Insurance guarantee claim time-bar: calculation of 90-day deadline from insolvency opening judgment versus claim accrual date

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.11.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să anuleze Decizia Fondului de Garantare a Asiguraţilor nr. 10232/20.10.2017, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale şi 1.098,66 RON daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului S.C. B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2337 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2337 din 18 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată, precum şi obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a dat hotărârea cu greşita interpretare a dispoziţiilor de drept material, reţinând ca fiind tardiv formulată cererea de plată formulată de către acesta.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut recurentul-reclamant că prima instanţă nu a avut în vedere imposibilitatea obiectivă în care s-a aflat contestatorul de a efectua cererea de despăgubire către FGA în lipsa deciziei civile nr. 1964/02.06.2016 a Tribunalului Bucureşti, care reprezintă titlul de creanţă şi care i-a fost comunicată la data de 07.07.2017, invocând cu privire la acest aspect nerespectarea termenului legal de redactare al acestei hotărâri judecătoreşti.

Totodată, a arătat recurentul-reclamant faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 a ASF, la cererea de plată trebuie anexate, în copie legalizată, înscrisurile actele/doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări, iar, în cazul imposibilităţii de prezentare a acestei forme, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe proprie răspundere, în sensul susţinerii documentelor justificative.

Or, în opinia sa, prevederea legală privind declaraţia pe propria răspundere referitoare la motivele pentru care nu este în măsură să depună copia legalizată a înscrisului nu este aplicabil în speţă, această declaraţie neputând fi făcută câtă vreme lipsea chiar documentul doveditor, făcând trimitere în acest sens şi la procedura de soluţionare a pretenţiilor pecuniare întocmită de FGA, care prevede depunerea hotărârilor judecătoreşti, în original.

În fine, recurentul-reclamant critică reţinerea primei instanţe în sensul că decizia nr. 1964/02.06.2016 este definitivă şi poate fi pusă în aplicare de la momentul pronunţării, în opinia sa, executarea unei hotărâri neputându-se face în lipsa hotărârii judecătoreşti, care trebuie ataşată cererii de executare, potrivit art. 664 alin. (4) C. proc. civ., cum este şi cazul de faţă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 iunie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 10232/20.10.2017 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale şi 1.098,66 RON daune materiale reprezentând despăgubiri garantate de pârâtă ca urmare a falimentului S.C. B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/20.09.2017, reclamantul a solicitat plata din disponibilităţile F.G.A. a sumelor la care B. S.A. a fost obligată prin sentinţa nr. 11428/11.06.2015 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului Bucureşti.

Prin decizia nr. 10232/20.10.2017, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardivă, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 17.03.2017, când a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de S.C. B. S.A.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului său de creanţă, precum şi la documentele doveditoare ale crenţelor de asigurări ce tebuie anexate cererii de plată adresată FGA, critici pe care instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Înalta Curte constată că prin încheierea nr. 132 pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine că de la data de 17.03.2017 începe să curgă termenul de 90 zile, pentru creanţele născute anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Din examinarea criticilor formulate de reclamant şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte, împărtăşind opinia primei instanţe, reţine că problema de drept controversată în speţă este aceea dacă dreptul de creanţa s-a născut la data pronunţării deciziei civile (02.06.2016) sau la data comunicării deciziei civile, interpretarea dată de recurent dispoziţiilor legale invocate fiind eronată.

Astfel, potrivit art. 634 din C. proc. civ., sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului, hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs, hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs, hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii, orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării.

În urma coroborării acestor dispoziţii legale rezultă că decizia civilă este definitivă şi poate fi pusă în executare de la momentul pronunţării sale, iar nu de la comunicarea acesteia.

Înalta Curte, în acord cu opinia judecătorului fondului, constată că ceea ce prezintă relevanţă în cauză, în acest context, este data rămânerii definitive a hotărârii civile reprezentând titlul de creanţă al reclamantului, iar cum sentinţa civilă nr. 11428/11.06.2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a rămas definitivă la data de 02.06.2016 prin Decizia nr. 1964/2016 a Tribunalului Bucureşti, aceasta reprezintă data la care s-a născut dreptul de creanţă al reclamantului, fiind anterioară datei la care a rămas definitivă încheierea prin care s-a deschis procedura falimentului societăţii de asigurare B..

Totodată, împrejurarea că decizia civilă nr. 1964/2016 a fost redactată şi comunicată la o dată ulterioară nu prezintă relevanţă din perspectiva naşterii dreptului de creanţă, în condiţiile în care soluţia este definitivă de la data pronunţării (02.06.2016) şi nu de la data comunicării acesteia (17.07.2017), astfel cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că termenul până la care reclamanţii ar fi trebuit să depună cererea de plata către FGA s-a împlinit la un interval de 90 de zile, calculate începând cu data de 17.03.2017, la care a devenit definitivă încheierea Tribunalului Sibiu de deschidere a procedurii falimentului faţă de B. S.A..

Având în vedere că reclamantul a depus la pârâtul FGA cererea de plată prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015 a ASF la data de 13.09.2017 - data poştei - după expirarea termenului legal de 90 de zile - soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală.

În fine, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma 16/2015 a ASF cu privire la documentele ce trebuie anexate cererii de plată, precum şi ale art. 664 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la înscrisurile care se ataşează cererii de executare silită, invocate într-o interpretare proprie a reclamantului în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, soluţia definitivă pronunţată într-o cauză aflată pe rolul instanţelor de judecată putând fi dovedită cu certificatul referitor la soluţiile pronunţate de instanţă, în care se va face menţiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod, arătându-se şi data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă, certificat eliberat în condiţiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările şi completările ulterioare, textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declaraţia pe proprie răspundere în sensul susţinerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze şi să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligaţia legală de a găsi toate mijloacele necesare soluţionării cererilor şi de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluţionare a cererilor în cadrul legii.

Or, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor au ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 10232/20.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2337 din 18 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.