Judicial inspection closing resolution admissible without prior administrative complaint; judgment quashed and remanded

Şedinţa publică din data de 1 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei nr. 5958/IJ/1369/DIP şi reluarea verificării disciplinare a magistratului judecător.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1330 din 11 aprilie 2017, a respins cererea de conexare, a respins cererea de suspendare a judecăţii, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii pentru lipsei procedurii prealabile şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă recurentul arată că sentinţa civilă atacată este nemotivată, netemeinică, nu cuprinde motivele pentru care i-au fost înlăturate argumentele. De asemenea, mai precizează că a fost depăşit termenul de 30 de zile privind motivarea hotărârii.

În concluzie, solicită în principal, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru începerea judecăţii în fond.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a normelor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Faţă de motivarea cererii de recurs, Înalta Curte reţine că, un prim motiv de recurs invocat de către recurentul- reclamant, în temeiul căruia aceasta a solicitat casarea deciziei recurate, vizează motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut în art. 488 pct. 6 vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă, motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii, recurenta oprindu-se la teza nemotivării/motivării insuficiente.

Contrar afirmaţiei recurentei, argumentarea judecătorului fondului este în acord cu prevederile legale aplicabile contenciosului administrativ.

Faptul că recurentul-reclamant nu a fost de acord cu raţionamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.

Astfel, în analiza deciziei recurate se constată că instanţa de fond a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, nefiind necesară recurgerea la soluţia casării hotărârii şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Cu privire la depăşirea termenului de 30 de zile privind motivarea hotărârii de către instanţa de fond, nu conduce, în opinia Înaltei Curţi, la soluţia casării cu trimitere.

În materia contenciosului administrativ, casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă este permisă o singură dată în cursul unui proces, în două cazuri expres şi limitativ prevăzute în art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi anume atunci când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, sau dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, niciuna dintre ipoteze nefiind regăsită în prezenta cauză.

Poate fi invocată, în acest sens, inclusiv jurisprudenţa CEDO respectiv hotărârea pronunţată la 21 iulie 2009 în cauza Luka împotriva României (cererea nr. x/02):

"55. Curtea evidenţiază că art. 6 implică faptul că deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei (Hirvisaari împotriva Finlandei, nr. 49684/99, pct. 30, 27 septembrie 2001).

Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanţei" obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora şi fără a fi înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, citată anterior, p. 19-20, pct. 59 şi 61).

...În plus, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, conform căreia o instanţă superioară poate, în anumite cazuri, să remedieze deficienţele procedurii în primă instanţă [Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73797/01, pct. 134, CEDO 2005 XII] şi adaugă că este uşor de conceput ca o astfel de instanţă să înlocuiască decizia viciată cu propria decizie, cu condiţia ca aceasta să respecte garanţiile de la art. 6 [a se vedea mutatis mutandis, Lorsé împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 44484/98, 27 ianuarie 2004, şi K.C.M. împotriva Ţărilor de Jos, nr. 21034/92, Decizia Comisiei din 9 ianuarie 1995].

...Trebuie reamintit că, în hotărârea pronunţată la 15 decembrie 2005 în cauza Kyprianou c. Cipru (cererea nr. x/01) . . . . . . . . . .Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reţinut că " există cu siguranţă posibilitatea ca o curte ierarhic superioară sau o curte supremă să poată, în unele circumstanţe, să repare defectele care au avut loc în acţiunea primei instanţe" (par. 134).,,

Prin urmare, în condiţiile în care argumentele recurentului vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Recurentul- reclamant a mai susţinut că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicare greşită a nomelor de drept material, motiv de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în cauză, recurentul - reclamant B. a învestit instanţa de contencios administrativ cu examinarea legalităţii Rezoluţiei de Clasare nr. 5958/IJ/1369/DIP.

Inspecţia Judiciară, prin Rezoluţia din 20 septembrie 2016, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, clasarea sesizării formulate de petentul B., constatând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că judecătorii vizaţi ar fi comis fapte ce ar putea constitui abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi modificată.

Acţiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa plângerii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond reţinând că reclamantul nu a dovedit că, anterior învestirii instanţei, a solicitat autorităţii pârâte revocarea actului pretins vătămător.

Verificând sentinţa recurată prin prisma cazului de casare reglementat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 47 din Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, " (1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.

(4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:

a) respingerea contestaţiei;

b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă."

Înalta Curte reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, s-a constatat că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

În considerentele deciziei sus-citate, instanţa constituţională a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

A evocat jurisprudenţa sa anterioară, exemplificată prin Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, care a statuat în sensul că principiul constituţional instituit de art. 21 din legea fundamentală, privind accesul liber la justiţie, include şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Ca urmare, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie.

Curtea Constituţională a mai constatat că, în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare. Or, în această situaţie, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluţia de clasare este definitivă şi, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiţie, drept fundamental consacrat atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanţă judecătorească. Dacă în primele 3 ipoteze reglementate de art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, respectiv atunci când sesizarea nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt, caracterul definitiv al soluţiei clasării este legitimat prin aceea că aceasta nu are un caracter irefragabil deoarece persoana interesată poate face o nouă sesizare cu respectarea condiţiilor prevăzute, aşa cum a decis instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 487 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 27 ianuarie 2014), în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) se dispune asupra fondului sesizării, astfel că este absolut necesară asigurarea accesului la justiţie prin posibilitatea atacării soluţiei la instanţa judecătorească.

Aşadar, în cazul rezoluţiei de clasare a sesizării, deşi s-a declarat neconstituţionalitatea sintagmei "rezoluţia de clasare este definitivă", reţinându-se că partea este lipsită de accesul la o instanţă judecătorească, textul de lege nu a fost modificat şi pus în acord cu cele statuate de instanţa de control constituţional, iar soluţia privind obligativitatea parcurgerii acestei proceduri anterior introducerii acţiunii apare ca fiind excesivă şi formală .

Într-un astfel de context, devine aplicabil art. 5 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

Textul legal menţionat stabileşte o ordine a identificării de către judecător a normei procedurale incidente, prevăzând că, în ipoteza în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, raportarea se va face la dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare.

Aplicarea articolului 5 alin. (3) din C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului " ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet" (unde există aceeaşi raţiune, soluţia trebuie să fie identică).

De asemenea, Înalta Curte mai reţine că, prin alin. (5) al art. 47 citat anterior este reglementată o procedură referitoare la rezoluţia de respingere a sesizării în legătură cu răspunderea disciplinară a magistratului, textul legal stabilind că rezoluţia de respingere a sesizării prevăzut la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

Aceasta este o situaţie asemănătoare celei a rezoluţiei de clasare, deoarece şi rezoluţia de respingere este tot un act al Inspecţiei Judiciare în legătură cu o sesizare privind pretinsa săvârşire de către un magistrat a unei abateri disciplinare, având de asemenea aptitudinea de a stinge raportul juridic.

În acest context, câtă vreme în situaţia procesuală asemănătoare - rezoluţia de respingere - legiuitorul a exclus expres procedura prealabilă ca şi condiţie de admisibilitate a cererii de chemare în judecată, în lumina art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi faţă de stadiul actual al reglementării legale, Înalta Curte apreciază că nici în cazul rezoluţiei de clasare nu poate fi opusă părţii reclamante o astfel de condiţie de admisibilitate.

Prin urmare, în raport cu cele reţinute de Curtea Constituţională în decizia amintită şi faţă de prevederile legale referitoare la rezoluţia de respingere a sesizării (care se poate da când, în urma efectuării cercetării disciplinare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii şi în cazul căreia nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile), Înalta Curte apreciază că, şi în cazul rezoluţiei de clasare a sesizării, în forma actuală a textului legal, nu este necesară îndeplinirea unei proceduri prealabile, aceasta fiind şi soluţia de principiu adoptată de judecătorii secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în şedinţa din data de 13 februarie 2017, când s-a stabilit, cu titlu de principiu, că rezoluţia de clasare a sesizării pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcţia de Inspecţie Judiciară în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în faţa instanţei de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

La adoptarea acestei soluţii s-a avut în vedere aplicarea principiului prevăzut de art. 5 alin. (3) din C. proc. civ., referitor la judecarea pricinilor potrivit dispoziţiilor edictate pentru instituţia juridică asemănătoare (cea mai apropiată), în speţă, a regimului juridic aplicabil acţiunii exercitate împotriva rezoluţiei de respingere a sesizării (art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată).

Aceasta este şi soluţia cristalizată la nivelul secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi (exempli gratia Deciziile nr. 75/2017, nr. 549/2017, nr. 1168/2017, nr. 129/2019, nr. 130/2019).

Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a respins acţiunea, ca inadmisibilă, fără a mai intra în cercetarea fondului.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse, reţinându-se că excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa plângerii prealabile, a fost admisă în mod eronat de către prima instanţă, fără a mai intra în cercetarea fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa civilă recurată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1330 din 11 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa civilă atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Menţine dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea cererii de conexare şi de suspendare a judecăţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 iulie 2020.