Building tax assessment upheld: revaluation report valid despite accounting non-compliance; appeal dismissed and municipality ordered to pay litigation costs.

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2014 sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA COMUNEI FLOREŞTI anularea Deciziei nr. 8167/03.07.2014 emise de Primăria Comunei Floreşti cu privire la soluţionarea contestaţiei sale, cu consecinţa anulării Raportului de analiză nr. x/06.05.2014 în ceea ce priveşte constatările inspectorilor fiscali referitoare la evaluarea construcţiilor industriale deţinute de A. la punctul de lucru din comuna Floreşti şi a Înştiinţării de plată nr. x/15.05.2014 pentru suma totală de 2.423.105 RON, reprezentând rest de plată la impozitul pe clădiri aferent anului 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3713 pronunţată în data de 23 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 8167/03.07.2014, Raportul de analiză nr. x/06.05.2014 şi Înştiinţarea de plată nr. x/15.05.2014 privind impozitul pe clădiri de 2.423.105 RON, obligând pârâtele să achite reclamantei suma de 7150 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse de instanţă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de mai sus au formulat recurs pârâtele Primăria Comunei Floreşti, prin Primar şi Comuna Floreşti, prin Primar, prin care au solicitat admiterea prezentului recurs, casarea in întregime a sentinţei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1. În mod greşit a fost respinsă excepţia necompetentei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti pentru judecarea prezentului litigiu, excepţie invocată de Primăria Comunei Floreşti prin întâmpinarea formulata in cauza.

Dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevăd ca judecarea spetelor similare cu cea dedusa judecăţii se facă de către instanţa de la domiciliul reclamantului sau domiciliul paratului. Teza a doua a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 stabileşte ca, numai in cazul in care acţiunea in anularea actelor administrative fiscale a fost depusa la instanţa de la sediul paratului, nu se poate invoca excepţia necompetentei teritoriale. Or, in cazul de fata reclamanta S.C. A. S.A. nu a formulat acţiune la instanţa de la sediul paratei -Primăria Comunei Floresti, astfel încât excepţia invocata era întemeiată. Sediul paratei se afla in judeţul Prahova, la fel si punctul de lucru al reclamantei, dar mai ales imobilele-construcţii industriale (supuse impozitării) si care fac indirect obiectul prezentului dosar sunt amplasate in judeţul Prahova, astfel încât se impunea declinarea judecării cauzei in favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

3.2. In mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. si a dispus anularea actelor administrative fiscale, deoarece acestea au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare şi a cerinţelor de formă impuse de lege.

Sub acest aspect, este nefondată constatarea instanţei de fond în sensul că Primăria Comunei Floreşti a refuzat in mod nelegal si neargumentat sa ia in considerare Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 prezentat de reclamanta in vederea determinării impozitului pe clădiri, cât timp Raportul de reevaluare a construcţiilor aflate in patrimoniul A. nu respecta legislaţia în vigoare la momentul întocmirii sale si nici nu cuprinde evaluarea tuturor imobilelor aflate in patrimoniul reclamantei si care sunt supuse impozitării.

Astfel, modul de calcul al valorii construcţiilor reclamantei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare din 31.12.2013 nu respectau prevederile Ordinului nr. 3055/2009 şi ale Ordinului nr. 1802/2014 - pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale si situaţiile financiare anuale consolidate. Prin prisma reglementarilor contabile susmenţionate, este nefondata constatarea instanţei de fond in sensul ca aceste dispoziţii legale sunt lipsite de relevanta in determinarea impozitului pe clădiri, deoarece reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor clădirilor din patrimoniului sau in mod simulat, aşa cum in mod imperativ este prevăzut in reglementările contabile conforme cu directivele europene-art. 110 pct. 2-4. Ca urmare, Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat in considerare, deoarece a fost întocmit cu încălcarea reglementarilor in vigoare, neefectuându-se reevaluarea simulată pentru toate imobilele, ci doar pentru o parte din acestea. Aceasta împrejurare este susţinută si de cele 2 declaraţii suplimentare depuse în completarea primei declaraţii după eliminarea neconcordanţelor cu privire la imobilele declarate de către reclamanta pentru a fi supuse impozitării. Totodată, instanţa de fond a ignorat faptul ca prin Raportul de evaluare din 31.12.2013, reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor elementelor din patrimoniul său (un număr de 11 clădiri industriale supuse impozitării) şi nici nu a motivat argumentat de ce a înlăturat susţinerile sale in sensul ca Raportul de reevaluare din 2013 este incomplet, respectiv ca acesta nu cuprinde reevaluarea tuturor construcţiilor reclamantei.

Pe de alta parte, in contextul in care s-a dovedit existenta in patrimoniul reclamantei a unor clădiri care nu au fost cuprinse in Raportul de reevaluare din anul 2013, instanţa de fond a refuzat in mod nejustificat sa constate incorectitudinea raportului întocmit de reclamanta raportat la obligaţia acesteia de a menţiona in cuprinsul raportului inclusiv construcţiile a căror evaluare nu se putea efectua, cu precizarea ca acestea nu pot fi evaluate, cauza si motivele pentru care se apreciază ca nu ar putea fi evaluate. Sub acest aspect, Primăria Comunei Floreşti a învederat instanţei de fond si totodată a dovedit prin însuşi conţinutul Raportului de inspecţie fiscala si care a fost ignorat de instanţa de fond existenta unor diferenţe între situaţia faptică si cea scriptica.

Astfel, pentru clădirile C91, C27 si C63 a fost emisa autorizaţie de demolare nr. x/29.12.2010 valabila 12 luni, iar la solicitarea reclamantei acestea au fost scoase din evidentele contabile începând cu data de 20.01.2011, societatea înştiinţând recurentele ca acestea au fost demolate în ianuarie 2011; in realitate la data controlului (martie 2014) efectuat de persoanele împuternicite din cadrul aparatului de lucru al primarului, s-a constatat ca respectivele construcţii nu erau demolate, astfel încât s-a procedat la reînscrierea acestora in evidentele fiscale începând cu data de 01.02.2011. De altfel, reclamanta nu a dovedit o situaţie contrara, respectiv ca ar fi procedat la demolarea acestor construcţii, deoarece nu a prezentat procese-verbale de recepţie a lucrărilor de demolare si care ar fi trebuit sa fie întocmite in vederea scoaterii din evidentele fiscale, rezumându-se la a depune două declaraţii suplimentare cu privire la imobilele supuse impozitării.

Instanţa de fond nu a analizat susţinerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizaţie de construcţie nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declaraţie fiscala de impunere si nici nu a achitat impozit. Totodată, construcţia respectiva nu a făcut obiect al Raportului de reevaluare din anul 2013, aspect ignorat in totalitate de către judecătorul fondului.

Este de observat faptul ca raportul de expertiza efectuat in cauza este viciat, deoarece nu certifica ca raportul de reevaluare a fost întocmit in mod corect, expertul arătând ca nu intra in atribuţiile sale sa indice daca evaluatorul a întocmit corect sau nu evaluarea. Ca urmare, Comuna Floreşti prin Primar, fata de incorectitudinea Raportului de reevaluare prezentat de reclamanta, a calculat si stabilit in mod corect impozitul pe clădiri de 2.423.105 RON în conformitate cu dispoziţiile art. 253 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de cele două autorităţi publice pârâte, intimata - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi obligarea recurentelor - pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. Inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la competenţa primei instanţe

Recurentele susţin că instanţa de fond ar fi respins în mod greşit excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti (instanţa în raza căreia se află sediul intimatei-reclamante). Motivul de recurs este inadmisibil, nefiind unul din motivele de casare prev. de art. 488 C. proc. civ., unde, la punctul 3, se prevede doar necompetenţa de ordine publică. Or, critica recurentelor se referă la competenţa teritorială a primei instanţe, care, potrivit art. 129 C. proc. civ., nu este de ordine publică. Astfel, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu instituie o competenţă teritorială exclusivă a unei anumite instanţe, ci o competenţa teritorială alternativă, reclamantul având dreptul de alege între instanţa de la sediul său şi instanţa de la sediul pârâtului.

4.2. Netemeinicia motivului de recurs referitor la pretinsa neaplicare a prevederilor Ordinului nr. 3055/2009 şi ale Ordinului nr. 1802/2014

Se susţine de către recurente că aceste prevederi legale nu ar fi fost aplicate, cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare a clădirilor la data de 31.12.2013, întrucât la acel moment nu s-ar fi realizat o reevaluare simultană a tuturor construcţiilor sale.

Motivul de recurs este neîntemeiat în primul rând pentru că unul din ordinele invocate a intrat în vigoare în 2014, ulterior întocmirii raportului de reevaluare la 31.12.2013. În al doilea rând, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, aceste prevederi legale sunt nerelevante în cauză, întrucât, pe de o parte, au fost invocate pentru prima dată pe parcursul soluţionării acţiunii în primă instanţă (prin obiecţiunile formulate de Primărie la raportul de expertiză fiscală), şi nu prin decizia de soluţionare a contestaţiei fiscale, iar pe de altă parte, pentru că aceste dispoziţii vizează modalitatea de reflectare a valorii activelor în situaţiile financiare ale persoanei juridice şi nu influenţează modul de calcul al impozitului pe clădiri, care este datorat individual, pe fiecare clădire, şi nu pe grupe de imobilizări corporale. În acelaşi sens sunt şi concluziile expertului judiciar desemnat de prima instanţă pentru efectuarea expertizei, concluzii redate în finalul sentinţei atacate de recurentele-pârâte.

În al treilea rând, în realitate, cele 10 construcţii cu privire la care recurentele menţionează că ar fi omise de la reevaluare fie nu existau fizic, pe teren, la data de 31.12.2013, fie fuseseră declarate în mod corespunzător, societatea achitând impozitul datorat. Stadiul construcţiilor a fost constatat în mod definitiv în cadrul procesului care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1917/29.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea recursului Primăriei, prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1917/29.06.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea reclamantei şi au fost anulate chiar actele administrative emise în cadrul controlului pe teren efectuat de Primăria Floreşti în vederea identificării construcţiilor, acte de control la care recurentele fac referire în cuprinsul recursului din prezentul dosar. Prin urmare, situaţia-premisă invocată de recurente în susţinerea acestui motiv de recurs nu este cea arătată de acestea, fiind infirmată de hotărârea judecătorească definitivă menţionată mai sus.

Dar, chiar dacă aceste construcţii ar fi existat, reevaluarea lor în vederea plăţii impozitului pe clădiri se poate face şi separat, astfel că în niciun caz nu ar fi putut invalida raportul de reevaluare a celorlalte clădiri la data de 31.12.2013.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta COMUNA FLORESTI prin Primar a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată.

În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele:

Este neîntemeiată susţinerea intimatei în sensul inadmisibilităţii motivului de recurs referitor la competenta primei instanţe, fiind reiterate argumentele cu privire la temeinicia excepţiei.

Este neîntemeiată susţinerea intimatei că în speţa nu sunt incidente prevederile Ordinului nr. 3055/2009 şi nr. 1802/2014pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi consolidate. Modul de calcul al valorii construcţiilor intimatei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de evaluare din data de 31.12.2013 nu respecta legislaţia în vigoare la momentul întocmirii sale si nici nu cuprinde evaluarea tuturor imobilelor aflate în patrimoniul intimatei si care sunt supuse impozitării.

În ceea ce priveşte legislaţia în vigoare, a invocat prevederile Ordinului nr. 3055/2009, care în mod evident sunt incidente în cauza, având în vedere ca acestea reprezintă reglementari contabile conforme cu directivele europene având relevanta in determinarea impozitului pe clădiri. Raportul de evaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat în consideraţie decât în măsura în care ar fi fost întocmit cu respectarea reglementarilor sus-menţionate. Or, raportul de evaluare întocmit de intimata nu respecta prevederile în vigoare în concret nu s-a făcut o evaluare simultană pentru toate imobilele ci numai pentru o parte a acestora, încălcându-se astfel dispoziţiile imperative prevăzute de reglementările contabile - Ordinul nr. 3055/2009. Ca urmare, este nefondată susţinerea intimatei că prevederile Ordinului nr. 3055/2009 nu au relevant în cauza respectiv ca nu ar influenta modul de calcul al impozitului pe clădiri.

Prin raportul de evaluare din data de 31.12.2013, nu au fost reevaluate toate elementele din patrimonial intimatei (11 clădiri) fiind dovedita existenta în patrimoniul intimatei a unor clădiri care nu sunt cuprinse in raport. Raportul de evaluare din 2013 nu cuprinde nici o menţiune cu privire la clădirile a căror evaluare nu s-ar fi putut efectua respectiv a cauzelor si motivelor pentru care se apreciază ca nu ar putea fi evaluate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 17 martie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În cauză, au mai fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494 raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen de judecată a recursului, la data de 17 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.2. Intervenirea suspendării de drept a cauzei

Ca urmare dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Decretul Preşedintelui României privind instituirea stării de urgenţă nr. 195 din 16 martie 2020, prin care s-a suspendat de plin drept judecarea proceselor civile pe durata stării de urgenţă instituite prin acesta, fără a fi necesară efectuarea vreunui act de procedură în acest scop, cu excepţia celor de urgenţă deosebită, stabilite de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi ca urmare a emiterii Ordinului nr. 71 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu modificările şi completările ulterioare, şi corelaţiei acestuia cu Ordinul nr. 91 din 12 martie 2020 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completat şi consolidat prin Ordinul nr. 92 din 16 martie 2020, privind categoriile de cauze de urgenţă deosebită in care a continuat activitatea de judecată, prezenta cauză a fost suspendată de drept la data de 17 martie 2020.

In raport de dispoziţiile art. 415 pct. 4 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 42 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, a fost fixat termen pentru redeschiderea judecăţii la data de 29 iunie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

În data de 16.01.2014, deci înainte de depunerea şi expirarea termenului de depunere a declaraţiei de reevaluare de către reclamantă (31.01.2014), pârâta a emis înştiinţarea de plată nr. x, pentru suma totală de 2.830.995 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent anului 2014.

În data de 31.01.2014, reclamanta a depus la pârâta Primăria com. Floreşti declaraţia privind reevaluarea construcţiilor industriale deţinute de A. la punctul de lucru din comuna Floreşti, jud. Prahova, ca urmare a reevaluării, la 31.12.2013.

În 18, respectiv 28 martie 2014, reclamanta a depus din nou declaraţii privind reevaluarea, datorită unor erori strecurate în declaraţia din 31.01.2014, declaraţia din 28 martie 2014 fiind întocmită în conformitate cu Raportul de evaluare privind construcţiile industriale deţinute de Societate la punctul de lucru din Floreşti, realizat de către un auditor independent, cu respectarea cerinţelor, a standardelor de evaluare şi a normelor metodologice de lucru recomandate de ANEVAR.

Prin această din urmă declaraţie, din data de 28 martie 2014, societatea a reevaluat clădirile la data de 31.12.2013, la suma de 35.689.876,37 RON, la această sumă achitând integral impozitul datorat, anume 642.418 RON, sumă achitată în două tranşe, după cum urmează: prima tranşă, în valoare de 200.000 RON a fost achitată în avans, la data de 17.12.2013 şi suma de 442.418 RON a fost achitată la data de 31 martie 2014.

În considerarea acestor declaraţii, pârâta a întocmit Raportul de analiză nr. x/06.05.2014, urmare a căruia a decis să nu ia în considerare raportul de evaluare, pe care l-a considerat "defectuos, cu consecinţe de prejudiciere în mod grav a autorităţii locale". În cuprinsul acestui raport de analiză se arată următoarele motive pentru care autoritatea pârâtă a decis nesocotirea raportului de evaluare:

- "în plină criză economică, s-a întocmit raportul de evaluare la 31.12.2010 cu valoarea de 77.116.268 RON, iar la sfârşitul anului 2013 criza economică era depăşită de aproape un an şi clădirile S.C. A. S.A. ce făceau obiectul impunerii nu puteau să scadă cu mai puţin de 50%, respectiv suma de 35.689.876,37 RON".

- "Cu atât mai mult cu cât în perioada 2010-2013 s-au efectuat lucrări de construire, modernizare, consolidare etc. în valoare de 5.546.303,46 RON, iar raportul de la sfârşitul anului 2013 evidenţiază o valoare diminuată cu mai mult de 50%. Practic aceasta semnifică că societatea nu ia în considerare propriile sume investite într-un cuantum considerabil. Deşi s-au efectuat numeroase modernizări, societatea consideră că valoarea întregului patrimoniu se diminuează cu mai mult de jumătate".

- "Valoarea impozabilă care stă la baza stabilirii impozitului datorat se identifică cu valoarea justă a clădirii, stabilită prin raportul de reevaluare, cu condiţia ca, la determinarea acesteia, să se ţină cont de toate elementele prevăzute de legea fiscală";

- "Raportul de evaluare nu distinge corect în acord cu prevederile O.U.G. nr. 102/2013 în privinţa construcţiilor supuse impozitării pe plan local şi construcţiilor supuse impozitării către stat".

În baza acestui Raport de analiză, pârâta a emis Înştiinţarea de plată nr. x/15.05.2014, considerând că impozitul rămas de plată în anul 2014 este în cuantum de 2.423.105 RON, rezultat după scăderea plăţilor efectuate anterior aferent acestui an.

Prin Decizia nr. 8167/03.07.2014, Primăria com. Floreşti a respins ca neîntemeiată contestaţia administrativă formulată de reclamantă, reiterând considerentele expuse în Raportul de analiză.

7.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentele-pârâte şi a apărărilor formulate de intimata-reclamantă

7.2.1. Motivul de recurs referitor la greşita respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale, excepţie invocată de Primăria Comunei Floreşti prin întâmpinarea formulată in cauză în faţa primei instanţe.

Deşi recurentele nu au indicat, acest motiv de recurs se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine că în materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială este una absolută, iar nu relativă.

Această concluzie rezultă din coroborarea prev. art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., potrivit cărora necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, cu prev. art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Ca urmare, din combinarea celor două texte de lege, prin interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., se desprinde concluzia confrom căreia competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, fără posibilitatea pentru părţi de a stabili o altă instanţă (cu alte cuvinte, competenţa teritorială este exclusivă), în următoarele situaţii:

- în cazul litigiilor privitoare la bunuri, atunci când legea prevede competenţa teritorială exclusivă a unei anumite instanţe;

- în cazul pricinilor referitoare la persoane;

- în cazul altor litigii privitoare la drepturi de care părţile nu pot dispune.

Per a contrario, ori de câte ori este vorba de o pricină care nu se referă la bunuri sau la drepturi de care părţile pot să dispună ori există un text legal care prevede expres competenţa exclusivă, normele care stabilesc instanţa competentă din punct de vedere teritorial sunt de ordine public, deci competenţa teritorială este absolută.

Cauza de faţă având ca obiect un litigiu fiscal, se încadrează la categoria litgiilor privitoare la drepturi de care părţile nu pot dispune, astfel că norma de competenţă teritorială din art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, deşi alternativă, instituia o competenţă teritorială exclusivă la oricare dintre cele două instanţe avute în vedere de text; simplul fapt că este o competenţă alternativă nu exclude caracterul exclusiv al acesteia, la fiecare din cele două instanţe avute în vedere de text.

Ca urmare, nu se poate reţine inadmisibilitatea acestui motiv de recurs.

Pe fondul acestui motiv de recurs, se constată că prima instanţă a respins această excepţie prin încheierea de şedinţă de la data de 17 iunie 2015, cu motivarea că textul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (în forma în vigoare la acea dată) instituia o competenţă teritorială alternativă, reclamantul având alegerea între instanţele deopotrivă competente.

În speţă, reclamantul a ales instanţa de la sediul său, iar nu instanţa de la sediul pârâtelor. Este adevărat că teza a II-a a alin. (3) al art. 10 din lege prevede faptul că, atunci când reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale; însă, nu poate fi aplicat raţionamentul per a contrario pentru a se înţelege că atunci când reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, s-ar putea invoca excepţia necompetenţei teritoriale (raţionament pe care îl face recurenta), deoarece s-ar ajunge la lipsirea de conţinut a primei teze a art. 10 alin. (3) din lege, care instituie competenţa alternativă. Ca urmare, teza a II-a a art. 10 alin. (3) din lege este un exemplu de prevedere legală neclară şi superfluă; neclară, din cauza riscului ca interpretarea ei per a contrario să ducă la concluzia că excepţia necompetenţei teritoriale ar putea fi invocată dacă reclamantul a optat pentru instanţa în a cărei rază îşi are domiciliul; superfluă, pentru că fiind vorba despre o competenţă alternativă, oricum nu s-ar putea invoca excepţia de necompetenţă dacă a fost învestită una dintre cele două instanţe prevăzute alternativ.

Ca urmare, acest motiv de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., este nefondat.

7.2.2. Motivele de recurs privind fondul cauzei, încadrate în prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentele au invocat faptul că sentinţa nu a răspuns unor argumente ale sale şi nu a reţinut din probele administrate concluziile corecte.

Deşi recurentele nu au indicat, acest motiv de recurs se încadrează în prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurente pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.2.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentele au invocat greşita aplicare a legii de către prima instanţă, arătând că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 prezentat de reclamanta in vederea determinării impozitului pe clădiri nu putea fi luat în considerare de către pârâte, refuzul acestora fiind justificat.

În justificarea acestui refuz, pârâtele au invocat două motive: pe de o parte, raportul nu respecta legislaţia în vigoare la momentul întocmirii sale; pe de altă parte, raportul nu cuprindea evaluarea tuturor imobilelor aflate in patrimoniul reclamantei si care sunt supuse impozitării.

În ceea ce priveşte motivul de refuz referitor la nerespectarea legislaţiei, recurentele au invocat faptul că modul de calcul al valorii construcţiilor reclamantei si metoda de evaluare utilizata cu ocazia întocmirii raportului de reevaluare din 31.12.2013 nu respectau prevederile Ordinului nr. 3055/2009 şi ale Ordinului nr. 1802/2014.

Conform Ordinului nr. 3055/2009 şi Ordinului nr. 1802/2014 pentru aprobarea reglementarilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale si situaţiile financiare anuale consolidate: "elementele dintr-o categorie de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectiva si raportarea in situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri si valori calculate la date diferite. Daca un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din categoria din care face parte trebuie reevaluate. In cazul in care se efectuează reevaluarea imobilizărilor corporale, diferenţa dintre valoarea rezultata in urma evaluării pe baza costului de achiziţie sau a costului de producţie si valoarea rezultata în urma reevaluării trebuie prezentata in bilanţ la rezerva din reevaluare, ca un sub-element distinct in "capital si rezerve".

Recurentele au susţinut că Raportul de reevaluare din data de 31.12.2013 nu putea fi luat in considerare, deoarece a fost întocmit cu încălcarea reglementarilor in vigoare, neefectuându-se reevaluarea simultană pentru toate imobilele, ci doar pentru o parte din acestea. Aceasta împrejurare este susţinută si de cele 2 declaraţii suplimentare depuse în completarea primei declaraţii după eliminarea neconcordanţelor cu privire la imobilele declarate de către reclamanta pentru a fi supuse impozitării.

Au mai susţinut că reclamanta nu a procedat la reevaluarea tuturor elementelor din patrimoniul său (un număr de 11 clădiri industriale supuse impozitării); clădirile C91, C27 si C63 nu au fost demolate, aşa că trebuiau evaluate; instanţa nu a analizat susţinerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizaţie de construcţie nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declaraţie fiscal de impunere si nici nu a achitat impozit.

În ceea ce priveşte susţinerile că raportul de evaluare depus de reclamantă nu respectă prevederile Ordinului nr. 1802/2014 din 29 decembrie 2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, Înalta Curte constată că acest ordin este ulterior datei la care a fost depus raportul de evaluare (31.01.2014) şi datei avute în vedere la reevaluare, respectiv 31.12.2013. ca urmare, nu se poate imputa reclamantei nerespectarea unui ordin care nu exista la data emiterii raportului de evaluare.

În ceea ce priveşte invocarea nerespectării Ordinului nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în esenţă se impută reclamantei neefectuarea evaluării simultane pentru toate construcţiile aflate în patrimoniul său.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, conform prev. art. 435 din C. proc. civ., aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosa nr. x/2014. Prin această decizie, a fost menţinută soluţia primei instanţe, prin care au fost anulate Decizia nr. 8166/03.07.2014 de soluţionare a contestaţiei administrative, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.04.2014 în ceea ce priveşte constatările echipei de control de la punctele 3, 4, 5 şi 7, Înştiinţarea de plată nr. x/25.04.2014 pentru suma totală de 1.118.483 RON reprezentând impozit pe clădiri suplimentar şi accesorii. De asemenea, a fost obligată pârâta Comuna Floreşti, prin primar, la recalcularea sumei impuse pentru construcţia C91 - nr. inventar x şi C91 - nr. inventar x, luând în calcul, ca dată de demolare a construcţiilor, data începerii demolării şi anume data de 04.09.2012 pentru nr. inventar x şi data de 21.08.2012 pentru nr. inventar x. De asemenea, a obligat pârâta Comuna Floreşti, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcţiei C27 data de 12.12.2011 şi a obligat pârâta Comuna Floreşti, prin primar, la recalcularea impozitului luând în calcul ca dată de demolare a construcţiei C63 data de 24.09.2012 (data începerii demolării construcţiei).

În cadrul acestui proces, organul de control susţinuse că obiectivul C27 ar fi fost desfiinţat "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilităţii autorizaţiei de desfiinţare nr. x/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011), astfel că organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcţii în evidenţele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 şi, pe cale de consecinţă, au stabilit un impozit suplimentar de 1.816 RON, pentru care au fost calculate şi accesorii în valoare totală de 731 RON, conform înştiinţării de plată.

Cu privire la obiectivul C63, organele de control au susţinut că pe harta x construcţia ar apărea nedesfiinţată, ceea ce, în opinia organelor de control, ar însemna că această construcţie ar fi fost desfiinţată "relativ curând (aproximativ 6 luni)", în afara valabilităţii autorizaţiei de desfiinţare nr. x/29.12.2070 (valabilă până la data de 29.12.2011). Organele de control au procedat la reînscrierea acestei construcţii în evidenţele fiscale începând cu data de 01.02.2011 până la data de 30.09.2013 şi, pe cale de consecinţă, au stabilit un impozit suplimentar de 717.886 RON, pentru care au fost calculate şi accesorii în valoare totală de 289.076 RON, conform înştiinţării de plată.

În sfârşit, cu privire la obiectivul C91 cu trei numere de inventar s-a reţinut că, deşi A. a obţinut autorizaţia de desfiinţare nr. x/29.12.2010 (valabilă până la data de 29.12.2011), în teren, organele de control au constatat că această construcţie ar exista încă, motiv pentru care au procedat la reînscrierea acestei construcţii în evidenţele fiscale, începând cu data de 01.02.2011, stabilind, pe cale de consecinţă, un impozit suplimentar şi accesorii în valoare de 117.679 RON.

Cu privire la rampa de descărcare modernizată pentru care a fost eliberată autorizaţia de construire nr. x/02.07.2012 cu valabilitate de 24 de luni, pentru care nu a fost întocmit proces-verbal de recepţie a lucrărilor de modernizare, organele de control au constatat că aceasta era folosită la data controlului şi au stabilit în sarcina A. obligaţia de a depune "cât mai urgent" declaraţia fiscală de impunere deoarece, potrivit art. 253 alin. (8) Codul fiscal, impozitul pe clădiri se aplică, inter alia, pentru orice clădire aflată în funcţiune, deţinută de o persoană juridică.

Astfel, prin decizia definitivă amintită, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că obiectivele C27 şi C63 au fost demolate în interiorul termenului stabilit de autorizaţiile de desfiinţare, astfel încât nu mai existau la data cotnrolului efectuate de pârâte. Acelaşi lucru s-a constatat şi cu privire la construcţiile C91 nr inventar x şi C91 nr. inventar x, iar în ceea ce priveşte rampa modernizată, se reţine că este legală concluzia primei instanţe potrivit căreia aceasta a fost declarată la Primăria Floreşti în vederea achitării impozitului în termenul legal. Astfel, respectiva rampă a fost modernizată şi pusă în funcţiune din ianuarie 2013, fiind declarată la primărie în scopul de a plăti impozit începând cu februarie 2013. Deci, rampa a fost impozitată începând cu luna februarie 2013, în baza declaraţiei depuse de societate.

Or, se constată că prin cererea de recurs de faţă, recurentele reiterează susţinerile referitoare la clădirile C91, C27 si C63 şi la faptul că respectivele construcţii nu ar fi fost demolate în termenul legal, astfel încât în mod corect s-a procedat la reînscrierea acestora in evidentele fiscale începând cu data de 01.02.2011.

Or, atâta timp cât acest aspect a fost soluţionat cu putere de lucru jduecat prin decizia civilă nr. 1653/5.05.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosa nr. x/2014, nu mai poate fi repus în discuţie între părţile litigante, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În acelaşi sens se va răspunde şi motivului de recurs prin care recurentele invoca faptul că instanţa de fond nu a analizat susţinerile sale referitoare la existenta in patrimoniul reclamantei a unei rampe de descărcare pentru care a fost emisa autorizaţie de construcţie nr. x/02.07.2012 cu valabilitate 12 luni si pentru care reclamanta nu a depus declaraţie fiscala de impunere si nici nu a achitat impozit. După cum s-a observat, prin litigiul anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că rampa a fost impozitată în mod corect începând cu luna februarie 2013, în baza declaraţiei depuse de societate.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine justeţea constatărilor primei instanţe, în sensul că este lipsită de relevanţă fiscală împrejurarea dacă toate celelalte imobilizări corporale din aceeaşi grupă, adică dacă toate clădirile din patrimoniul reclamantei, au fost sau nu, la rândul lor, reevaluate cu acelaşi prilej. Impozitul se datorează pe clădiri, individual, iar nu pe grupe de imobilizări corporale, astfel că nu prezintă nicio relevanţă fiscală, adică pentru determinarea impozitului pe clădiri din Floreşti, faptul că nu au fost reevaluate la aceeaşi dată şi clădirile reclamantei dintr-o altă localitate, de pildă. Expertul judiciar a realizat la rândul său, cu privire la acest aspect, abordarea problemei în discuţie din perspectiva contabilă, arătând că, din punct de vedere al raţionamentului profesional, trebuie făcută distincţie între cerinţele legale prevăzute de legislaţia contabilă şi cerinţele prevăzute de legislaţia fiscală, având în vedere scopurile urmărite de aceste legi.

Pentru toate aceste argumente, se constată caracterul nefondat şi al motivului de recurs încadrat în prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 3,6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., faţă de culpa procesuală a recurentelor, vor fi obligate acestea la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. sub aspectul cuantumului concret al acestor cheltuieli raportat la volumul de muncă şi complexitatea medie a cauzei de faţă, cheltuieli dovedite prin factura nr. x din 29.11.2017 emisă de B. şi prin extrasul de cont din 1.10.2018 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtele Primăria Comunei Floreşti - prin Primar şi Comuna Floreşti - prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 3713 din 23 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 iunie 2020.