorească din care să rezulte ineficacitatea contractului de asociere în participaţiune (tempus regit actum).

În plus de aceasta, instanţa în mod greşit a reţinut faptul că încheierea contractului de asociere în participaţiune reprezintă subconcesionare.

Mai mult decât atât, încheierea contractului de asociere în participaţiune cu A. S.R.L. aviza tocmai îndeplinirea obligaţiilor stipulate în art. 2.3, art. 7.1.1, art. 7.1.4 şi art. 7.1.6 din Contractul de concesiune, scopul asocierii fiind exploatarea în comun a suprafeţei de teren puse la dispoziţie de asociatul participant, în scopul obţinerii unor producţii performante. De asemenea, dl. C. a făcut dovada realizării investiţiilor aferente contractului de concesiune.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei.

Astfel, chiar dacă la momentul formulării cererii de plată din anul 2009, atât contractul de asociere în participaţiune, cât şi contractul de concesiune în baza căruia se încheiase asocierea în participaţiune erau valabile, în sensul că ele nu fusese desfiinţate de către instanţa competentă, aceasta nu înseamnă că instituţia intimată nu avea abilitatea legală de a proceda la verificarea stării de fapt care a justificat reţinerea neregulii şi emiterea procesului-verbal contestat.

Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat şi la pct. 7.2.4. din decizia de faţă, verificarea îndeplinirii cerinţei depunerii de documente care atestă dreptul de folosinţă implică recunoaşterea competenţei autorităţii administrative de a face aprecieri asupra înscrisurilor prezentate de solicitantul sprijinului financiar, în sensul de a verifica dacă aceste acte probează deţinerea legală a terenului agricol.

Din modul în care au fost redactate clauzele contractului de concesiune, privind interdicţiile şi sancţiunile aplicate în caz de nerespectare a clauzelor acestuia, rezultă în mod clar că nu era permisă nicio derogare de la regula exploatării terenului exclusiv de către concesionar. Aşadar, contrar celor arătate de către recurentă, pe temeiul contractului de concesiune, nu era admisă nicio formă de exploatare a terenului care să implice contribuţia altei persoane, singură sau împreună cu concesionarul, fiind interzis orice aport din partea unor terţe persoane.

În raport de această situaţie, nu prezintă nicio relevanţă alegaţia recurentei în sensul că încheierea contractului de asociere în participaţiune cu aceasta a urmărit îndeplinirea obiectivelor concesiunii.

7.2.6. Critica recurentei de la pct. 5.2.4 din decizie este nefondată.

Prima instanţă a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 atunci când a considerat că nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că faptele reţinute de APIA prin procesul-verbal nu îi sunt imputabile şi nu pot atrage sancţionarea sa. Într-adevăr, recurenta aveau obligaţia să se asigure că a dobândit în mod legal dreptul de folosinţă, ceea ce presupunea ca la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune să fie convinsă că dl. C. îi putea transmite în mod valabil dreptul de folosinţă asupra terenului. Aceste verificări se puteau face în mod facil prin lecturarea contractului de concesiune aflat în discuţie care, în art. 7.1.5, prevedea în mod expres faptul că, pentru încheierea oricărui contract având ca obiect exploatarea terenului, era necesar acordul prealabil al concedentului. Or, la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune un astfel de acord nu a existat. În atare condiţii, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că sancţiunea a fost aplicată de către instituţia intimată pentru fapta culpabilă a societăţii recurente, faptă ce poate fi încadrată în prevederile art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 73/2009. Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar apreciază că responsabilitatea recurentei nu poate fi înlăturată prin invocarea răspunderii asociatului participant, în condiţiile în care aceasta trebuia să probeze deţinerea legală a dreptului de folosinţă asupra terenurilor menţionate în cererea de plată.

Concluzionând, instanţa de control judiciar reţine faptul că recurenta a preluat ca aport în cadrul contractului de asociere în participaţiune o suprafaţă de teren agricol care făcea parte din domeniul public al statului fără acordul concedentului ADS, iar această acţiune angajează responsabilitatea sa pentru fapta de primi un sprijin financiar necuvenit.

În situaţia descrisă anterior, nu prezintă nicio relevanţă împrejurarea că respectiva suprafaţă de teren a fost efectiv utilizată ca exploataţie agricolă. Aceasta deoarece, sub aspectul condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, prezintă importanţă atât faptul deţinerii materiale a terenului cât şi titlul în temeiul căruia s-a constituit dreptul de folosinţă invocat. Or, aşa cum s-a arătat anterior, înscrisurile prezentate nu demonstrează deţinerea legală de către recurentă a pretinsului drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1329,36 ha.

7.2.7. Critica recurentei de la pct. 5.1.6 din decizie este fondată.

Cu titlu prealabil, instanţa de control judiciar reţine faptul că, pentru a se asigura posibilitatea de a se absorbi fondurile pentru plăţi directe a fost necesară crearea Sistemului Integrat de Administrare şi Control (IACS), în raport de prevederile art. 17-20 din Regulamentul (CE) nr. 1782/2003, iar implementarea şi gestionarea lui intră în atribuţiile APIA, conform art. 31 lit. m) din Legea nr. 1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA.

Prin sistemul IACS sunt gestionate următoarele scheme de plată pe suprafaţă: SAPS (schema de plată unică pe suprafaţă), PNDC (plăţi naţionale directe complementare), LFA (plăţi pentru zone defavorizate), măsuri de agromediu, schema pentru culturi energetice şi, începând cu 2008, plăţi tranzitorii pentru tomate.

Pentru campania 2009, recurenta a depus cererea unică de plată pe suprafaţă CL 2781/19.03.2009 pentru suprafaţa de 7001,48 ha teren arabil. Aşadar recurenta a accesat atât SAPS cât şi PNDC. Ulterior, din suprafaţa declarată, recurenta a retras suprafaţa de 2 ha, rezultând o suprafaţă de 6999,48 ha, suprafaţă pentru care recurenta a primit decizia de plată în avans nr. x/26.11.2009 pentru suma de 1469813,18 RON. Prin decizia nr. x/22.03.2010, recurenta a primit suma de 1782012,71 RON.

În procesul-verbal contestat în cauză autoritatea intimată a arătat faptul că diferenţa procentuală calculată între suprafaţa solicitată în cerere şi suprafaţa determinată în timpul controlului administrativ este de 23,74% atât pentru schema de plată SAPS cât şi PNDC. Valoarea creanţei bugetare rezultată din nereguli a fost stabilită la suma de 3.251.825,89 RON, din care:

- contribuţie bugetul Uniunii Europene - 2275640,57 RON din care:

* FEGA - SAPS - 1941486,39 RON;

* FEADR - CNDP1 - 334154,18 RON;

- contribuţie bugetul de stat - 976185,32 RON din care:

* bugetul de stat BN - CNDP1 - 8926 hi48,25 RON;

* cofinanţare BN1 - CNDP1 - 83537,07 RON.

Înalta Curte constată că prima instanţă nu a analizat problema de drept dedusă judecăţii din perspectiva expusă de recurentă, respectiv aceea că regimul sancţionator în caz de supradeclarare este cel prevăzut de dispoziţiile art. 51 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 în cazul ajutorului naţional - PNDC (fiind vorba despre "o grupă de culturi") şi de art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 al Comisiei din 29 octombrie 2004, în cazul SAPS. Potrivit acestui ultim articol: "(…) atunci când, în urma unui control administrativ sau a unui control la faţa locului, s-a constatat că diferenţa stabilită între suprafaţa declarată şi suprafaţa determinată, în conformitate cu articolul 2 punctul 22 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 este mai mare de 3%, dar mai mică sau egală cu 30% din suprafaţa stabilită, din cuantumul care trebuie acordat pentru schema de plată unică pe suprafaţă, se deduce, pentru anul în cauză, de două ori diferenţa constatată. În cazul în care diferenţa este mai mare de 30% din suprafaţa stabilită, pentru anul în cauză, nu se acordă niciun ajutor. (…)"

În cadrul sentinţei contestate, instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că recurenta a accesat două scheme de sprijin şi că fiecare dintre acestea are un anumit regim sancţionator. În concret, instanţa a reţinut: "contrar susţinerilor reclamantei, sancţiunea a fost în mod corect aplicată şi individualizată, art. 138 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004 şi art. 51 din Regulamentul (CE) nr. 796/2004 fiind în mod corect indicate de organele de constatare."

Or, stabilirea tipului de plată este esenţială, deoarece, aşa cum s-a arătat anterior, potrivit dispoziţiilor art. 138 din Regulamentul (CE) nr. 1973/2004, sancţiunea pentru supradeclarare până în 30% constă în deducerea, pentru anul în cauză, a diferenţei constatate, iar, în raport de prevederile art. 51 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (CE) nr. 796/2004, sancţiunea diferă după cum cererea unică a fost făcută prin raportare la grupa de culturi sau la suprafaţa totală. Aşadar, cele două alineate ale art. 51 instituie două sancţiuni diferite, pentru două categorii de cereri diferite, una prin raportare la grupa de culturi, iar alta prin raportare la suprafaţa totală stabilită, în ambele situaţii sancţiunile fiind aplicate gradual.

Cu toate acestea, după cum s-a arătat în cele de mai sus, prima instanţă a reţinut concomitent incidenţa celor două texte din regulamentele analizate, care au ipoteze diferite şi sfere de aplicare diferite, iar această împrejurare echivalează cu realizarea unei motivări sumare, neconcludente a hotărârii judecătoreşti pronunţate, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În atare situaţie, instanţa de control judiciar apreciază că judecătorul fondului nu a lămurit în mod corespunzător chestiunea legalităţii sancţiunii aplicate de intimată prin procesul-verbal contestat în cauză. Or, cercetarea cauzei presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului acesteia.

În concluzie, nemotivarea hotărârii sub aspectele de esenţă echivalează cu necercetarea fondului cauzei, situaţie în raport cu care, pentru respectarea dublului grad de jurisdicţie, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe care urmează să verifice legalitatea sancţiunii aplicate recurentei.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Admite recursul formulat de S.C. A. S.R.L. - în insolvenţă, prin Lichidator Judiciar D., împotriva sentinţei civile nr. 1440 din 21 aprilie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.