Home insurance theft compensation: evidentiary burden for stolen goods and non-applicability of res judicata from criminal judgment in civil insurance claim

Şedinţa publică din data de 01 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 2 septembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 1407/03.08.2016, emisă de pârât;

- admiterea în tot a cererii de despăgubire;

- obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 01.05.2016 şi până la emiterea unei hotărâri definitive sau efectuarea plăţii;

- plata unor despăgubiri morale al căror cuantum va fi precizat ulterior, în condiţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1848 din 19 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat, în parte, Decizia FGA nr. 1407/03.08.2016, în limita sumei de 1242 RON;

(iii) a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1848 din 19 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, anularea deciziei FGA nr. 1407/3.08.2016, cu reţinerea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 160/2015 rămasă definitivă prin decizia penală nr. 771/2015, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului care se impune a fi acoperit în baza contractului de asigurare.

Sunt invocate motivele de nelegalitate a hotărârii prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

O primă critică se referă la menţiunea din considerentele sentinţei potrivit căreia clauzele contractuale cuprinse în condiţiile de asigurare fac parte integrantă din poliţa de asigurare. Recurentul-reclamant apreciază că această aserţiune a instanţei de fond încalcă normele de drept material. Poliţa de asigurare nu cuprinde condiţiile de asigurare şi acestea nu au fost prezentate recurentului-reclamant, în calitate de asigurat. Prin urmare, aplicând invocatele condiţii de asigurare, instanţa a aplicat greşit legea întrucât clauzele contractului sunt exclusiv cele cuprinse în poliţă.

Oferta de asigurare trebuie să fie fermă, neechivocă, precisă şi să cuprindă toate elementele care pot fi luate în considerare. Excluderile convenţionale (nu neapărat legale) inserează în contractele tipărite o serie de evenimente pe care asigurătorul refuză să le subscrie.

În doctrina de specialitate, clauzele defavorabile care nu au făcut obiectul informării sunt considerate inopozabile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că astfel de clauze neclare sau ambigue se interpretează contra celui care le-a stipulat. În cazul de faţă, clauza abuzivă invocată nu este inserată în contractul părţilor şi nici măcar anexată acestuia.

Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004, prin art. 4 alin. (2), prevede obligaţia informării în timp util corect şi complet a clientului asupra tuturor condiţiilor contractului (în speţă, cel de asigurare). Raportat şi la prevederile Ordinului nr. 23/2009 privind informaţiile furnizate de asigurători, excluderile trebuiau înscrise în contract şi aduse la cunoştinţa asiguratului, iar potrivit art. 10 alin. (4) din Ordin, clauzele de asigurare mai restrictive decât cele din documentele prevăzute la art. 1 alin. (3) din ordin nu sunt opozabile asiguratului.

Recurentul-reclamant citează şi prevederile Legii nr. 193/2000, arătând că potrivit art. 6 din acest act normativ, clauzele abuzive nu produc efecte contraconsumatorilor, prin clauză abuzivă înţelegându-se acea clauză prin care clientul este obligat să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Este absurd să se susţină că din locuinţa asigurată s-au sustras bunuri care nu aparţineau asiguratului, câtă vreme această locuinţă este proprietatea asiguratului.

De asemenea, la stabilirea despăgubirii nu s-a întocmit notă de calcul, procese-verbale, etc. şi au fost avute în vedere numai bunurile vandalizate menţionate în documentele emise de organele de urmărire penală, dar nu şi bunurile sustrase, deşi infractorii au recunoscut sustragerea lor.

Instanţa nu a dat nicio importanţă rechizitoriului parchetului.

FGA este ţinut, la rândul său, de prevederile contractului de asigurare, respectiv de clauzele contractuale înscrise în poliţă.

Bunurile soţiei au fost furate deopotrivă din locuinţa asigurată, motiv pentru care trebuiau să facă obiectul despăgubirii în baza contractului de asigurare.

Asigurătorul şi respectiv FGA, care este obligat să protejeze creditorul de asigurare, nu poate opune acestuia obligaţia de a păstra bonuri fiscale sau facturi care atestă achiziţia bunurilor.

În schimb, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat dacă are legătură cu soluţionarea pricinii pendinte. În acest sens, recurentul-reclamant se referă la cuantumul prejudiciului rezultat din furtul calificat şi la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care a stabilit acest prejudiciu în sarcina făptuitorilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât FGA solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând următoarele:

Soluţia instanţei de fond s-a întemeiat pe conţinutul condiţiilor de asigurare aferente poliţei de asigurare, cu trimitere la art. 4 pct. 1, art. 11 pct. 4 şi art. 11 pct. 7 lit. b) din aceste condiţii de asigurare.

Instanţa de fond a reţinut corect că diferenţa dintre despăgubirea pretinsă de 26.736 RON şi cea încuviinţată în fond, de 1.242 RON nu se impune a fi acordată pentru următoarele considerente: pentru o parte din bunurile cuprinse în lista bunurilor furate completată de către reclamant, reclamantul nu a prezentat documente de achiziţie, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 11 pct. 7 din condiţiile de asigurare; pentru o altă parte din bunuri acordarea despăgubirii nu a fost cuprinsă în asigurare (respectiv produsele alimentare şi alcoolice); canapeaua albastră nu a fost menţionată în documentele întocmite de organele de urmărire penală ca fiind vandalizată în evenimentul din 6.03.2015.

Susţinerile recurentului conform cărora B. nu i-a prezentat, cu ocazia încheierii poliţei, clauzele contractuale înscrise în condiţiile de asigurare nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei având în vedere că raporturile reclamantului cu FGA se desfăşoară plecând de la prezumţia valabilităţii contractului de asigurare încheiat, după cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Altfel spus, creditorul de asigurare nu poate invoca, în raporturile cu FGA, inaplicabilitatea unor clauze contractuale cuprinse în contractul de asigurare încheiat cu B. S.A., FGA nefiind un succesor al asigurătorului intrat în faliment, ci o persoană juridică de drept public, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. În acest context, FGA nu preia riscul neexecutării contractului încheiat cu asigurătorul declarat în faliment.

Intimatul trimite la prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

În cauză recurentul-reclamant solicită plata de către FGA a sumei la care au fost obligaţi inculpaţii, iar nu asigurătorul. Prin hotărârea penală nefiind obligat la plată asigurătorul, FGA, la rândul său, nu poate fi obligat la plata despăgubirii pretinse, între altele şi pentru că nu ar putea recupera această sumă de la inculpaţi. FGA este obligat să analizeze cererea de despăgubire, iar nu să achite despăgubiri care au fost avizate de asigurătorul declarat în faliment.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, în cadrul căreia au fost depuse Condiţiile privind asigurarea locuinţei şi conţinutul aferente poliţei de asigurare pe care s-a întemeiat cererea de plată adresată FGA şi o seamă de înscrisuri din dosarul de urmărire penală a celor învinuiţi de săvârşirea infracţiunii de furt din locuinţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru considerentele care vor fi arătate în continuare:

Instanţa de fond a admis în parte cererea reclamantului, anulând în parte decizia FGA nr. 1407/3.08.2016 (de respingere a cererii de despăgubire), în limita sumei de 1242 RON şi a respins, în rest, cererea reclamantului, ca neîntemeiată, respectiv solicitarea de obligare a emitentului deciziei la plata despăgubirii în cuantumul pretins, şi anume, 26.736 RON.

Instanţa a reţinut că societatea de asigurare B. S.A. a comunicat reclamantului, în calitate de asigurat, că despăgubirea maximă care se poate acorda ca urmare a evenimentului din 6.03.2015 este de 1.242 RON, în stabilirea acestei despăgubiri fiind avute în vedere clauzele contractuale cuprinse în condiţiile de asigurare la art. 4.1 şi art. 11.4 şi art. 11.7.

Astfel, la stabilirea despăgubirii s-au luat în calcul: înlocuire geam spart, înlocuire frigider, recondiţionare fotoliu vandalizat. La acordarea despăgubirii nu au fost luate în calcul: bunuri indicate de reclamant a fi fost furate, dar pentru care nu s-a făcut dovada proprietăţii; produse alimentare/alcoolice (care nu erau cuprinse în asigurare); reparaţia canapelei albastre despre care organele de urmărire penală nu au reţinut a fi fost vandalizată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a reţinut că în mod greşit FGA a respins cererea de plată în limita sumei de 1242 RON, stabilită de către B. S.A., însă în ceea ce priveşte diferenţa de 25.494 RON, cererea a fost corect respinsă, despăgubirea pretinsă neputând fi acordată pentru motivele invocate şi de asigurător, şi anume: pentru o parte din bunuri nu s-au depus documente de achiziţie (ceea ce contravine art. 11.7 din condiţiile de asigurare), alte bunuri nu au fost cuprinse în asigurare (produse alimentare şi alcoolice), iar în privinţa canapelei organele de urmărire penală nu au reţinut vandalizarea ei.

Printr-un prim rând de critici, recurentul susţine că instanţa de fond nu ar fi trebuit să aplice condiţiile de asigurare invocate de către partea adversă, întrucât acestea conţin clauze abuzive asupra cărora nu a fost informat.

Necunoaşterea condiţiilor de asigurare a invocat-o reclamantul şi în fond, instanţa reţinând că, în raporturile cu FGA, se prezumă valabilitatea contractului de asigurare, acesta fiind temeiul solicitării despăgubirii, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, iar inaplicabilitatea unor clauze contractuale nu poate fi opusă FGA, care nu este succesor al asigurătorului intrat în faliment.

În recurs se invocă de către reclamant, pentru prima dată, caracterul abuziv al art. 11.7 din condiţiile de asigurare, potrivit căruia asiguratul este obligat, în vederea acordării indemnizaţiei şi stabilirii corecte a cuantumului acesteia, să pună la dispoziţia asigurătorului după caz: a) listele în detaliu cu daunele suferite, cuprinzând datele legate de valoarea bunurilor care au fost avariate; b) facturile, bonurile orice alte acte necesare pentru verificări.

Caracterul abuziv al unor clauze inserate în cuprinsul Condiţiilor de asigurare specifice poliţei de asigurare de locuinţă încheiate nu poate fi invocat direct în calea de atac, criticile urmând a nu fi analizate întrucât exced cauzei juridice a cererii de chemare în judecată.

Însă, aplicarea art. 11.7 din condiţiile de asigurare, ca temei de ordin procedural în raport de care s-a apreciat asupra nedovedirii de către asigurat a existenţei în cadrul locuinţei asigurate a bunurilor pretins furate, va fi analizată în continuare, subsumat cazului de nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi este situaţia clauzei cuprinse la art. 11.4 din condiţiile de asigurare, potrivit căreia nerespectarea de către asigurat a oricărei obligaţii ce îi revine dă dreptul asigurătorului să nu acorde indemnizaţia. Această clauză a fost invocată în coroborare cu art. 11.7, referitor la obligaţia de a pune la dispoziţia asigurătorului listele cu daunele suferite şi eventualele documente de provenienţă a bunurilor.

Cât priveşte clauza cuprinsă în art. 4.1, conform căreia obiectul asigurării îl constituie bunurile aparţinând asiguratului, aceasta defineşte însuşi obiectul contractului, instanţa de fond reţinând, cu aplicarea corectă a prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi a Normei ASF nr. 16/2015, că raportul juridc referitor la plata despăgubirii din resursele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, se raportează obligatoriu la contractul de asigurare încheiat.

Cât priveşte excluderile, înlăturarea de la despăgubire a produselor alimentare şi alcoolice s-a raportat nu la capitolul referitor la excluderi din condiţiile generale, ci la cel referitor la definirea bunurilor asigurate, art. 1.1.10 şi 1.1.15 din condiţiile de asigurare stabilind, în corelaţie cu definirea obiectului contractului, bunurile de tip "conţinut" care intră în categoria bunurilor asigurate şi printre care nu se numără produsele de genul celor anterior arătate.

Raportându-se la probatorul administrat în cauză, Înalta Curte constată că în cadrul dosarului de cercetare penală s-a demonstrat nu numai vandalizarea bunurilor pentru care instanţa de fond a dispus plata despăgubirii, ci şi sustragerea unui televizor LCD, a unui motofierăstrău şi a unei cositoare.

Prin urmare, aceste bunuri sustrase din locuinţă ar fi trebuit să facă obiectul despăgubirii, existând documente justificative, în sensul Normei ASF nr. 16/2015, care să probeze existenţa prejudiciului rezultat din sustragerea lor. Spre deosebire de obiectele de îmbrăcăminte aparţinând nu asiguratului, ci soţiei acestuia, bunurile anterior menţionate intră în obiectul contractului, de vreme ce se găseau în locuinţa asigurată, prezumându-se a fi ale asiguratului şi fiind probată sustragerea lor.

În mod corect, însă, raportat la dispoziţiile art. 13-16 din Norma ASF nr. 16/2015, în stabilirea despăgubirii nu au fost avute în vedere listele cu bunurile sustrase prezentate de asigurat, în condiţiile în care sustragerea celor mai multe dintre bunurile enumerate fie nu a fost dovedită, fie bunurile respective nu se încadrau în categoria bunurilor de conţinut asigurate.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va primi în parte motivele de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ.

Sunt nefondate, însă, criticile recurentului-reclamant subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 7 C. proc. civ., referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr. 160/2015 a Judecătoriei Vălenii de Munte, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 771/7.09.2015.

Prin menţionata sentinţă penală au fost obligaţi autorii furtului, a căror răspundere penală a fost stabilită, la plata, în solidar, a sumei de 26.736 RON cu titlu de despăgubiri civile către persoanele vătămate A. şi C..

Pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză. Nici unul dintre elementele amintite nu este identic în cauza de faţă, astfel că autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă.

B. S.A. nu a fost parte în dosarul penal, iar hotărârea penală nu poate fi opusă FGA în raportul de drept civil referitor la plata despăgubirii, care s-a născut în baza contractului de asigurare de locuinţă, decât cel mult cu valoarea unui mijloc de probă.

Tratând modul în care se produce efectul substanţial al hotărârii penale faţă de terţul FGA, Înalta Curte constată că nici din perspectiva justificării prejudiciului produs şi care ar trebui despăgubit în baza contractului de asigurare de locuinţă, FGA nu poate fi ţinut de o valoare a despăgubirilor stabilită prin hotărârea penală în sarcina celor condamnaţi pentru infracţiunea de furt, pentru o seamă de motive: raportul juridic născut în baza contractului de asigurare de locuinţă este distinct de cel referitor la atragerea răspunderii penale şi civile a celor vinovaţi pentru furt (singura legătură fiind aceea că furtul a reprezentat evenimentul asigurat); hotărârea penală nu detaliază asupra compunerii despăgubirilor, din perspectiva prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii; despăgubirile nu au fost stabilite numai în favoarea asiguratului şi nu se referă numai la bunurile asigurate.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 6 este invocat formal, din cererea de recurs neputând fi decelate critici referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a hotărârii recurate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să acorde despăgubiri reclamantului şi pentru următoarele bunuri sustrase din locuinţă: televizor LCD, motoferăstrău şi cositoare, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1848 din 19 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să acorde despăgubiri reclamantului şi pentru următoarele bunuri sustrase din locuinţă: televizor LCD, motoferăstrău şi cositoare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 iulie 2020.