Automobile repair shop's non-eligibility as insurance creditor under Law no. 213/2015 for claims arising from service cooperation agreements rather than insurance contracts

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 21.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze Decizia Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 6000/22.05.2017, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 25.612,38 RON daune materiale, reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut că motivarea primei instanţe conţine elemente străine de prezenta cauză, cu trimitere la menţionarea într-unul dintre paragrafele din considerentele hotărârii a societăţii de asigurare C. S.A., în loc de B. S.A., aspect care conduce la concluzia că este o motivare standardizată preluată din alte dosare, astfel încât motivarea nu este raportată la aspectele de fapt şi de drept proprii prezentei cauze, cu titlu de exemplu, instanţa de fond nu a motivat faptul că nu a ţinut cont de cuprinsul adresei nr. x/09.11.2017 emisă de APIA, prin care aceasta confirmă că a împuternicit-o pe reclamantă să o reprezinte şi să întreprindă măsurile necesare pentru recuperarea integrală a cheltuielilor ocazionate de reparaţia vehiculelor în cazul dosarelor de daună instrumentate de B., având în acest sens calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, a apreciat că, în mod greşit, judecătorul fondului nu a analizat şi nu făcut nicio menţiune în sentinţă cu privire la provenienţa creanţei pretinse de reclamantă de la B., în opinia sa suma de 25612,38 RON reprezentând o creanţă de asigurare astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, societatea reclamantă având calitatea de creditor de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.

Enunţând prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut că legiuitorul, prin adoptarea acestei legi a avut drept scop principal asigurarea plăţii creditorilor ce deţineau o creanţă care, la bază a izvorât dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, acesta neasigurând plata creditorilor ce detin alte creante care au izvorât din contracte curente.

În fine, a criticat recurenta-reclamantă reţinerea instanţei de fond în sensul că decizia contestată este motivată.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute, reiterând, în esenţă aspectele expuse prin întâmpinarea formulată în dosarul de fond.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea apărărilor intimatului, reluând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea înregistrată sub nr. x/10.11.2016, reclamantul a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor la care are dreptul conform contractului de asigurare şi al sentinţei civile nr. 13374/27.07.2016 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, prin care instanţa, în procedura ordonanţei de plată, a admis cererea formulata de petenta-creditoare A. S.R.L., obligând debitoarea B. S.A. la plata sumei de 22.612,38 RON, reprezentând contravaloare servicii, precum şi la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 6000/22.105.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor s-a respins cererea de plată, constatând că a fost formulată de o persoană ce nu este creditor de asigurare, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat anularea acestei decizii, fiind respinsă prin sentinţa recurată.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la motivarea generală a sentinţei ori la faptul că motivarea ar conţine elemente străine de prezenta cauză, care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că excepţiile invocate de pârâtul Tribunalul Bucureşti sunt neîntemeiate, iar acţiunea reclamanţilor este întemeiată.

Astfel, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

De asemenea, nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentei în sensul că prin menţionarea societăţii de asigurare C. S.A., în loc de B. S.A., într-unul din paragrafele din considerentele sentinţei recurate, motivarea conţine elemente străine de natura cauzei în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a analizat şi nu a făcut nicio menţiune în sentinţă cu privire la proveninţa creanţei pretinse de aceasta de la B., respectiv că aceasta este o creanţă de Asigurare astfel cum este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, precum şi faptul că a reţinut în mod greşit că reclamanta nu este creditor de asigurare conform de art. 4 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reţine că problema litigioasă în prezenta cauză, în raport de care reclamanta şi-a prezentat criticile de nelegalitate a hotărârii de fond, o reprezintă stabilirea naturii juridice a creanţei de care beneficiază unitatea reparatoare (unitatea de service specializată în repararea autovehiculelor avariate în urma accidentelor rutiere, ce fac obiectul asigurării) faţă de asigurătorul B. S.A. şi eventuala opozabilitate a acestei creanţe faţă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Având în vedere că recurenta-reclamantă deţine creanţa litigioasă prin preluarea acesteia de la Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură, în temeiul Convenţiei de prestări servicii şi de reparaţii auto încheiată la data de 27.04.2015, Înalta Curte reţine că se impune stabilirea modului de exercitare a dreptului de a solicita plata creanţei, respectiv în condiţiile Legii nr. 213/2015, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sau în condiţiile altor acte normative, de la debitoarea B..

Reclamanta a susţinut că instanţa de fond nu a analizat/menţionat izvorul creanţei în litigiu, critică a cărei temeinicie nu poate fi reţinută, în mod corect constatându-se prin sentinţa recurată că reclamanta deţine o creanţă, care nu poate fi valorificată în condiţiile Legii nr. 213/2015, calea deschisă acesteia fiind cea prevăzută de Legea insolvenţei nr. 85/2014, reclamanta deţinând contra asigurătorului B. S.A. un titlu ce îi constată creanţa.

Astfel, raporturile juridice dintre unitatea reparatoare şi asigurător se desfăşoară în temeiul convenţiilor de colaborare având ca obiect prestarea serviciilor de reparaţii a autoturismelor avariate în urma evenimentelor asigurate, iar nu în temeiul contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că aceste convenţii nu reprezintă doar o modalitate de decontare, astfel cum a susţinut recurenta-reclamantă, ci reprezintă actul juridic în baza căruia se naşte dreptul unităţii reparatoare la plata, de către societatea de asigurare, a contravalorii reparaţiilor autovehiculelor avariate.

Or, contractul de asigurare se încheie şi produce efecte între persoana asigurată (şi/sau beneficiarul asigurării) şi asigurător, obligând asigurătorul la repararea daunelor produse autovehiculelor ce fac obiectul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto sau al asigurărilor facultative de avarii auto. Contractul de asigurare nu dă naştere la drepturi şi obligaţii în persoana unităţii reparatoare, serviciile de reparare a autovehiculelor fiind prestate în temeiul convenţiilor de colaborare încheiate cu asigurătorul, convenţii faţă de care persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite sunt terţi.

Împrejurarea că persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite şi-au exprimat acordul ca despăgubirile reprezentate de contravaloarea reparaţiilor autovehiculelor să fie achitate de asigurător direct în contul unităţii reparatoare, în condiţiile art. 58 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, nu conduce la schimbarea izvorului juridic al dreptului de creanţă al unităţii, întrucât prin aceste acorduri se reglementează doar modalitatea de plată a despăgubirilor, în sensul că acestea nu mai ajung în contul beneficiarilor asigurării, pentru a fi, ulterior, achitate unităţii reparatoare, cu titlu de contravaloare a manoperei şi a pieselor auto înlocuite.

Totodată, deşi serviciile de reparaţii sunt prestate în beneficiul persoanelor asigurate/beneficiarilor asigurării/persoanelor păgubite, aceste prestaţii nu sunt asumate în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul convenţiei de colaborare încheiată de unitatea reparatoare cu asigurătorul. Prin urmare, între unitatea reparatoare şi persoanele asigurate/beneficiarii asigurării/persoanele păgubite nu există raporturi juridice născute din contractul de asigurare, astfel încât, chiar dacă unitatea reparatoare nu a fost despăgubită de asigurător pentru serviciile de reparaţii, aceasta nu se poate subroga în drepturile creditorilor de asigurări, solicitând ca obligaţiile de plată ale asigurătorului să fie preluate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Mai observă Înalta Curte că deşi între semnarea contractului de asigurare şi încheierea convenţiei de colaborare există o legătură, în sensul că această din urmă convenţie reprezintă mijlocul prin care asigurătorul îşi îndeplineşte obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de asigurat cu privire la repararea autovehiculului avariat, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre societatea de asigurare şi unitatea reparatoare sunt raporturi de asigurare şi nici că unitatea reparatoare are calitatea de creditor de asigurare, îndreptăţit la plata creanţelor prin intermediul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, instanţa de control judiciar apreciază că este corectă aserţiunea instanţei de fond, întemeiată pe prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în sensul că unitatea reparatoare (şi, prin urmare, reclamanta cesionară) nu se încadrează în noţiunea de creditor de asigurare, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă).

Înalta Curte apreciază a fi nefondată şi critica privitoare la interpretarea restrictivă, de către instanţa de fond, a prevederilor anterior menţionate, constatând că textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi. Aşadar, art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 cuprinde o enumerare exhaustivă, nu exemplificativă, iar instanţa de fond a respectat conţinutul textului de lege şi voinţa legiuitorului, care a înţeles să includă în categoria beneficiarilor despăgubirilor achitate prin fondul de garantare doar persoanele asigurate, beneficiarii asigurării şi persoanele păgubite.

Subsumat acestei critici, reclamanta a susţinut că, prin neluarea în seamă a unor operaţiuni juridice precum subrogaţia personală ori cesiunea de creanţă, este nesocotit scopul pentru care a fost edictată Legea nr. 213/2015 şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de cazul insolvenţei asigurătorului. Instanţa de control judiciar reţine că legea nu interzice încheierea de acte juridice prin care un creditor de asigurare să transfere creanţa de asigurare pe care o deţine, dar această situaţie nu este întâlnită în speţa de faţă, unde cesiunea a privit o creanţă născută în temeiul unei convenţii de colaborare, iar nu a unui contract de asigurare.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, prin achitarea contravalorii pieselor auto şi a manoperei de service auto la care asigurătorul B. S.A. era obligată, aceasta s-a subrogat în dreptul persoanelor asigurate/persoanelor păgubite, argument pe care Înalta Curte îl apreciază a fi neîntemeiat. Conform celor arătate anterior, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile creditoarei APIA, în calitate de unitate reparatoare, iar nu de creditor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiară a unei astfel de creanţe nu are de dreptul de a-şi satisface această creanţă din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii speciale nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind creanţa creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă, sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

În fine, Înalta Curte nu poate reţine nici critica formulată de recurentă în sensul că prima instanţă a reţinut greşit că decizia nr. 6000/25.05.2017 este motivată, constatând că decizia cuprinde în considerente expunerea succintă a situaţiei de fapt şi dispoziţiile legale incidente (art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce priveşte apărările formulate de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, acesta a prezentat, în esenţă, apărările de fond formulate în faţa primei instanţe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2338 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.