Corporate tax assessment and VAT deduction denial: failure to prove economic reality of transactions with inactive entities and taxable use of fixed assets

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. x/2016 la data de 27.12.2016, reclamantul A. S.R.L. (prin administrator judiciar B. şi prin administrator special C.) a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi să soluţioneze contestaţia îndreptată împotriva deciziei de impunere nr. x/15.07.2016, a dispoziţiei nr. 31029/15.07.2016 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016; anularea deciziei de impunere nr. x/15.07.2016; anularea dispoziţiei nr. 31029/15.07.2016; anularea raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016; restituirea de către organul fiscal a sumelor stabilite suplimentar de organul de inspecţie fiscală (total 1.032.632 RON), cu dobânda fiscală calculată de la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 168 din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca nefondată cererea, aşa cum a fost modificată, privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin Lichidator Judiciar B.. şi prin Administrator Special C., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Iaşi, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi.

S-a respins, ca rămasă fără obiect, contestaţia îndreptată împotriva refuzului Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iaşi de a soluţiona plângerea privind decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.07.2016.

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 23 iunie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

În recursul declarat recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală sentinţa recurată prin care a fost apreciată ca nefondată respectiv fără obiect acţiunea reclamantei astfel cum a fost modificată.

Deşi a fost indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ. recurenta-reclamantă nu formulează critici concrete de nelegalitate privind acest motiv de recurs.

Aspectele de nelegalitate invocate se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. şi privesc în principal soluţia de respingere pe fond a acţiunii astfel cum a fost modificată şi de menţinere a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 115/26.01.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Se critică ca nelegală sentinţa de fond prin care au fost menţinute actele administrativ-fiscale contestate în special decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor nr. F-IS 43/15.07.2016 prin care au fost stabilite următoarele baze impozabile şi sume datorate bugetului de stat:

- Bază impozabilă suplimentar 152.644 RON şi impozit, taxă contribuţie stabilită suplimentar 24.423 RON:

- Bază impozabilă suplimentar 4.355.488 RON şi impozit, taxă contribuţie stabilită suplimentar 1.008.651 RON;

- 382,29 RON (441,29-45 RON) TVA suplimentar:

Recurenta-reclamantă expune în cadrul recursului, pe fiecare categorie de sumă imputată normele de drept material incidente care au fost interpretate şi aplicate greşit de prima instanţă.

Cu privire la primele două categorii de sume se invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Codul fiscal arătând în esenţă faptul că halele erau destinate realizării obiectului de activitate specific al societăţii - activităţi de protecţie şi gardă şi servicii privind sistemele de securizare.

În ceea ce priveşte TVA se arată că refuzându-se dreptul de deducere a fost încălcat principiul neutralităţii TVA şi a jurisprudenţei CJUE invocate şi în faţa primei instanţe arătându-se că societatea are dreptul corelativ la deducerea TVA aferent sumelor achitate în raport cu partenerii externi în cuantum de 396,29 RON.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost modificată şi anulării ca nelegale a actelor contestate.

La dosar intimatele-pârâte au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat.

În cauză sentinţa atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente şi a jurisprudenţei comunitare privind recunoaşterea dreptului de deducere a TVA.

Soluţia respingerii fără obiect a capătului de acţiune având ca obiect refuzul emiterii deciziei privind soluţionarea contestaţiei este legală faţă de faptul că, în urma delegării intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara aceasta a emis Decizia nr. 115/26.01.2017 prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantei privind raportul de inspecţie fiscală din data de 15.07.2016 şi a Deciziei de impunere nr. x/15.07.2016.

În ceea ce priveşte soluţia de fond dispusă prin care a fost apreciată acţiunea ca nefondată şi respinsă ca atare Curtea apreciază că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt şi a aplicat corect normele incidente atât în ceea ce priveşte stabilirea unei baze de impozitare în sumă de 152.644 RON pentru care pentru anii 2014 şi 2015 s-a calculat un impozit pe profit suplimentar în sumă de 24.423 RON.

Curtea nu va reţine susţinerile din recurs ale reclamantei-recurente în sensul că bunurile care au făcut obiectul amortizării au fost generatoare de venituri impozabile în condiţiile în care nu s-a probat în sensul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 571/2003 că halele în cauză, ca mijloace fixe au fost folosite în scopul realizării de venituri impozabile.

Însăşi recurenta arată că a intenţionat retehnologizarea halelor şi până la stabilirea destinaţiei finale, halele erau folosite pentru depozitare de obiecte inclusiv maşinii de teren.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a TVA şi respectiv refuzul de deducere a TVA-ului solicitat, Curtea constată că prima instanţă a făcut o analiză corectă a fiecărei sume şi facturi şi a apreciat ca legale actele contestate prin care s-a impus reclamantei obligaţia de plată TVA în cuantum de 824.876 RON şi pe de altă parte nu s-a recunoscut dreptul reclamantei de deducere a TVA-ului faţă de raporturile comerciale cu societăţile comerciale contribuabili inactivi.

În cauză prima instanţă în ceea ce priveşte respingerea dreptului de deducere a aplicat corect jurisprudenţa CJUE incidentă în sensul că deşi nu s-a demonstrat existanţa unei fraude poate fi refuzat dreptul de deducere dacă nu s-a probat că operaţiunile economice sunt reale şi au avut un conţinut economic.

Iar în cauză recurenta-reclamantă nu a probat că tranzaţiile încheiate cu societăţile declarate inactive îndeplinesc condiţiile de a fi operaţiuni economice reale pentru a putea beneficia de dreptul de a-şi deduce suma reprezentând TVA.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant S.C. A. S.R.L prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei nr. 168 din 28 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2020.