Tax exemption for logistical buildings on state land: conflicting property titles and factual use as road maintenance centers

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 30.09.2016 sub nr. x/2016, reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE AUTOSTRĂZI SI DRUMURI NAŢIONALE DIN ROMANIA S.A. prin Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Constanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtele PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ - DIRECŢIA de TAXE si IMPOZITE DRAGOS VODĂ şi PRIMĂRIA COMUNEI DRAGOS VODĂ:

- anularea în parte a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru persoanele juridice, privind obligaţiile fiscale datorate bugetului local in ceea ce priveşte suma de 26.645,00 RON reprezentând c/val. taxa clădiri;

- anularea in parte a Înştiinţării de Plată nr. x emisa la data de 25.01.2016 pentru suma de 1.865.857,13 RON;

- obligarea în solidar a paratelor la plata cheltuielilor de judecata.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 915/15.02.2017 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, cauza fiind declinată în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, prin raportare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că valoarea sumelor contestate depăşeşte pragul de 1.000.000 RON.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.04.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect anularea Înştiinţării privind existenţa unui debit de 1.865.857 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3050 din data de 4 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect anularea parţială a Înştiinţării de plată nr. x/25.10.2016, respingând în rest acţiunea, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Atât împotriva sentinţei, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 08.05.2017, pronunţată de aceeaşi instanţă, a declarat recurs reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - prin Direcţia Regionala de Drumuri si Poduri Constanta, încadrând în drept criticile sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe de judecată; în subsidiar, admiterea recursului, casarea in parte a sentinţei, cu consecinţa admiterii primului capăt de cerere al acţiunii introductive, anularea parţială a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 in ceea ce priveşte suma de 26.645,00 iei (taxa clădiri); obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata avansate cu soluţionarea cauzei.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta a criticat soluţia primei instanţe dată prin încheierea de şedinţă din data de 08.05.2017, prin care a fost admisa excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere care viza anularea înştiinţării de Piaţa nr. 31/25.01.2016, susţinând că: aceasta excepţie de ordine publica nu a fost invocata de partea adversa prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei; instanţa nu a dispus citarea sa cu menţiunea discutării acestei excepţii invocate din oficiu; având in vedere ca excepţia inadmisibilităţii este o excepţie de ordine publica, instanţa avea obligaţia legala de a o pune in discuţia părţilor, însă acest lucru nu s-a întâmplat, încălcându-se astfel principiul contradictorialităţii, unul dintre principiile fundamentale consacrate de C. proc. civ.. Hotărârile pronunţate în atare condiţii sunt nule în baza art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., text de lege care instituie sancţiunea nulităţii pentru actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale, prin care s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Se mai arată că instanţa de judecata nu a adus la cunoştinţa reclamantei, nici măcar după admiterea excepţiei inadmisibilităţii, soluţia pronunţată, deoarece din informaţiile publicate pe portalul instanţei pentru termenul din 08.05.2017 rezulta ca instanţa a amânat cauza pentru data de 19.06.2017, pentru a se face dovada de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie pentru care pârâta a emis decizia de impunere, iar pârâta sa depună documentaţia conform art. 13 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prima instanţă, prin nepunerea in discuţia contradictorie a părţilor a excepţiei inadmisibilităţii, prin necomunicarea încheierii de şedinţă din 08.05.2017 şi prin nepublicarea pe portalul Curţii de Apel Bucureşti a soluţiei pronunţate in data de 08.05.2017, a cauzat reclamantei o vătămare majora, vătămare care nu poate fi înlăturata decât prin anularea hotărârilor judecătoreşti. Se mai arată că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. proc. civ., care prevede ca hotărârile judecătoreşti, în speţa si încheierea de şedinţa interlocutorie din data de 08.05.2017, se comunica din oficiu părţilor, iar comunicarea se face de îndată ce hotărârea a fost redactata si semnata în condiţiile legii. Astfel, normele procedural civile prevăd obligaţia instantei de judecata de a comunica din oficiu părţilor litigante hotărârile judecătoreşti (chiar si cele definitive), mai ales ca încheierea de şedinţa din data de 08.05.2017 era susceptibila de a fi atacata cu recurs, chiar si in cazul in care recursul, nu putea fi formulat si motivat decât odată cu fondul si nu pe cale separata.

3.2. În subsidiar, în cadrul motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a sentinţei si admiterea cererii privind anularea parţială a Deciziei de Impunere Anuala nr. 109/25.01.2016 pe anul 2016 pentru suma de 26.645,00 RON (taxa clădiri).

Se arată că prin sentinţa recurată, prima instanţă a avut în vedere faptul ca nu a dovedit destinaţia clădirii "A." si nu a depus probe prin care să dovedească faptul că imobilul pentru care a fost calculata taxa este centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarna si de vara desfăşurate pe A2 şi sectoarele de drum pe care le deserveşte, motiv pentru care nu ar fi aplicabile disp. art. 2 alin. (3) şi alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată.

Recurenta a susţinut că a dovedit destinaţia clădirii "A.", destinaţie care este cu totul alta decât cea menţionata in Autorizaţia de Construire avută in vedere de instanţa de fond, fapt pentru care sunt incidente si aplicabile disp. art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată.

Astfel, potrivit Autorizaţiei de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Judeţean Călăraşi si a schiţei anexa, au fost edificate pe terenul intravilan în suprafaţa de 2.044 m.p. doua imobile distincte si anume A. (clădirea nr. 1) si District Drumuri Naţionale (clădirea nr. 2), iar destinaţia acestora era de locuinţe de protocol (pentru clădirea nr. 1) si respectiv locuinţe de serviciu (pentru clădirea nr. 2). Ulterior edificării acestor doua imobile, pârâta a calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri (pentru ambele imobile) în cuantum de 26645 RON conform Deciziei de Impunere nr. x/25.01.2016, deşi cel puţin pentru clădirea nr. 2 (District Drumuri Naţionale) rezulta fara putinţa de tăgada destinaţia acesteia, si anume locuinţe de serviciu si nu de protocol, astfel ca pentru clădirea District Drumuri Naţionale sunt incidente de drept disp. art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată.

Prima instanţă nu a analizat distinct destinaţia fiecărei din cele două clădiri, ci doar s-a raportat şi a analizat incidenţa normelor legale privind scutirea de la plata impozitului pentru o singura clădire (clădirea nr. 1 - A.), fără a observa existenta celei de-a doua clădiri (District Drumuri Naţionale), precum şi faptul ca suma contestată (26.645 RON), cuprinde şi taxa aferenta imobilului cu destinaţia de locuinţe de serviciu. Imobilul - District Drumuri Naţionale (clădirea nr. 2) pentru care parata a înţeles sa calculeze impozitul si accesoriile aferente, face parte din domeniul public al statului roman, iar potrivit disp. Legii nr. 227/2015 - Codul fiscal, impozitul aferent terenurilor şi clădirilor nu se datorează, prin efectul legii, in cazul imobilelor aparţinând proprietăţii-statului (aflate in domeniul public al statului).

În concluzie, raportat la cuprinsul Autorizaţiei de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Judeţean Călăraşi si a schiţei anexa in ceea ce priveşte imobilul District Drumuri Naţionale (clădirea nr. 2) pentru care parata a calculat si perceput impozit, se arată că acest imobil face parte integranta din drum (art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 rep.), motiv pentru care pentru aceasta clădire nu se poate calcula impozit conform Legii nr. 227/2015 modificata, aşa cum nici pentru drum (partea carosabila) nu se calculează impozitul anual.

În ceea ce priveşte clădirea nr. 1 - A., cu referire la destinaţia efectiva si reala a clădirii, se menţionează că, deşi iniţial în Autorizatia de Construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul Judeţean Călăraşi s-a precizat "Locuinţe de protocol", in realitate acest imobil are practic cu totul alta destinaţie şi anume aceea de centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarna si de vara desfăşurate pe A2 si sectoarele de drum pe care le deserveşte. Susţinerea sa cu privire la destinaţie reala şi efectiva a A. este dovedita prin prisma faptului că, în gestiunea clădirii A., reclamanta are evidenţiate bunuri (stocuri si mijloace fixe) necesare efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreţinere pe timp de iarna şi vara a drumurilor naţionale si a Autostrăzii A2, cum ar fi: nisip sort, vopsea, cuţit plus, indicatoare rutiere, echipamente lama zăpada, turbofreza, plug zăpada, buldoexcavator, tăietor crengi, ciocan hidraulic, auto-curăţător zăpada, etc. In decursul timpului, o parte din sediul clădirii A. a fost închiriat unor societăţi comerciale care aveau încheiate cu administratorul drumului public contracte subsecvente de servicii având ca obiect servicii de întreţinere pe timp de iarna si vara a drumurilor naţionale din cadrul secţiei de Drumuri Naţionale Călăraşi (Contractele subsecvente de servicii nr. x/29.12.2015 şi nr. y/29.12.2015 încheiate intre C.N.A.D.N.R S.A.. prin D.R.D.P. Constanta, in calitate de Achizitor si S.C. B. S.A. Călăraşi; Contractul de închiriere nr. x/30.12.2015; Contractul subsecvent de servicii nr. x/26.10.2016 încheiat intre C.N.A.I.R. S.A. prin D.R.D.P. Constanta, in calitate de Achizitor si S.C. C. S.R.L.; Contractul de închiriere nr. x/29.10.2016). Închirierea spatiilor mai sus menţionate către societăţile comerciale care s-au ocupat cu deszăpezirea drumurilor naţionale de pe raza de competenta a secţiei de Drumuri Naţionale Călăraşi s-a impus şi realizat in vederea efectuării lucrărilor de apărare, exploatare, operare si întreţinere pe timp de iarna si vara a drumurilor naţionale si a Autostrăzii A2.

Astfel, prin cererea de chemare in judecata ce face obiectul prezentei cauze, clădirile (A. si District de drumuri) pentru care paratele au calculat pentru anul 2016 o taxa pe clădiri in valoare de 26,645 RON îndeplinesc rol de centru de întreţinere si coordonare (centru logistic) pentru activităţile de întreţinere iarna st vara desfăşurate, atât pe sectorul de autostrada A2, cat si pe sectoarele de drum de pe raza de competenţa a S.D.N. Călăraşi, încăperile ambelor clădiri nefiind folosite pentru activităţi economice sau recreative. In consecinţa, rezulta fără tăgadă din probele ce vor fi ataşate recursului formulat, ca destinaţia Clădirii « Casa de Oaspeţi» (clădirea nr. 2) este baza de deszăpezire si centru de comanda pentru activităţile de combatere a lunecuşului şi înzăpezirii, in spatiile interioare ale acestui imobil nu sunt desfăşurate activităţi economice si/sau recreative.

În drept, fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Pârâta Primăria com. Dragos Vodă, jud. Călăraşi- Direcţia de Taxe si Impozite Dragos Vodă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. Cu privire la recursul îndreptat împotriva încheierii din data de 08.05.2017, intimata a arătat că instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii petitului 2, în temeiul dispoziţiilor art. 247 şi 248 din C. proc. civ., cu motivarea ca Înştiinţarea de plata nr. x/25.01.2016 nu are natura juridica a unui act administrativ fiscal si, contrar susţinerilor recurentei, a acordat cuvântul părţilor asupra acestei excepţii; intimata şi-a exprimat punctul de vedere asupra excepţiei invocate din oficiu in şedinţa publica.

Recurenta, insa, nu a înţeles sa se prezinte la termenul de judecata din data de 08.05.2017 (împrejurare ce rezulta fara echivoc din practicaua încheierii), asumându-şi riscul de a nu putea pune concluzii asupra incidentelor procesuale si asupra excepţiilor de ordine publica ce ar fi putut fi invocate de instanţa la acel termen; prin urmare, recurenta îşi invoca practic propria turpitudine pentru a obţine anularea acestei încheieri, in condiţiile art. 175 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., ceea ce nu poate fi primit.

Mai susţine recurenta, în mod neîntemeiat, ca instanţa fondului ar fi trebuit sa ii pună in vedere, prin citaţia emisa la data de 27.04.2017, sa formuleze un punct de vedere asupra excepţiei inadmisibilităţii; aceasta critica este nefondata in condiţiile in care, la data de 27.04.2017, excepţia inadmisibilităţii nu fusese invocata de vreo parte sau de instanţa din oficiu.

Sunt lipsite de orice temei juridic criticile recurentei referitoare la conţinutul menţiunilor de pe portalul instanţelor de judecata aferente termenului din data de 08.05.2017, C. proc. civ. neconţinând norme de procedura referitoare la aceste aspecte legate de portal.

Mai susţine recurenta ca instanţa fondului ar fi avut obligaţia sa ii comunice încheierea de şedinţa interlocutorie din data de 08.05.2017 conform dispoziţiilor art. 427 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste critici nu pot fi primite, întrucât textul de lege se refera la comunicarea hotărârilor judecătoreşti, astfel cum aceasta noţiune este definita de dispoziţiile art. 424 alin. (1)-(4) C. proc. civ., iar nu la comunicarea încheierilor de şedinţa, încheierea fiind definita ca noţiune la art. 424 alin. (5) C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 427 alin. (1) C. proc. civ. invocate de recurenta nu sunt aplicabile, prin analogie, si încheierilor, întrucât sunt de stricta interpretare si aplicare si se refera doar la hotărâri.

Vătămarea procesuala invocata de recurenta pentru a justifica anularea încheierii nu a fost produsa in niciun caz de instanţa de judecata, ci este rezultatul propriei sale lipsei de diligenta a recurentei, care nu a înţeles sa se prezinte la acel termen de judecată.

4.2. In ceea ce priveşte recursul îndreptat împotriva sentinţei, se arată că în mod corect a reţinut prima instanţa ca imobilul clădire pentru care s-a stabilit obligaţia de plata a impozitului a fost edificat de reclamanta in calitate de proprietar al terenului in suprafaţa de 2044,27 mp achiziţionat de regie in baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001, iar nu in calitate de concesionar al unui bun proprietate publica.

Astfel, Curtea a constatat ca terenul pe care s-a edificat construcţia nu face parte din categoria terenurilor proprietate publica a statului, astfel cum eronat susţine reclamanta, motiv pentru care nu putea face obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, care conţine menţiuni exprese cu privire la "concesionarea bunurilor proprietate publica a statului" (in sensul art. 1 alin. (1) din contract). A mai reţinut Curtea ca reclamanta nu a fost in măsura sa dovedească, deşi i s-a cerut expres acest lucru de prima instanţa, ca ar fi existat vreo modificare in ceea ce priveşte regimul juridic al terenului si nici modalitatea de trecere a terenului din domeniul privat in domeniul public si ca, din analiza contractului de concesiune depus la dosar, nu rezulta că aceste clădiri ar fi fost incluse in obiectul acestui contract de concesiune, cat timp obiectul acestuia se refera exclusiv la concesionarea unei secţiuni de drum aparţinând autostrăzii A2 si nu a unor clădiri.

In mod corect Curtea a interpretat autorizaţia de construire depusa la dosar, din care rezulta ca reclamanta este cea care a procedat la edificarea, pe terenul proprietatea sa, a unor clădiri cu destinaţia "A." si, din documentaţia aferenta acestei autorizaţii se desprinde aceeaşi concluzie, respectiv ca aceste clădiri reprezintă "A. si birouri".

Prin urmare, a apreciat ca sunt nefondate susţinerile reclamantei, in sensul ca destinaţia clădirilor ar fi de centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarna si vara, desfăşurate pe A2 şi sectoarele de drum pe care le deserveşte.

In mod corect a mai reţinut prima instanţa ca reclamantei îi revenea sarcina de a proba ca acele construcţii pentru care s-a stabilit impozitul prin deciziile de impunere contestate ar avea o alta destinaţie, ceea ce nu s-a întâmplat, motiv pentru care nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 43/1997.

In lipsa oricăror dovezi privind existenta unui drept de folosinţa/concesiune al reclamantei asupra clădirilor edificate de aceasta pe terenul proprietatea sa, Curtea a reţinut ca aceste clădiri sunt proprietate privata a reclamantei in virtutea unui drept de accesiune imobiliara, reclamanta fiind entitate de drept public, înfiinţată în baza O.U.G. nr. 847/2003 cu patrimoniu propriu, iar clădirile sunt folosite in scopuri economice sau de agrement - locuinţe de protocol, motiv pentru care reclamanta nu este scutită de plata impozitului pe clădiri in baza art. 456 Codul fiscal, ci datorează acest impozit. Nu sunt fondate criticile recurentei, in sensul ca prima instanţa nu ar fi analizat distinct regimul juridic al fiecăreia dintre cele doua clădiri, instanţa explicând exhaustiv, aşa cum a arătat mai sus, actele din care rezulta destinaţia acestora. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei în sensul ca imobilul "A." menţionat in autorizaţia de construire nr. x/08.08.2002 emisa de Consiliul judeţean Călăraşi ar avea o alta destinaţie in fapt decât cea menţionata in autorizaţie, cat timp autorizaţia are natura juridica a unui act autentic si se bucura de forţă probanta prevăzuta de art. 269-270 C. proc. civ.. In plus, se observa ca, la fond, recurenta - reclamanta nu a propus administrarea de probe sub acest aspect si nici nu a depus documentele la care se refera in cererea de recurs.

Contractele de servicii la care se refera recurenta, încheiate cu S.C. B. S.A. p si cu S.C. C. S.R.L., precum si contractele de închiriere încheiate cu aceste societăţi având ca obiect folosinţa spatiilor din clădirea cu destinaţie "A." constituie, de fapt, o dovada in sprijinul alegaţiilor primei instanţe, in sensul ca aceste clădiri au fost folosite in scop economic, cat timp toate aceste contracte nu au fost cu titlu gratuit, ci cu titlu oneros, recurenta-reclamanta realizând profituri de pe urma încheierii acestor contracte, chiar daca ele aveau ca obiect deszăpezire.

5. Răspunsul la întâmpinare

Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată la data de 17 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepţia celor de urgenţă deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi corelaţiei acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020.

In raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 29 iunie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

În fapt, la data de 25.01.2016 a fost emisă pe numele reclamantei Decizia de impunere nr. x, prin care a fost stabilită obligaţia acesteia de plată a taxei pe clădiri aferentă anului 2016, în cuantum de 26.645 RON, pentru clădirile situate în str. x, localitatea Dragoş Vodă, jud. Călăraşi.

Totodată, reclamantei i-a fost comunicată Înştiinţarea de plată nr. x/25.01.2016, prin care i s-au adus la cunoştinţă acesteia toate datoriile fiscale cu care figurează înregistrată la Primăria Comunei Dragoş Vodă - Direcţia de Impozite şi Taxe, precum şi accesoriile acestora.

Reclamanta a formulat contestaţie administrativă la data de15.03.2016, solicitând anularea celor două acte emanând de la pârâta Primăria Comunei Dragoş Vodă.

De asemenea, la data de 06.06.2016 a formulat reclamanta inclusiv plângere prealabilă, prin care a solicitat anularea celor două acte.

Pârâta nu a răspuns contestaţiei administrative în termenul de 6 luni de la data înregistrării, prevăzut de art. 281 alin. (5) din legea nr. 207/2015, potrivit căruia "în situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277", motiv pentru care s-a adresat instanţei de judecată, pentru soluţionarea contestaţiei în fond.

În susţinerea faptului că reclamanta este scutită de la plata taxei pe clădiri, a invocat că imobilul pentru care a fost calculată taxa i-a fost concesionat în temeiul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, figurând în anexa la acest contract.

În drept, prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 455, 456 Codul fiscal (Legea nr. 227/2015), O.U.G. nr. 83/2004.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă, precum şi a apărărilor aferente invocate de intimatul-pârât

Înalta Curte constată cu caracter prealabil că intimata-pârâtă nu a invocat în mod formal excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că susţinerile sale legate de acest aspect vor fi calificate ca şi apărări de fond. Pe de altă parte, aceste susţineri sunt nefondate, motivele de recurs putând fi încadrate în cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În al doilea rând, se constată caracterul câştigat al probei cu înscrisurile ataşate cererii de recurs, faţă de prev. art. 492 alin. (1) din C. proc. civ.

7.2.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi formulat împotriva încheierii de şedinţă din data de 8 mai 2017

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanţă a invocat din oficiu, la primul termen de judecată, excepţia inadmisibilităţii a acţiunii în anulare a înştiinţării, termen la care reclamanta, deşi legal citată, nu s-a prezentat.

Or, conform prev. art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., "părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

De asemenea, conform art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate", iar conform art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii."

Cât timp reclamanta nu a invocat un motiv temeinic justificat care să o fi împiedicat să participe la termenul de judecată din 08.05.2017, termen cu privire la care fusese legal înştiinţată de către instanţă, aceasta şi-a asumat riscul neparticipării şi discutării chestiunilor esenţiale în lipsa sa.

În ceea ce priveşte nerespectarea principiului contradictorialităţii de către prima instanţă, Înalta Curte constată că această critică este nefondată, cât timp chestiunea inadmisibilităţii acestui capăt de cerere a fost pusă în discuţia părţilor, neexistând o obligaţie de a fi citate în prealabil părţile cu menţiunea discutării unor chestiuni ce vor fi invocate de instanţă din oficiu, o asemenea regulă nefiind instituită de C. proc. civ. şi fiind contrară principiului oralităţii şi celerităţii procesului în materia contenciosului administrativ. Pe de altă parte, dacă reclamanta ar fi fost prezentă, ar fi putut solicitat, eventual un termen pentru a-şi pregăti apărarea pe acest aspect, dacă justifica temeinic necesitatea unei amânări a judecării cauzei pe acest motiv.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la împrejurările ulterioare pronunţării soluţiei asupra excepţiei de către prima instanţă, se constată că niciuna dintre acestea nu este în măsură să conducă la nulitatea încheierii recurate.

Pe de o parte, aşa cum a arătat intimata, sunt lipsite de orice temei juridic criticile recurentei referitoare la conţinutul menţiunilor de pe portalul instanţelor de judecata aferente termenului din data de 08.05.2017, C. proc. civ. neconţinând norme de procedura referitoare la aceste aspecte legate de portal. Eventuala vătămare ce ar rezulta din lipsa luării la cunoştinţă de soluţia dată nu este însă aptă să conducă la anularea încheierii, cât timp reclamanta poate invoca in recurs critici si obţine reformarea acesteia.

Însă, aşa cum se constată din lecturarea cererii de recurs, reclamanta a criticat încheierea din 08.05.2017 exclusiv sub aspect procedural, nefiind indicate motivele pentru care excepţia era nefondată.

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa avea obligaţia de a comunica încheierea, Înalta Curte constată că art. 427 alin. (1) C. proc. civ. se referă la comunicarea hotărârilor judecătoreşti, astfel cum aceasta noţiune este definita de dispoziţiile art. 424 alin. (1)-(4) din C. proc. civ., iar nu la comunicarea încheierilor de şedinţa, încheierea fiind definita ca noţiune la art. 424 alin. (5) din C. proc. civ.. Dispoziţiile art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. invocate de recurenta nu sunt aplicabile, prin analogie, si încheierilor, întrucât sunt de stricta interpretare si aplicare si se refera doar la hotărâri.

În concluzie, se constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

7.2.2. Motivele de recurs subsumate cazului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dezbaterea contradictorie a părţilor priveşte modul de aplicare a prev. art. 456 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, potrivit căruia:

"Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: a) clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public".

Pentru a intra sub incidenţa acestei scutiri, situaţia-premisă ce trebuie dovedită este aceea că imobilele-clădiri se afla în proprietatea publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

De asemenea, inicdent în cauză este şi art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată, potrivit căruia:

(3) Fac parte integrantă din drum: ampriza şi zonele de siguranţă, suprastructura şi infrastructura drumului, podurile, podeţele, şanţurile, rigolele, viaductele, pasajele denivelate, zonele de sub pasajele rutiere, tunelurile şi alte lucrări de artă, construcţiile de apărare, protecţie şi consolidare, trotuarele, pistele pentru ciclişti, locurile de parcare, oprire şi staţionare, staţiile de taxare, bretelele de acces, drumurile tehnologice amenajate pentru întreţinerea autostrăzilor, indicatoarele de semnalizare rutieră şi alte dotări pentru siguranţa circulaţiei, sistemele inteligente de transport şi instalaţiile aferente, spaţiile de serviciu sau control, spaţiile cuprinse în triunghiul de vizibilitate din intersecţii, spaţiile cuprinse între autostradă şi/sau drum şi bretelele de acces, sistemele pentru protecţia mediului, terenurile şi plantaţiile din zona drumului şi perdelele de protecţie, mai puţin zonele de protecţie.

(4) De asemenea, se consideră ca făcând parte din drum districtele, cantoanele, pepinierele, centrele de întreţinere şi coordonare şi orice alte construcţii, amenajări sau instalaţii destinate apărării, exploatării sau operării drumurilor, inclusiv terenurile necesare aferente, precum şi sistemele de captare, pompare şi evacuare a apelor pluviale care deservesc drumurile, cu excepţia acelora care fac parte, potrivit prevederilor legale, din capitalul social al unor companii naţionale, societăţi comerciale cu capital de stat sau pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat."

Înalta Curte constată caracterul contradictoriu al afirmaţiilor făcute de reclamantă sub aspectul situaţiei de fapt:

- pe de o parte, a invocat calitatea de concesionar al terenului; prin cererea introductivă de instanţă a invocat faptul că terenul şi clădirile pentru care a fost calculat impozitul fac parte din domeniul public al statului (fac parte din drum conform art. 2 din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor), fiind incluse în valoarea Autostrăzii A2 şi făcând obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004;

- pe de altă parte, prin cererea depusă pentru termenul din 19.06.2017, reclamanta a invocat un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2044,2715 mp (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001);

- deşi prin cererea de recurs se face referire la 2 clădiri, susţinerile din faţa primei instanţe sunt echivoce şi sub acest aspect; în cererea depusă pentru termenul din 19.06.2017 se face referire la o clădire centru logistic; în cererea introductivă de instanţă, se face vorbire despre 2 clădiri cu rol de centru logistic; prin cererea de recurs, se arată că există două clădiri, iar destinaţia acestora era de locuinţe de protocol (clădirea nr. 1) si locuinţe de serviciu (clădirea nr. 2).

Prima instanţă a reţinut că "imobilul clădire pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a impozitului a fost edificat de reclamanta în calitate de proprietar al terenului în suprafaţă de 2044, 27 mp achiziţionat de Regie în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.04.2001, iar nu în calitate de concesionar al unui bun aflat în proprietatea publică a statului."

S-a mai reţinut că terenul pe care s-a edificat construcţia nu face parte din categoria terenurilor proprietate publică a statului, el neputând face aşadar obiectul contractului de concesiune nr. x/04.02.2004, care conţine menţiuni exprese cu privire la "concesionarea bunurilor proprietate publică a statului. Din analiza contractului de concesiune depus la dosar nu rezultă o astfel de identificare a clădirilor ce fac obiectul impozitării, bunul concesionat se referă la concesionarea unei secţiuni de drum - Autostrada A2, iar nu a unor clădiri.

Astfel, prima instanţă a concluzionat în sensul că, în lipsa oricăror dovezi cu privire la existenţa unui drept de folosinţă/concesiune al reclamantei cu privire la clădirile edificate de aceasta pe terenul proprietatea sa, în realitate aceste clădiri sunt proprietatea privată a reclamantei în virtutea unui drept de accesiune imobiliară, reclamanta fiind entitate de drept public înfiinţată în baza O.U.G. nr. 84/2003 cu patrimoniu propriu, iar clădirile sunt folosite "în scopuri economice sau de agrement" - locuinţe de protocol.

Prima instanţă a dedus aceste concluzii din cercetarea menţiunilor autorizaţiei de construire depuse la dosar coroborat cu menţiunile din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2001 şi din documentaţia aferentă autorizaţiei de construire cu privire la destinaţia construcţiilor.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt nu este pe deplin elucidată în cauza de faţă. Astfel, pentru a respinge acţiunea, prima instanţă a avut în vedere o prezumţie simplă de existenţă a dreptului de proprietate privată al reclamantei asupra clădirilor prin accesiune imobiliară, prezumţie dedusă din existenţa dreptului de proprietate privată asupra terenului conform contractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamantă.

Pe de altă parte, conform prev. art. 565 din noul C. civ. ("Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară"):

"În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară."

Conform art. 23 din Legea nr. 7/1996 din 13 martie 1996 republicată (Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare):

"Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care este situat imobilul, precum şi din 3 părţi:

A. partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde:

a) numărul de ordine şi cel cadastral al imobilului;

b) suprafaţa imobilului, reieşită din măsurători cadastrale, destinaţia, adresa administrativă, categoriile de folosinţă şi, după caz, construcţiile. Scoaterea definitivă şi temporară din circuitul agricol a imobilelor situate în intravilanul aprobat potrivit legii se face prin autorizaţia de construire.

c) planul imobilului cu descrierea imobilului constituie anexa la partea I a cărţii funciare, întocmită conform regulamentului aprobat prin ordin cu caracter normativ al directorului general al Agenţiei Naţionale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I;

B. partea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, care cuprinde:

a) numele sau denumirea proprietarului şi ale titularului dreptului real asupra imobilului, după caz;

b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;

c) strămutările proprietăţii;

d) dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, corespunzătoare proprietăţii publice;

e) servituţile constituite în folosul imobilului;

f) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;

g) recepţia propunerii de dezmembrare ori de comasare şi respingerea acesteia, respingerea cererii de recepţie şi/sau de înscriere, în cazul imobilelor cu carte funciară deschisă;

h) obligaţii de a nu face; interdicţiile de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, comasare, construire, demolare, restructurare şi amenajare;

i) clauza de inalienabilitate a imobilului, potrivit art. 628 alin. (2) din C. civ. şi clauza de insesizabilitate, potrivit art. 2.329 alin. (3) din C. civ.

i^1) comodatul constituit cu privire la imobil;

j) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute;

C. partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate, drepturile reale de garanţie şi sarcini, care va cuprinde:

a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitaţie, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea de creanţă;

b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;

c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;

d) orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte."

Astfel, era necesară, pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt, faţă de susţinerile contradictorii ale reclamantei asupra naturii juridice a titlului cu care deţine terenul (proprietate privată, concesionar al proprietăţii publice), solicitarea unui extras de carte funciară cu privire la terenul aferent celor două construcţii ce au făcut obiectul impozitării suplimentare.

Este adevărat că o astfel de probă, încadrându-se la categoria probei cu înscrisuri, putea fi administrată din oficiu de instanţa de recurs; însă, având în vedere faptul că dualitatea poziţiei reclamantei s-a reflectat nu doar în ceea ce priveşte titlul cu care deţine terenul, ci şi în ceea ce priveşte temeiul pentru care ar opera scutirea de impozit, s-ar ajunge la judecarea direct în recurs a unor aspecte de drept şi de fapt ce nu au fost analizate de către prima instanţă. Astfel, se constată că reclamanta nu a fost clară nici în ceea ce priveşte temeiul juridic ce ar determina scutirea de la plata impozitului: pe de o parte, calitatea sa de concesionar al unui teren proprietate publică, caz în care ar opera prev. art. 456 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal cu privire la clădiri prin faptul accesiunii imobiliare în favoarea titularului dreptului de proprietate publică; pe de altă parte, calitatea sa de proprietar asupra terenului, destinaţia clădirilor de centru logistic determinând incidenţa art. 2 alin. (3) si alin. (4) din O.G. nr. 43/1997 republicată.

Or, în funcţie de ceea ce ar rezulta din menţiunile cărţii funciare aferente terenului pe care se află construcţiile menţionate, instanţa trebuie să facă un raţionament distinct de cel deja efectuat, ceea ce ar consta într-o judecată în fapt şi în drept pe argumente cu totul noi direct în recurs, de natură să prejudicieze dreptul părţilor la exercitarea ulterioară a unei căi de atac eficiente.

De asemenea, se impune rejudecarea prezentei cauze şi pentru lămurirea destinaţiei ambelor clădiri aflate pe teren, în ipoteza subsidiară în care această destinaţie contează pentru lămurirea regimului fiscal, respectiv în cazul în care din menţiunile cărţii funciare rezultă calitatea reclamantei de proprietar asupra terenului. În această ipoteză, trebuie analizate susţinerile reclamantei, referitoare la destinaţiile clădirii, pentru a verifica incidenţa art. 2 din O.G. nr. 43/1997 republicată.

Prima instanţă a reţinut că, deşi reclamanta avea posibilitatea dovedirii destinaţiei clădirilor edificate pe terenul proprietatea sa, respectiv a incidenţei prevederilor art. 2 alin 3 şi 4 din O.G. nr. 43/1997, nu a procedat în acest sens, la dosarul cauzei nefiind prezentate dovezi în susţinerea destinaţiei acestor clădiri, respectiv a faptului că ele au fost edificate "în scopul apărării sau exploatării drumurilor", respectiv cu titlu de "centru logistic pentru activităţile de întreţinere pe timp de iarnă şi vară desfăşurate pe A2 şi sectoarele de drum pe care le deserveşte". În consecinţă, s-a reţinut că destinaţia dată de titularul autorizaţiei de construire acestor clădiri a fost cea de "locuinţe de protocol/A.".

În fapt, aşa cum reiese din înscrisurile de la dosar, potrivit Autorizaţiei de Construire nr. x/08.08.2002 emise de Consiliul Judeţean Călăraşi si a schiţei anexa, au fost edificate pe terenul intravilan în suprafaţa de 2.044 m.p. doua imobile distincte si anume A. (clădirea nr. 1) si District Drumuri Naţionale (clădirea nr. 2).

Reclamanta a invocat faptul că destinaţia acestora era de locuinţe de protocol (pentru clădirea nr. 1) si respectiv locuinţe de serviciu (pentru clădirea nr. 2) şi că prima instanţă nu a analizat distinct destinaţia fiecărei din cele două clădiri, ci doar s-a raportat şi a analizat incidenţa normelor legale privind scutirea de la plata impozitului pentru o singura clădire (clădirea nr. 1 - A.), fără a observa existenta celei de-a doua clădiri (District Drumuri Naţionale), precum şi faptul ca suma contestată (26.645 RON), cuprinde şi taxa aferenta imobilului cu destinaţia de locuinţe de serviciu.

Înalta Curte constată că susţinerile privind imobilul District Drumuri Naţionale (clădirea nr. 2) sunt invocate pentru prima oară direct în recurs, în faţa primei instanţe reclamanta având aceleaşi susţineri contradictorii: în majoritatea referirilor, aceasta a avut în vedere termenul de "clădire", iar atunci când totuşi s-a referit la noţiunea de "clădiri", singura argumentaţie avută în vedere a fost aceea de centru logistic pentru amândouă, nefiind invocată ideea de district şi de locuinţe de serviciu. Ca atare, prima instanţă a răspuns aspectelor cu care fusese sesizată, prin arugmentaţia adusă în recurs neputându-se extinde cauza juridică a litigiului.

Prin urmare, cu ocazia rejudecării, în analiza destinaţiei celor două clădiri identificate pe teren şi cu privire la care s-a stabilit impozitul suplimentar, prima instanţă va avea în vedere exclusiv argumentaţia adusă prin cererea de chemare în judecată şi eventualele explicaţii furnizate primei instanţe pe parcursul judecăţii în faţa acesteia, susţinerile noi din recurs nefăcând obiectul rejudecării. În schimb, prima instanţă va avea în vedere aspectele invocate prin cererea de recurs care vin să susţină teza probatorie a destinaţiei imobilului clădirea nr. 1 - A. de centru logistic, cât şi înscrisurile noi depuse în recurs pe acest aspect, urmând a face o reevaluare probatorie ca urmare a analizării tuturor înscrisurilor de la dosar. În concluzie, faţă de argumentele deja expuse, se impune admiterea recursului şi trimite cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele menţionate în considerentele mai sus prezentate.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul; va casa în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe; va fi menţinută sentinţa recurată, în ceea ce priveşte respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere având ca obiect anularea parţială a Înştiinţării de plată nr. x/25.10.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 3050/2017 din 4 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată, în sensul că:

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Menţine sentinţa recurată, în ceea ce priveşte respingerea, ca inadmisibilă, a capătului de cerere având ca obiect anularea parţială a Înştiinţării de plată nr. x/25.10.2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2020.