Fiscal security measures void for lack of concrete motivation of asset dissipation risk under Article 213 Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 17.08.2017, pe rolul Curţii de aPel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017 emise de pârâta DGRFP Ploieşti prin AJFP Călăraşi.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4931 din 14 decembrie 2017, Curtea a admis acţiunea şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Au susţinut recurentele-pârâte că măsura instituirii măsurilor asigurătorii a fost emisă conform art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală coroborat cu dispoziţiile OMFP 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare.

Măsura a fost adoptată în contextul realizării unei inspecţii fiscale la sediul societăţii intimate, în urma căreia au fost constatate debite al căror cuantum depăşeşte capitalul propriu al contribuabilului, debite care nu au fost achitate în timpul controlului.

În speţă, având în vedere cuantumul considerabil al sumei stabilite în sarcina reclamantei, precum şi toate dispoziţiile legale în materie, a fost adoptată în mod corect măsura indisponibilizării şi conservării activului patrimonial al societăţii.

Au mai arătat recurentele că decizia a cărei anulare se solicită îşi produsese efectele de prezervare a patrimoniului debitoarei, fiind instituit şi sechestrul asigurător pentru bunuri imobile nr. 13244/20.07.2017 şi, prin efectul legii, la împlinirea termenului, s-a procedat la executare prin emiterea somaţiei.

Astfel, măsurile asigurătorii instituite în baza acestei decizii au devenit executorii, potrivit art. 213 alin. (2) teza ultimă din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Raţionamentul primei instanţe se impune a fi cenzurat pentru că anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar atrage după sine şi anularea actelor de executare, fapt care ar încălca dispoziţiile legale fiscale care reglementează contestaţia la executare.

3. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la susţinerile recurentelor privind faptul că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi-ar fi produs efectele, a precizat că prin sentinţa civilă din 18 decembrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Judecătoria Lehliu-Gară a dispus admiterea cererii sale şi a anulat Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri imobile nr. x/20.07.2017 emis de DGRFP Ploieşti prin AJFP Călăraşi. Astfel, nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentelor că cererea de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ar fi rămas fără obiect.

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Potrivit art. 213 alin. (2), (3) şi (5) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(...)

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că măsurile asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, se dispun în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De asemenea, alin. (5) al articolului menţionat, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată.

4.2. Din cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/07.07.2017 nu se pot desprinde raţiunile concrete care să sublinieze acest pericol.

Constată Înalta Curte că autoritatea fiscală emitentă a actului atacat a invocat art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală şi s-a limitat la a enumera toate ipotezele prevăzute de articol, respectiv că s-a constatat existenţa pericolului ca societatea să se sustragă de la urmărire sau să ascundă ori să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectare, fără, însă, a preciza niciun element concret pentru care dintre ipoteze s-ar impune luarea măsurii.

Or, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operaţiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal.

4.3. Reţine Înalta Curte că, în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură şi absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, de vreme ce absenţa motivării lipseşte de orice eficienţă controlul judecătoresc al actelor administrative.

Prin urmare motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

Sintagma în cazuri excepţionale confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, care trebuie să rezulte din atitudinea societăţii care ar încerca să-şi sustragă, ascundă sau să-şi distrugă activele patrimoniale, cu scopul zădărnicirii eforturilor organului fiscal de a executa creanţa fiscală.

Pericolul la care face referire art. 213 trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba, neputându-se reţine starea de pericol în raport cu cele reţinute prin controlul fiscal.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

4.4. Referitor la alegaţiile recurentelor, vizând lipsa de obiect a acţiunii şi faptul că executarea silită a început şi că măsurile dispuse prin decizia atacată au devenit executorii, Înalta Curte, pe lângă cele corect reţinute de prima instanţă, constată, analizând apărările formulate de intimata-reclamantă, că Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri imobile nr. x/20.07.2017 a fost anulat de Judecătoria Lehliu-Gară în Dosarul nr. x/2017, aspect care nu a fost combătut de recurente.

4.5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, astfel că, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva sentinţei nr. 4931 din 14 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 iunie 2020.