Solidary liability of company administrator for unpaid tax debts: burden of proving bad faith under Article 25(2)(d) of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27.03.2018, reclamantul A. a învestit Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 1303/20.02.2018, solicitând în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, anularea acesteia şi desfiinţarea măsurii angajării răspunderii sale solidare.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5296 din 12 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca nefondată.

1.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

Intimata-pârâtă nu a încuviinţat niciodată vreo facilitate la plată, respingerea cererii ab initio nefiind cauzată de vreo culpă a recurentului şi nefiind o pierdere a unei facilităţi acordate, ci un refuz de acordare facilitate.

În ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de lege a fi înttrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului societăţii, trebuie dovedită reaua credinţă, în sensul de intenţie în scopul de a cauza un prejudiciu, de a se sustrage de la obligaţia de plată, de a-şi genera un beneficiu necuvenit. Susţine recurentul că legiuitorul a prevăzut că doar buna credinţă se prezumă, nu şi reaua credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. În opinia recurentului, niciuna dintre aceste condiţii nu a fost dovedită de către intimată, mai mult chiar, nici nu este invocată o astfel de situaţie întrucât nu a fost cazul.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat potrivit argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.10.2017 a A.F.P. Sector 2, s-a dispus atragerea răspunderii recurentului din prezenta cauză, în calitate de administrator, în solidar cu B. S.R.L., pentru suma de 1.167.507 RON.

Împotriva acestei Decizii recurentul-reclamant a formulat contestaţie care a fost respinsă prin Decizia nr. 1303/20.02.2018 a A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Bucureşti.

Prin aceste acte administrativ - fiscale organul fiscal a reţinut că neplata datoriilor societăţii la scadenţă, coroborată cu neprezentarea recurentului la audiere demonstrează faptul că acesta a acţionat cu rea credinţă, cu o intenţie prejudiciabilă, care să genereze o stare de insolvabilitate a societăţii prin neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, răspund solidar cu debitoarea declarată insolvabilă "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Sub acest aspect, din conţinutul Deciziei a cărei anulare se solicită, rezultă că ANAF- DGRFP Bucureşti a tras concluzia incidenţei dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală din următoarele împrejurări de fapt: atitudinea pasivă şi ignorantă a administratorului faţă de actele de executare silită emise de organul fiscal, administrarea necorespunzătoare a societăţii, neefectuarea de plăţi către bugetul consolidat al statului, nedepunerea declaraţiilor fiscale obligatorii, precum şi nedeclararea din proprie iniţiativă a insolvenţei societăţii.

Or, instanţa de control judiciar observă că aceste circumstanţe de fapt au fost descrise într-un mod general şi impersonal, fără a fi posibilă identificarea precisă a manoperelor neconforme imputabile recurentului-reclamant.

Forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă tot o formă de răspundere patrimonială personală, recurentul-reclamant răspunzând doar pentru acţiunile proprii.

Pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a recurentului cu debitoarea B. S.R.L. este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care recurentul şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii, iar sub aspect voliţional această conduită să fie caracterizată de reaua credinţă a reclamantului.

În considerentele Deciziei ce face obiectul prezentului litigiu, se arată că responsabilitatea exclusivă pentru existenţa în continuare a obligaţiilor fiscale revine administratorului societăţii, care a acumulat debite restante la bugetul consolidat de stat, cu rea-credinţă.

Or, legiuitorul a prevăzut că doar buna-credinţă se prezumă, nu şi reaua-credinţă, care pentru a fi reţinută, trebuie probată. Intimata-pârâta nu a probat existenţa acestei condiţii, simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei recurentului-reclamant, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme din nici un mijloc de probă nu rezultă că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei.

Prin urmare, din analiza normei legale incidente se desprinde concluzia să pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, în calitate de administrator la B. S.R.L., organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum şi reaua-credinţă a persoanei obligate solidar. Or, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât şi în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, se observă că nu se indică în concret şi nu se dovedeşte implicarea recurentului-reclamant în ajungerea în stare de insolvabilitate a societăţii.

În concluzie, susţinerea intimatei-pârâte potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiţie suficientă pentru atragerea răspunderii, nu poate fi reţinută, având în vedere că prevederea legală incidenţă nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului, ci impune probarea relei credinţe.

Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă ar fi trebuit să probeze că recurentul-reclamant a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Or, aşa cum s-a arătat în precedent intimata-pârâtă nu a făcut nici o dovadă în acest sens.

2.2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând cauza va admite acţiunea formulată de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 5296 din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza, admite acţiunea formulată de reclamantul A..

Anulează Decizia nr. 1303/20.02.2018, de soluţionare a contestaţiei, emisă de ANAF-DGRFP Bucureşti şi Decizia nr. 356625/16.10.2017, de angajare a răspunderii solidare, emisă de AFP Sector 2 .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 ianuarie 2020.