Fiscal appeal: additional VAT assessments for inactive supplier transactions, unverified discount, and missing invoices upheld on cassation.

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 noiembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:

(i) anularea punctului 2 al Deciziei nr. 154 din 27.06.2016, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30.09.2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015, cu privire la suma totală de 2.805.476 RON, din care 2.551.760 RON reprezintă TVA suplimentar şi 253.716 RON accesorii aferente TVA;

(ii) anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 30.09.2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cu privire la suma totală de 2.805.476 RON, din care 2.551.760 RON reprezintă TVA suplimentar şi 253.716 RON accesorii aferente TVA.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 03 octombrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis contestaţia formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;

(ii) a anulat punctului 2 al Deciziei nr. 154 din 27.06.2016, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 30.09.2015 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015, cu privire la suma totală de 2.805.476 RON, din care 2.551.760 RON reprezintă TVA suplimentar şi 253.716 RON accesorii aferente TVA;

(iii) a anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x din 30.09.2015 şi a Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 30.09.2015, întocmite de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cu privire la suma totală de 2.805.476 RON, din care 2.551.760 RON reprezintă TVA suplimentar şi 253.716 RON accesorii aferente TVA;

(iv) a luat act de faptul că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 165 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

O primă critică a recurentei ANAF a vizat suma reţinută de prima instanţă ca fiind corect dedusă de către intimata-reclamantă, cu titlu de TVA aferentă facturii fiscale nr. x/22.10.2012, întocmită de către furnizorul B. S.R.L., deşi acesta, la data emiterii documentului justificativ, nu mai deţinea un cod valid de TVA, fiind declarat contribuabil inactiv.

În privinţa reţinerii, de către judecătorul fondului, cu titlu de jurisprudenţă relevantă, a hotărârii CJUE pronunţate de cauza C-438/09 Boguslaw Juliusc Dankowski, a susţinut recurenta ANAF că această cauză se referă la furnizori de servicii care nu au fost înregistraţi în scopuri de TVA, însă nu se aplică în prezentul dosar, întrucât persoanei impozabile B. S.R.L. i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA, în temeiul art. 153 alin. (9) lit. b)-e) din Codul fiscal, drept sancţiune pentru nerespectarea prevederilor legale.

Prin urmare, acest furnizor nu se afla în situaţia în care nu fusese niciodată înregistrat ca plătitor de TVA, ci în situaţia în care, urmare nerespectării prevederilor legii fiscale, i-a fost anulată înregistrarea în scopuri de TVA.

O altă critică a recurentei-pârâte ANAF a făcut referire la obligaţia fiscală în cuantum de 31.689 RON, reprezentând TVA de colectat, cu accesorii aferente acestei sume, în legătură cu care a reţinut judecătorul fondului că, anterior controlului fiscal, societatea verificată a remediat situaţia prin emiterea facturii nr. x/27.10.2015, iar prin stabilirea acestor obligaţii de plată în sarcina Societăţii A. S.R.L. s-ar fi realizat o dublă impozitare a contribuabilului verificat, ce rezulta atât din plata impozitului pentru factura întocmită, dar şi prin reţinerea acestuia în decizia de impunere contestată. A susţinut însă recurenta-pârâtă ANAF că intimata-recurentă avea obligaţia colectării TVA-ului aferent livrării cantităţii de 129.860 kg de făină către clientul C. S.R.L., pentru care a emis avize de însoţire a mărfii, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate a avut loc, iar societatea furnizoare nu a emis facturi către beneficiar.

Aceste avize de însoţire a mărfii sunt întocmite în luna decembrie 2012, iar până la data finalizării inspecţiei fiscale ce a condus la emiterea deciziei de impunere contestate în cauză, respectiv până la data de 30.09.2015, factura fiscală pentru cantitatea de făină vândută către C. S.R.L. nu fusese întocmită, deşi obligaţia de emitere a facturii respective trebuia îndeplinită de către contribuabilul verificat cel mai târziu în ziua a 15-a a lunii următoare celei în care a luat naştere faptul generator al taxei, respectiv exigibilitatea taxei şi, în consecinţă, obligaţia de colectare TVA.

O ultimă critică a recurentei-pârâte ANAF a fost formulată în referire la soluţia primei instanţe de exonerare a intimatei-reclamante de la plata sumei de 2.400.000 RON reprezentând TVA şi a accesoriilor în cuantum de 181.950 RON, aferente facturii nr. x/01.04.2014, prin care intimata-reclamantă A. S.R.L. a acordat un discount către Societatea D. S.R.L., în valoare de 10.000.000 RON, pentru achiziţii de uree.

Criticând această soluţie, a susţinut recurenta ANAF că factura respectivă a fost emisă în baza actului adiţional nr. x la contractul nr. x/10.07.2013, contract care ulterior a fost reziliat, pe motiv că A. S.R.L. nu a livrat produsele contractate, operaţiunea economică neavând loc.

Pentru corecta stabilire a situaţiei fiscale privind aceste livrări, s-a derulat un control încrucişat la Societatea D. S.R.L., control în urma căruia s-a stabilit, prin procesul-verbal nr. x/23.09.2015, că factura nr. x/01.04.2014 nu a fost înregistrată în contabilitatea societăţii achizitoare de bunuri (uree), iar reprezentantul legal al acestei societăţi a afirmat că nu are cunoştinţă despre această factură.

În atare condiţii, afirmă recurenta-pârâtă că este irelevant aspectul reţinut de către judecătorul fondului, privitor la lipsa unei posibilităţi legale a societăţii reclamante de a obliga partenerul său contractual să înregistreze în contabilitatea sa proprie această factură, emisă de Societatea A. S.R.L..

Constatările fiscale efectuate cu privire la aceste operaţiuni economice au condus la concluzia că livrările de bunuri ce făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.07.2013 nu au fost efectuate, iar pentru discountul înscris în factura nr. x/01.04.2014 nu a fost justificat modul de calcul, astfel că organele fiscale au stabilit în mod corect că ajustarea bazei de impozitare şi, implicit, a taxei pe valoarea adăugată colectată, cu consecinţa diminuării obligaţiei fiscale de plată reprezentând TVA către bugetul de stat, s-a efectuat de către Societatea A. S.R.L. cu nerespectarea prevederilor legale. Au fost redate, de către recurenta-pârâtă ANAF, textele legale incidente în aspectul verificat, respectiv prevederile art. 137, art. 138 lit. c) Codul fiscal, precum şi dispoziţiile cuprinse în normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal la pct. 19 alin. (1) al art. 137 alin. (3) lit. a) Codul fiscal şi la pct. 20 al art. 138 Codul fiscal, texte pe care pretinde recurenta ANAF că nu le-a respectat prima instanţă în pronunţarea soluţiei criticate.

A mai subliniat recurenta ANAF că actul adiţional nr. x la contractul nr. x/10.04.2013 nu este datat, iar instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că a fost reziliat contractul nr. x/2014, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de 7800 tone de uree, părţile încheind în acest sens un proces-verbal FN, în care, la punctul II s-a menţionat faptul că "părţile au hotărât în temeiul art. 6.4 din contractul de vânzare-cumpărare şi art. 1549. 1553, 1724 din C. civ. rezoluţiunea contractului de vânzare nr. x/10.07.2013 [...], pentru considerentele invocate la punctul I din procesul-verbal încheiat între părţi, potrivit cărora A. S.R.L. nu a livrat produsele contractate". Prin urmare, susţine recurenta-pârâtă că operaţiunea economică din cuprinsul contractului nr. x/2013 nu a avut loc. În privinţa discountului acordat în baza facturii nr. x/01.04.2014, a afirmat recurenta-pârâtă că această reducere putea fi acordată doar în cazul în care marfa reprezentând cele 7800 tone de uree din cuprinsul contractului nr. x/2013 ar fi fost livrată beneficiarului D. S.R.L. anterior rezilierii contractului, aşa cum a fost prevăzut la art. 138 lit. c) Codul fiscal şi la pct. 20 al acestui articol de lege din Normele metodologice. În concluzie susţine recurenta-pârâtă ANAF că în speţă nu s-a pus problema reîncadrării operaţiunilor derulate şi nerecunoaşterea realităţii acestora, ci faptul că discountul a fost acordat în baza actului adiţional nr. x la contractul nr. x/01.07.2013, reziliat, astfel că operaţiunea economică nu a mai avut loc.

A mai susţinut recurenta-pârâtă ANAF că prin factura nr. x/01.04.2014 nu a fost justificat modul de calcul al discountului înscris în acest document justificativ, iar stabilirea de către organele de inspecţie fiscală a faptului că Societatea A. S.R.L. a diminuat în mod nelegal baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată colectată a avut la bază documentele şi informaţiile prezentate de contribuabilul verificat. A subliniat recurenta-pârâtă ANAF că instanţa de fond ar fi trebuit să nu valorizeze argumentele intimatei-reclamante privind necesitatea analizării contestaţiei fiscale prin raportare strictă la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 138 lit. c) Codul fiscal şi la obligaţiile declarative stabilite doar în sarcina A. S.R.L., nu şi a clientului său, D. S.R.L., întrucât organele fiscale au analizat modalitatea în care contribuabilul supus inspecţiei fiscale a respectat normele legale incidente în operaţiunile economice verificate în cauză. Împrejurările în care a fost acordat intimatei-reclamante un discount de 20% de către furnizorul său de îngrăşăminte chimice nu determină modificarea constatărilor fiscale cu privire la achiziţiile efectuate de Societatea D. S.R.L. de la Societatea A. S.R.L..

Argumentul societăţii controlate, potrivit căruia nu au fost luate în considerare, de către inspectorii fiscali, tranzacţiile efectuate în perioada 29.05.2012-29.07.2013, pentru care s-au emis facturi în valoare totală de 67.933.819 RON, aceste produse fiind achiziţionate de la Societatea E. S.R.L., în baza contractului nr. x/29.08.2012, prin care este prevăzut un discount maxim de 20%, nu este în măsură, în opinia recurentei ANAF, să modifice constatările fiscale ce au condus la emiterea deciziei de impunere contestate în cauză, cât timp organul fiscal a reţinut că nu au fost efectuate livrări de la A. S.R.L. către D. S.R.L. în virtutea contractului nr. x/10.07.2013, iar actul adiţional nr. x, nedatat, a reprezentat documentul justificativ al emiterii facturii nr. x/01.04.2014, conform susţinerilor reprezentantului societăţii reclamante.

În consecinţă, a solicitat recurenta-pârâtă ANAF să se reţină legalitatea deciziei de impunere nr. x/30.09.3015 şi a deciziei ANAF-DGSC nr. 154/27.06.2016, pentru toate sumele reţinute în sarcina intimatei-reclamante cu titlu de obligaţii principale suplimentare la bugetul de stat şi accesorii ale acestora.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În opinia organului fiscal recurent este eronată soluţia primei instanţe în referire la suma de 120.071 RON, reprezentând TVA înregistrată în evidenţa fiscală în luna octombrie 2012 şi dedusă greşit de către Societatea A. S.R.L., rezultând din factura fiscală nr. x/22.10.2012 emisă de furnizorul B. S.R.L.. A susţinut recurenta DGAMC că organele de inspecţie fiscală au constatat nerespectarea prevederilor art. 146 alin. (1) Codul fiscal, întrucât factura fiscală trebuia să cuprindă obligatoriu informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5), lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, referitoare la codul de înregistrare în scopuri de TVA, iar instanţa de fond, deşi a reţinut concluziile expertului contabil desemnat pentru efectuarea expertizei de specialitate în cauză, a considerat că este deductibilă taxa pe valoarea adăugată din cuprinsul facturii fiscale emise de către un operator economic căruia i-a fost retras codul de TVA, figurând drept contribuabil inactiv la momentul emiterii respectivei facturi.

O altă critică a recurentei-pârâte DGAMC a privit soluţia primei instanţe în referire la suma de 2.400.000 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar în sarcina Societăţii A. S.R.L., cu ocazia controlului fiscal, în urma nerecunoaşterii, de către inspectorii fiscali, a discountului acordat de către contribuabilul verificat către partenerul său contractual, Societatea D. S.R.L..

A precizat recurenta DGAMC că organul fiscal a ţinut seama de prevederile art. 138 lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, însă a reţinut că nu s-a realizat obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/10.07.2013, încheiat între aceste părţi, respectiv Societatea A. S.R.L. nu a livrat către D. S.R.L. bunurile înscrise în contract (uree).

A precizat recurenta-pârâtă DGAMC că, în timpul inspecţiei fiscale nu au fost prezentate documente privind modul de calcul a "discountului" acordat în baza facturii nr. x/01.04.2014, respectiv pentru determinarea bazei impozabile înscrise pe această factură, astfel cum s-a solicitat de către echipa de inspecţie fiscală prin nota explicativă nr. 338/22.07.2015, iar expertul judiciar nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.

A mai arătat recurenta DGAMC că a fost efectuat un control încrucişat la Societatea D. S.R.L., în urma căruia a fost încheiat procesul-verbal de control nr. x/23.09.2015, iar potrivit constatărilor din acest proces-verbal, referitor la factura fiscală nr. x/01.04.2014, echipa de inspecţie fiscală a precizat că "în verificarea efectuată la D. S.R.L. nu s-a regăsit înregistrată factura fiscală nr. x/01.04.2014", aspect care a fost ignorat de către expertul contabil desemnat în cauză.

Luând în considerare faptul că livrarea bunurilor ce formau obiectul contractului nr. x/2013 nu s-a realizat, precum şi faptul că pentru discountul înscris în factura nr. x/01.04.2014 nu a fost justificat modul de calcul al acestui discount, a susţinut recurenta DGAMC că ajustarea bazei de impozitare şi, implicit, a taxei pe valoarea adăugată colectată, cu consecinţa diminuării obligaţiei fiscale de plată reprezentând TVA către bugetul de stat, s-a efectuat de către Societatea A. S.R.L. cu nerespectarea prevederilor legale în materie fiscală.

A menţionat recurenta-pârâtă că s-a stabilit, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, o pierdere fiscală înregistrată de Societatea A. S.R.L., în sumă de 4.767.946,92 RON, expertul contabil considerând că au fost respectate prevederile legale, fiind acordat discountul după efectuarea livrărilor de marfă, fără însă a ţine seama de starea de fapt constatată la data controlului de către organele de inspecţie fiscală, inclusiv cu privire la nerealizarea contractului în baza căruia a fost acordat acest discount.

Au fost reiterate concluziile privind controlul încrucişat desfăşurat la Societatea D. S.R.L., concluzia organului fiscal fiind aceea că Societatea A. S.R.L. a redus în mod eronat baza de impozitare cu suma de 10.000.000 RON, respectiv TVA a fost diminuată în mod nelegal cu suma de 2.400.000 RON.

O altă critică a recurentei-pârâte DGAMC a privit soluţia prin care prima instanţă a dispus anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2015, acesta nefiind, în opinia recurentei, un act administrativ, susceptibil de anulare, ci doar un act constatator al inspecţiei fiscale, premergător emiterii unei decizii de impunere ce reprezintă titlul de creanţă care devine executoriu la expirarea termenului stabilit prin lege,

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. nu a depus întâmpinare faţă de recursurile declarate de pârâte.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 15 iunie 2016, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor declarate de pârâte, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sunt fondate, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin recursurile ambelor pârâte au fost formulate critici comune în privinţa obligaţiilor fiscale suplimentare de plată, stabilite din relaţia intimatei-reclamante cu furnizorul B. S.R.L., precum şi din operaţiunile economice derulate între Societatea A. S.R.L. şi Societatea D. S.R.L., obligaţii ce au fost anulate de către prima instanţă, soluţia nefiind împărtăşită de către instanţa de control judiciar.

a) În privinţa sumei de 120.071 RON, reprezentând TVA rezultat din factura fiscală nr. x/22.10.2012, întocmită de Societatea B. S.R.L., pentru care organele fiscale nu au acordat drept de deducere intimatei-reclamante, justificat de faptul că, începând cu data de 01.08.2012, furnizorul nu mai figura înregistrat ca persoană impozabilă în scopuri de TVA, se reţine că sunt corecte concluziile recurentelor-pârâte, nefiind îndeplinite condiţiile de fond pentru acordarea dreptului de deducere TVA în beneficiul contribuabilului verificat.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 155 alin. (19) Codul fiscal, fiind înscris pe factura fiscală codul de înregistrare fiscală, iar potrivit principiului neutralităţii, afirmat în mod constant în jurisprudenţa CJUE relevantă în materie de TVA, se impunea acordarea dreptului de deducere a acestei taxe, fără a putea fi refuzat acest drept pentru lipsa codului valid de TVA al furnizorului, dacă elementele înscrise pe factură permiteau identificarea acestui furnizor.

A făcut trimitere prima instanţă la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-438/09, Boguslaw Juliusc Dankowski, în care s-a recunoscut dreptul de deducere TVA în favoarea unui cumpărător, în baza unor facturi emise de un furnizor care nu era înregistrat ca plătitor de TVA la data emiterii facturilor, în situaţia în care facturile referitoare la aceste operaţiuni conţineau toate informaţiile impuse de articolul 22 alin. (3) litera (b), din Directiva 77/388/CEE (Directiva a 6-a de TVA), în special cele necesare pentru identificarea persoanei care a întocmit facturile menţionate şi a naturii serviciilor furnizate.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că situaţia factuală din prezenta cauză este diferită de cea rezumată în cauza C-438/09, această hotărâre a Curţii de la Luxemburg nefiind aplicabilă în litigiul de faţă.

Operaţiunea economică ce a fost consemnată în factura fiscală nr. x/22.10.2012 a fost realizată de către un furnizor care, la acea dată, nu mai deţinea un cod valid de TVA, astfel că nu mai putea fi considerat ca fiind o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA. Consecinţa retragerii codului valid de TVA este aceea că, la data realizării operaţiunilor, furnizorul nu mai era înregistrat ca plătitor de TVA, astfel că nu mai putea fi colectată taxa aferentă serviciilor prestate beneficiarului A. S.R.L..

În prezentul litigiu se reţine aplicabilitatea statuărilor CJUE în cauza C- 101/16, F. S.R.L., referitoare la îndeplinirea condiţiilor de fond pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul dreptului de deducere a TVA-ului, fiind examinat în cauză, de către instanţa europeană, articolul 11 alin. (12) din Codul fiscal, ce are relevanţă în cauza de faţă, în privinţa dreptului de deducere a TVA solicitat de către intimata-reclamantă. În esenţă, se arată în hotărârea CJUE pronunţată în această cauză că:

"39. În ceea ce priveşte cerinţele sau condiţiile de fond, reiese din articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere, trebuie, pe de o parte, ca persoana interesată să fie o "persoană impozabilă" în sensul respectivei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie prestate de o altă persoană impozabilă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 6 septembrie 2012, Tóth, C-324/11, EU:C:2012:549, punctul 26, precum şi Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp, C-277/14, EU:C:2015:719, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).

(...)

52. În schimb, nu este contrar dreptului Uniunii să se ceară ca un operator să ia orice măsură care i s-ar putea solicita în mod rezonabil pentru a se asigura că operaţiunea pe care o efectuează nu determină participarea sa la o fraudă fiscală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 septembrie 2007, Teleos şi alţii, C-409/04, EU:C:2007:548, punctele 65 şi 68, precum şi Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi C-142/11, EU:C:2012:373, punctul 54).

53. În această privinţă, trebuie să se constate că reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal nu transferă în sarcina persoanei impozabile măsurile de control care revin administraţiei, ci o informează cu privire la rezultatul unei anchete administrative din care rezultă că contribuabilul declarat inactiv nu mai poate fi controlat de autoritatea competentă fie pentru că respectivul contribuabil nu şi-a mai îndeplinit obligaţiile de declarare impuse de lege, fie pentru că a declarat informaţii de identificare a sediului social care nu permit autorităţii fiscale în cauză să îl identifice sau pentru că nu îşi desfăşoară activitatea la sediul social sau la domiciliul fiscal declarat.

54. Singura obligaţie impusă persoanei impozabile constă, astfel, în consultarea listei contribuabililor declaraţi inactivi afişate la sediul ANAF şi publicate pe pagina de internet a acesteia, o asemenea verificare fiind, pe de altă parte, uşor de efectuat.

55. Rezultă astfel că, prin obligarea persoanei impozabile să efectueze această verificare, legislaţia naţională urmăreşte un obiectiv care este legitim şi chiar impus de dreptul Uniunii, şi anume acela de a asigura colectarea corectă a TVA-ului şi de a evita frauda, şi că o asemenea verificare poate fi cerută în mod rezonabil unui operator economic. Trebuie însă să se verifice dacă această legislaţie nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.

61. Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că Directiva 2006/112 trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA-ului este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi TVA-ul a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale."

Prin Decizia pronunţată la data de 19 octombrie 2017, în Cauza C-101/16, CJUE arată că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al TVA "trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat preţul şi taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administraţia fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivităţii fiind publică şi accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, "atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic şi definitiv, nepermiţând să se facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale".

În cuprinsul deciziei în discuţie, CJUE reţine că, prin obligarea persoanei impozabile să efectueze verificări cu privire la contribuabilii declaraţi inactivi, legislaţia naţională urmăreşte un obiectiv care este legitim şi chiar impus de dreptul Uniunii, şi anume acela "de a asigura colectarea corectă a TVA-ului şi de a evita frauda, şi că o asemenea verificare poate fi cerută în mod rezonabil unui operator economic. Trebuie însă să se verifice dacă această legislaţie nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit".

Aşadar, CJUE nu contestă legitimitatea şi utilitatea obligaţiei beneficiarului de a verifica în prealabil situaţia fiscală a furnizorului sau prestatorului său, prin consultarea unui registru public, accesibil pe internet, ci constată că, în lumina Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al TVA este contrară dreptului european doar o prevedere legală ce conţine un refuz sistematic şi definitiv al dreptului de deducere aferent unor tranzacţii contractate cu un furnizor inactiv, ce nu permite persoanei interesate să facă dovada absenţei unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Este de menţionat faptul că, în cauza în care a fost solicitată pronunţarea hotărârii preliminare, furnizorul declarat inactiv colectase TVA şi virase suma respectivă în trezoreria statului, aspecte reţinute explicit de CJUE, astfel cum rezultă din cuprinsul paragrafului 58.

Astfel, se reţine în cuprinsul paragrafului 58 că " potrivit F., G. ar fi plătit trezoreriei publice TVA-ul colectat în temeiul contractului încheiat cu F.. Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, guvernul român a confirmat că sumele corespunzătoare TVA-ului datorat de G. fuseseră efectiv plătite, dar că nu era posibil să se verifice dacă aceste sume erau aferente tranzacţiilor încheiate între cele două societăţi, deoarece G. nu îşi depusese declaraţiile de TVA".

În continuare, CJUE reţine că, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanţa de trimitere, articolul 11 alin. (12) din Codul fiscal, în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală, nu prevede o regularizare în beneficiul persoanei impozabile situate în aval, în pofida dovezii plăţii TVA-ului de către persoana impozabilă situată în amonte, nerecunoaşterea dreptului de deducere fiind definitivă.

În fine, la paragraful 60 CJUE concluzionează în sensul că imposibilitatea persoanei impozabile de a demonstra că tranzacţiile încheiate cu operatorul declarat inactiv îndeplinesc condiţiile prevăzute de Directiva 2006/112 şi în special că TVA-ul a fost plătit trezoreriei publice de către acest operator depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului legitim urmărit de această directivă.

Aşadar, din ansamblul hotărârii pronunţate în cauza C-101/16 se desprinde faptul că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea cuprinsă în dispoziţiile articolului 11 alin. (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, atunci când această legislaţie conduce la refuzul de recunoaştere a dreptului de deducere numai pentru simplul considerent de ordin formal, reprezentat de faptul că furnizorul contribuabilului îndreptăţit la deducere este declarat inactiv.

Altfel, CJUE arată că, în situaţia în care se dovedeşte faptul că furnizorul declarat inactiv a colectat şi achitat statului TVA aferent tranzacţiei în dispută, refuzul de deducere al TVA este unul întemeiat pe considerente absolut formale, depăşind astfel ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului şi pentru a preveni evaziunea.

Raportat la liniile directoare cuprinse în decizia anterior menţionată, este de observat faptul că în cauză există riscul pierderii de venituri bugetare, întrucât nu există nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte faptul că societatea B. S.R.L. ar fi colectat TVA aferent tranzacţiilor încheiate cu societatea recurentă.

Principiul neutralităţii în materie de TVA impune, într-o situaţie ca cea din prezentul litigiu, să fie refuzat dreptul de deducere al TVA-ului pretins de beneficiarul serviciilor achiziţionate, în condiţiile în care furnizorul acestor servicii nu mai îndeplineşte condiţia de a fi o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA şi în absenţa oricăror dovezi privind îndeplinirea obligaţiei de colectare la bugetul de stat a TVA-ului evidenţiat în facturile aferente serviciilor prestate în amonte.

Prin urmare, sunt corecte constatările fiscale în referire la suma de 120.071lei reprezentând TVA din factura fiscală nr. x/22.10.2012, cu accesorii aferente acestei sume, actele de impunere fiscală contestate în cauză fiind legale în această privinţă, fapt ce va atrage casarea sentinţei recurate sub acest aspect.

a) Criticile comune ambelor recursuri declarate de către organele fiscale, în referire la suma de 2.400.000 RON, reprezentând TVA aferent sumei de 10.000.000 RON, înscrisă în factura fiscală nr. x/01.04.2014, cu titlu de discount acordat Societăţii D., sunt fondate, urmând a fi reformată soluţia primei instanţe şi în această privinţă.

Operaţiunile ce au stat la baza emiterii respectivului document justificativ nu au putut fi verificate, în lipsa oricăror înscrisuri din care să reiasă modalitatea de calcul a discountului în raport de livrările efectuate anterior acordării acestei facilităţi partenerului contractual, astfel că ajustarea bazei de impozitare şi, implicit, a taxei pe valoarea adăugată colectată de către intimata-reclamantă, s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 138 lit. c) Codul fiscal.

Potrivit acestei norme fiscale, "(B)aza de impozitare se reduce în următoarele situaţii:

b) în cazul în care rabaturile, remizele, risturnele şi celelalte reduceri de preţ prevăzute la art. 137 alin. (3) lit. a) sunt acordate după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;".

În Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la punctul 20 de aplicare a art. 138 Codul fiscal se arată că:

"(1) În situaţiile prevăzute la art. 138 din Codul fiscal, furnizorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii îşi ajustează baza impozabilă a taxei după efectuarea livrării/prestării sau după facturarea livrării/prestării, chiar dacă livrarea/prestarea nu a fost efectuată, dar evenimentele prevăzute la art. 138 din Codul fiscal intervin ulterior facturării şi înregistrării taxei în evidenţele persoanei impozabile. În acest scop furnizorii/prestatorii trebuie să emită facturi cu valorile înscrise cu semnul minus când baza de impozitare se reduce sau, după caz, fără semnul minus, dacă baza de impozitare se majorează, care vor fi transmise şi beneficiarului. Prevederile acestui alineat se aplică şi pentru livrări intracomunitare. ".

Intimata-reclamantă a pretins că factura fiscală nr. x/01.04.2014 a fost emisă în conformitate cu înţelegerea materializată între A. S.R.L. şi D. S.R.L. prin actul adiţional nr. x la contractul nr. x/10.07.2013, în vederea acordării unui discount pentru livrările de uree de la intimata-reclamantă, în calitate de furnizor, către beneficiarul D. S.R.L..

Prin respectivul act adiţional nr. x, nedatat, aflat la dosarul de fond, s-au prevăzut următoarele:

"1.1 Având în vedere raporturile comerciale dintre cele două societăţi din perioada 01.09.2012-01.09.2013, în urma cărora S.C. D. S.R.L. a achiziţionat de la S.C. A. S.R.L. îngrăşăminte chimice cu o valoare de 66.500.297,18 RON, cele două părţi au convenit:

- se va acorda un discount suplimentar în cuantum de aproximativ 15% din valoarea tranzacţionată în perioada 01.09.2012-01.09.2013, respectiv suma de 10.000.000 RON, la care se adaugă TVA.

Toate celelalte clauze contractuale rămân neschimbate, aplicându-se şi prevederile prezentului act adiţional, care face parte integrantă din contractul nr. x/10.07.2013."

Acest contract, pe care susţine intimata-reclamantă că l-a completat prin actul adiţional nr. x, nu a fost realizat, întrucât cele două cantităţi de uree ce sunt cuprinse în obiectul respectivei convenţii, astfel cum a fost completată prin actul adiţional nr. x, la rândul său nesemnat, nu au fost livrate. În acest sens a fost încheiat, la data de 01.09.2014, procesul-verbal prin care părţile au recunoscut că nu s-a realizat livrarea celor 9500 tone de uree, în valoare de 17.147.546,88 RON, fiind agreată rezoluţiunea contractului nr. x/10.07.2013, modificat prin actul adiţional nr. x, cu obligaţia furnizorului de a storna cele două facturi emise pentru marfa nelivrată (factura nr. x/29.07.2013 şi factura nr. x/29.07.2013).

Deşi factura de acordare a discountului, emisă la 01.04.2014, era anterioară datei de întocmire a procesului-verbal încheiat la 01.09.2014, nu se face vorbire despre existenţa actului adiţional nr. x în cuprinsul acestui acord al părţilor, prin care s-au stins toate pretenţiile rezultate din contractul nr. x/10.07.2013.

Aşadar, la momentul efectuării controlului fiscal, organele de inspecţie fiscală au constatat că obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. x/10.07.2014 nu s-a realizat, părţile fiind repuse în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat niciodată acest act.

Conform art. 1554 alin. (1) C. civ., "(C)ontractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite", iar aceste efecte se produc şi asupra actelor adiţionale la contractul principal, astfel încât actul adiţional nr. x la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1.07.2013 s-a desfiinţat prin acordul părţilor, la momentul semnării procesului-verbal din 01.09.2014.

Potrivit prevederilor art. 138 lit. c) Codul fiscal, baza impozabilă putea să fie redusă doar în situaţia în care discountul s-ar fi acordat după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor, ceea ce înseamnă efectivitatea operaţiunilor economice, nu doar menţionarea lor scriptică, urmată de stornarea facturilor pentru nerealizarea acestora. Prin urmare, nefiind efectuată nicio livrare de produse în virtutea contractului nr. x/2013, nu putea fi acordat un discount pentru operaţiuni economice nerealizate.

Înalta Curte reţine că răspunsurile experţilor contabili ce au întocmit expertiza în faţa primei instanţe nu pot fi valorificate în această chestiune, fiind atributul instanţei judecătoreşti să stabilească raporturi juridice de drept fiscal rezultate din analiza valabilităţii actului adiţional prin care s-a acordat acest discount.

Cât priveşte susţinerile intimatei-reclamante, potrivit cărora acordarea respectivului discount s-ar fi justificat în raport de livrări de produse dintr-o perioadă anterioară încheierii contractului nr. x/10.07.2013, respectiv din data de 01.09.2012, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că aceste tranzacţii nu au fost identificate, iar înregistrarea în contabilitate a discountului acordat, potrivit prevederilor legale, trebuia să permită verificarea modalităţii de ajustare a bazei impozabile în urma diminuării preţului încasat de la beneficiar, prin evidenţierea clară a livrărilor de bunuri pentru care a fost acordat beneficiul reducerii preţului, cu identificarea sumelor care constituie baza impozabilă asupra căreia s-a aplicat acel discount.

Nu poate fi ignorat în cauză faptul că, pentru stabilirea stării de fapt fiscale privind aceste operaţiuni, a avut loc un control încrucişat la Societatea D. S.R.L. Bacău, fiind încheiat procesul-verbal de control nr. x/23.09.2015, prin care s-a constatat că factura fiscală nr. x/01.04.2014 nu a fost înregistrată în contabilitatea cumpărătorului, iar reprezentantul legal al societăţii verificate a precizat că nu are cunoştinţă de această factură.

În condiţiile în care singura factură de diminuare a sumei aferente unor tranzacţii economice efectuate între cele două părţi nu a fost înregistrată în contabilitatea celui care, în mod logic, ar fi trebuit să beneficieze de acest discount, iar intimata-reclamantă, în calitate de furnizor, nu a făcut dovada comunicării acestei facturi către beneficiar şi nici alte documente justificative nu mai există pentru a susţine realitatea aplicării discountului asupra unor livrări anterioare de produse ce au avut loc între aceste societăţi, Înalta Curte reţine că simpla evidenţiere scriptică în contabilitatea intimatei-reclamante a facturii fiscale nr. x/2014 nu este suficientă pentru a proba legalitatea operaţiunii de diminuare a bazei impozabile cu suma pretinsă de contribuabilul verificat ca fiind acordată cumpărătorului D. cu titlu de discount pentru mărfurile achiziţionate de la A. S.R.L..

Un ultim aspect de menţionat în această chestiune este cel referitor la faptul că, prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu s-a răspuns, în realitate, cu privire la modalitatea concretă în care s-a aplicat acest discount în sensul reducerii preţului aferent produselor livrate în perioada menţionată pe factura fiscală nr. x/2014, nefiind identificat un mod de calcul al acestui discount asupra bazei impozabile compuse din veniturile obţinute în urma tranzacţiilor economice dintre cei doi parteneri contractuali în perioada 01.09.2012-01/09/2013, iar obiecţiunile formulate de organele fiscale, în referire la aceste aspecte, au fost respinse de către prima instanţă, considerând judecătorul fondului că expertul desemnat a răspuns obiectivelor încuviinţate în cauză.

Cert este faptul că intimata-reclamantă nu a făcut nicio dovadă cu privire la modalitatea de calcul a discountului în raport de livrările din perioada 01.09.2012-01.09.2013, iar în raportul de expertiză contabilă au fost identificate 7 tranzacţii, dintre care cele din 29.07.2013, înscrise în facturile nr. x şi 36651 de la acea dată, au fost evidenţiate ulterior cu semnul minus, fiind stornate, restul de 5 tranzacţii având o valoare economică de 40.626.670,06 RON, astfel încât, calculul discountului de 15% asupra acestui volum de vânzări ar fi fost net inferior celui acordat în cauză, de 10 milioane RON. Trebuie, însă, reţinut faptul că nu s-a făcut dovada aplicării discountului înscris pe factura nr. x/2014 asupra niciuneia dintre livrările din perioada menţionată ca fiind avută în vedere pentru beneficiul reducerii preţului iniţial, fiind legale actele de impunere fiscală şi cu privire la obligaţiile suplimentare de plată rezultate din tranzacţiile economice între A. S.R.L. şi D..

c) Criticile recurentei ANAF cu privire la anularea, de către prima instanţă, a deciziei de impunere nr. x/30.09.2015, pentru suma de 31.689 RON şi accesorii aferente, rezultate din livrarea cantităţii de 129.860 kg făină către clientul C. S.R.L., sunt fondate, fiind menţinute actele administrative emise de organele fiscale şi cu privire la această sumă, datorată de către contribuabilul verificat.

În această privinţă, prima instanţă a reţinut că, pentru livrările de marfă efectuate către Societatea C. S.R.L., furnizorul a emis doar avize de însoţire a bunurilor, fără a emite şi factura aferentă acestor operaţiuni taxabile, însă, anterior controlului fiscal, societatea a remediat situaţia, prin emiterea facturii nr. x/27.10.2015.

Anulând această obligaţie de plată, a mai reţinut judecătorul fondului că, în modalitatea stabilită de organele fiscale prin actele de impunere contestate, s-a produs o dublă impozitare a societăţii, care rezultă atât din plata impozitului pentru factura întocmită, dar şi prin reţinerea acestuia prin decizia de impunere emisă în cauză.

Soluţia primei instanţe, în privinţa acestor operaţiuni taxabile, este eronată, urmând a fi reformată în calea de atac, fiind corecte constatările fiscale ce au condus la stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată în cuantum de 31.689 RON cu titlu de TVA de colectat, cu accesorii aferente acestei sume.

Înalta Curte reţine că factura fiscală fiscală nr. 5001 din 27.10.2015, în valoare de 163.726,38 RON, din care TVA în cuantum de 31.688,97 RON, a fost emisă în mod cert la o dată ulterioară finalizării inspecţiei fiscale la care a fost supus contribuabilul A. S.R.L., decizia de impunere emisă în urma controlului fiind datată sub nr. F-MC 2216/30.09.2015.

Aşadar, remedierea sub aspect justificativ a documentelor cerute de lege pentru livrările de făină efectuate de Societatea A. S.R.L. către clientul C. S.R.L. nu s-a realizat anterior emiterii titlului de creanţă fiscală contestat în cauză ci, aşa cum reiese din datele factuale de la dosar, după ce s-a stabilit în sarcina contribuabilului verificat obligaţia de a colecta TVA-ul aferent acestor livrări, chiar în lipsa facturii fiscale, operaţiunile economice fiind efectiv realizate.

Prima instanţă, ignorând raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, a reţinut, în referire la relaţia economică derulată între A. S.R.L. şi C. S.R.L., materializată în furnizarea de produse în perioada octombrie 2012- decembrie 2012, că ar fi rezultat o dublă impozitare atât prin plata impozitului pentru factura întocmită, cât şi prin reţinerea acestuia în decizia de impunere contestată.

Potrivit prevederilor art. 155 alin. (1), lit. a) din Codul fiscal, trebuie emisă o factură pentru fiecare beneficiar, pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii, cel târziu până în cea de-a 15-a zi lucrătoare a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei pe valoarea adăugată.

Situaţia intimatei-reclamante se încadrează în prevederile art. 159 alin. (3) din Codul fiscal, în care se arată că "(P)ersoanele impozabile care au fost supuse unui control fiscal şi au fost constatate şi stabilite erori în ceea ce priveşte stabilirea corectă a taxei colectate, fiind obligate la plata acestor sume în baza actului administrativ emis de autoritatea fiscală competentă, pot emite facturi de corecţie conform alin. (1) lit. b) către beneficiari. Pe facturile emise se va face menţiunea că sunt emise după control şi vor fi înscrise într-o rubrică separată în decontul de taxă. Beneficiarii au drept de deducere a taxei înscrise în aceste facturi în limitele şi în condiţiile stabilite la art. 145-1472".

În consecinţă, în sarcina intimatei-reclamante A. S.R.L. s-a stabilit o unică obligaţie de colectare a TVA-ului aferent livrărilor de făină efectuate către beneficiarul C. S.R.L., conform avizelor de însoţire a mărfii, pe baza cărora s-a stabilit cantitatea de produse vândute şi valoarea lor, iar emiterea facturii fiscale ulterior controlului nu determină o dublare a acestei obligaţii, ci doar o rectificare sub aspect justificativ a documentelor contabile a căror întocmire este obligatorie pentru persoana impozabilă supusă controlului fiscal.

d) O altă critică regăsită doar în recursul declarat de pârâta DGAMC priveşte soluţia de anulare parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2015, în condiţiile în care acest act nu reprezintă un act administrativ. Înalta Curte reţine că sunt întemeiate aserţiunile organului fiscal referitoare la calificarea raportului de inspecţie fiscală drept un act premergător emiterii actului administrativ fiscal supus controlului de legalitate în faţa instanţei judecătoreşti competente. Cu toate acestea, soluţia pronunţată de prima instanţă nu este una eronată din perspectiva criticată de recurenta DGAMC, uzitându-se solicitarea de anulare atât a titlului de creanţă contestat, cât şi a actelor premergătoare care au stat la baza întocmirii acestui act administrativ fiscal, considerându-se că raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere au un caracter unitar în stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată la bugetul de stat în sarcina contribuabilului verificat.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele anterior arătate, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 165 din 03 octombrie 2017, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., având ca obiect solicitarea de anulare a punctului 2 din decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 154/27.06.2016, emisă de ANAF-DGSC, şi de anulare în parte a Deciziei de impunere nr. x/30.09.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2015, emise de ANAF-DGAMC, cu privire la suma totală de 2.805.476 RON, din care 2.551.760 RON TVA suplimentar şi 253.716 RON accesorii aferente TVA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 165 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar H. Filiala Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 iulie 2020.