Judicial assistants' salary seniority allowance calculation: mootness of mandamus claim after replacement by subsequent Ministry Order

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la 19.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, solicitând anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 şi Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiţiei, obligarea intimatului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie de 3-5 ani, aşa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizaţie de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o priveşte pe reclamanta B..

Totodată, s-a solicitat obligarea intimatului Tribunalul Neamţ la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate în baza ordinului ce se va emite, precum şi obligarea intimatului Ministerul Justiţiei la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţii drepturilor salariale astfel pretinse.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată, s-a admis cererea formulată de reclamantele A., B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, au fost anulate Ordinul nr. 1882/C/6.07.2017, Ordinul nr. 1661/C/16.06.2017 şi Adresa nr. x/9.08.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiţiei, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei, prin ministru, să emită noi ordine de încadrare pentru reclamante prin care să se stabilească o indemnizaţie brută lunară, în raport de vechimea în funcţie de 3-5 ani, de 10584 RON, începând cu data de 1.02.2017 pentru reclamanta A., respectiv 1.04.2017 pentru reclamanta B., a fost obligat pârâtul Tribunalul Neamţ la plata diferenţei dintre venitul ce se va calcula conform indemnizaţiei menţionate anterior şi venitul efectiv încasat şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, apreciind că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât drepturile pretinse de reclamante au fost acordate în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, invocând dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2066 şi ale Legii nr. 330/2009, a susţinut recurentul-pârât că raţiunea pentru care legislaţia excludea asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit.

Astfel, deşi textul Notei la Anexa nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009 nu prevede în mod expres rezultă că sporul pentru vechimea în funcţie (majorarea indemnizaţiei brute lunare) şi sporul pentru vechimea în muncă avute în vedere sunt cele prevăzute de regmenetările în vigoare la 31 decembrie 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, şi, având în vedere că, potrivit acestei din urmă ordonanţe, asistenţii judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcţie, iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent-judiciar.

Totodată, a susţinut recurentul-reclamant că în art. 51 din Legea nr. 71/2015 s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeaşi categorie profesională şi funcţie, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv a judecătorilor, drept care nu a existat în patrimoniul acestora vreodată.

În fine, a arătat recurentul că nici Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale nu poate fi invocată de către reclamante pentru a obţine majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară în raport cu vechimea numai în funcţiile prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor d efapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluţia din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 1 iulie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 29 mai 2020, recurentul-pârât a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, pe care l-a ataşat, în copie.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantele A., B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, solicitând anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 şi Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiţiei, obligarea intimatului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizaţiei brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie de 3-5 ani, aşa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum şi Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizaţie de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o priveşte pe reclamanta B..

Prin sentinţa recurată a fost admisă acţiunea astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele:

"Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).(...)

Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.(...)"

Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a susţinut, prin cererea de recurs, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, acţiunea reclamantelor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Astfel, obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) dinLegea nr. 284/2010 şi Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege, obiectul acţiunii existând atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond.

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu îşi mai produc efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 2066/C/2018, prin care a fost satisfăcută pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care subzistă doar obiectul capătului de cerere privind calcularea/plata acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar iniţiat de către acestea.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2066/C/2018, prin care prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), începând cu 1 ianuarie 2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite (art. 1 alin. (3), şi a satisfacerii pretenţiilor reclamantelor, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinul contestat de acesta, fiindu-le recunoscute aceste drepturi salariale şi asistenţilor judiciari, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea de către Ministerul Justiţiei a ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare.

Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei obligaţia să aloce fondurile necesare plăţii acestor drepturi salariale, iar, în sarcina pârâtului Tribunalul Neamţ, în calitate de ordonator terţiar de credite, obligaţia subsecventă de plată către reclamante a diferenţelor salariale constând în diferenţa dintre venitul ce se va calcula conform indemnizaţiei menţionate anterior şi venitul efectiv încasat, Înalta Curte urmează să menţină aceste dispoziţii, având în vedere că prin emiterea ordinului de salarizare şi rămânerea fără obiect a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinţei atacate în ceea ce priveşte recalcularea/plata diferenţelor salariale, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte şi îndeplinirea acestor obligaţii, sentinţa nefiind recurată sub acest aspect.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că, inclusiv prin OMJ nr. 2066/C/2018, s-a prevăzut că plata diferenţelor băneşti rezultate din aplicarea acestui ordin se realizează numai după alocarea sumelor corespunzătoare în bugetele Ministerului Justiţiei, în acord cu prevederile legale care reglementează finanţele publice.

Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalităţii actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale.

Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reţine că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinele de salarizare astfel cum prevedeau dispoziţiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantelor, în înţelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii fiind îndeplinite.

Prin urmare, reclamantele au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa de drepturi salariale constând în diferenţa dintre venitul ce se va calcula conform indemnizaţiei menţionate anterior şi venitul efectiv încasat.

În consecinţă, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuşi emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, Înalta Curte urmează să menţină celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect; va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 504 din 09 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge capătul de cerere formulat de reclamanţii A. şi B. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.