Tax compensation of arbitral award against one co-creditor annulled; tax authority's appeal rejected

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, la data de 01.10.2014, reclamanţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. şi D. au solicitat anularea Deciziilor 28892-20905/14.01.2014, privind compensarea obligaţiilor fiscale, precum şi a Deciziei nr. x/21.03.2014 privind soluţionarea contestaţiei fiscale, emise de Ministerul Finanţelor Publice, ANAF - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 81/CA/2015-PI din 11 mai 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. şi D. invocată de pârâtă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. şi D., în contradictoriu cu pârâtul MFP- ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi în consecinţă, s-a dispus anularea Deciziei nr. x/21.03.2014 privind soluţionarea contestaţiei şi a Deciziilor nr. 28892-20905/14.01.2014 privind compensarea obligaţiilor fiscale, emise de pârâtă, fără cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 81/CA/2015-PI din 11 mai 2015 pronunţată de Curta de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, sentinţa atacată este data cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material, instanţa de fond pronunţând-se ca urmare a aplicării greşite a art. 1 alin. (1) si art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, întrucât reclamanţii S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi D. nu sunt persoane vătămate in raportul juridic dedus judecăţii, nefăcând dovada vreunei vătămări adusă de recurentă, actele administrative a căror anulare se solicită au fost emise in sarcina S.C. C. S.A.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Susţine recurenta că instanţa de fond a îmbrăţişat susţinerile reclamantei în dovedirea neîndeplinirii condiţiilor impuse de art. 116 din codul de procedură fiscală, fără să arate care au fost propriile convingeri care au condus la soluţia adoptată şi a pronunţat o sentinţa care, pe o pagină, face o sinteză a expunerilor şi apărărilor reclamantei, fără a analiza si apărările pârâtei, nefăcând nici măcar o referire la argumentele recurentei. În opinia titularei căii de atac, prima instanţă nu a analizat susţinerile întemeiate pe dispoziţiile Deciziei Comisiei Europene nr. 2112 din 30 martie 2015 privind ajutorul de stat S.A.. 38517 (2014/C) pus în aplicare de România - Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11 decembrie 2013 şi nu s-a pronunţat asupra incidenţei Legii nr. 20/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurentei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 06.03.2015, dar nici pe jurisprudenţa CJUE în materie.

Recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa a reţinut în mod greşit că operaţiunea de compensare a obligaţiilor fiscale ale reclamanţilor cu obligaţiile de natură civilă pe care statul le avea de plătit reclamanţilor, nu respectă exigenţele impuse de prevederile art. 116 şi 117 din Codul de procedură fiscală, dispoziţii care permit compensarea exclusiva a creanţelor fiscale; din cuprinsul articolului 116 din Codul de procedură fiscală, se poate remarca caracteristica compensării de a fi o modalitate de stingere a doua obligaţii reciproce, iar existenţa a două raporturi juridice obligaţionale în care părţile sunt aceleaşi şi în care fiecare dintre ele este, în acelaşi timp, şi debitor si creditor, reprezintă, în fapt, ipoteza în care intervine aceasta instituţie juridică.

A mai susţinut recurenta că nu poate fi pusă la îndoială nici intenţia reclamanţilor de a obţine o obligaţie solidară şi nici caracterul solidar al acesteia, astfel cum acesta a fost consfinţit prin însăşi hotărârea arbitrala; pe cale de consecinţă, executarea obligaţiei prin compensare, realizată numai faţă de unul dintre creditori, se încadrează în principiul reglementat de art. 1434 alin. (2) C. civ., potrivit căruia executarea obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari, îl eliberează pe acesta faţă de ceilalţi creditori solidari.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.A. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii pronunţate de instanţa de fond; în esenţă, au arătat intimaţii că recurenta nu a demonstrat, prin criticele formulate, caracterul fiscal al datoriei statului către cei 5 reclamanţi, ci a încercat să dovedească faptul că o creanţă civilă cum este cea pe care reclamanţii o au de recuperat de la Statul român, poate fi compensată cu o creanţă fiscală, dar natura este civilă, conform Deciziei arbitrate din cauza ICSID ARB/05/20, nu este una fiscală. Dimpotrivă, este vorba despre o obligaţie civilă către C., aspect ce constituie un motiv de nelegalitate a deciziilor de compensare ce fac obiectul prezentei cauze.

II. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, prin Hotărârea arbitrală din cauza ICSID, ARB/05/20/11.12.2013, tribunalul arbitral a decis acordarea de despăgubiri în valoare de 376.433.229 RON plus dobânda, pana la data achitării integrale a acestora, reclamanţilor D., E., S.C. C. S.A., S.C. B. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L. .

Astfel, din cuprinsul acestei hotărâri, rezultă faptul că tribunalul arbitral a obligat Statul Român, pârât în acea cauză, la plata către aceşti reclamanţi a sumei de 376.433.229 RON cu titlu de despăgubiri, ca urmare a încălcării ce către acesta a Tratatului BIT, prin neasigurarea unui tratament corect şi echitabil investiţiilor reclamanţilor.

Urmare a pronunţării acestei hotărâri arbitrale, ANAF a emis deciziile de compensare în litigiu, prin care s-a dispus compensarea obligaţiilor fiscale ale S.C. C. S.A. cu creanţele din despăgubirile acordate de tribunalul arbitral, în temeiul prevederilor art. 116 şi 117 alin. (6) şi (8) din O.G. nr. 92/2003 .

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanţii-intimaţi au solicitat anularea Deciziilor 20892-20905/14.01.2014, precum şi a Deciziei nr. x/21.03.2014 de respingere a contestaţiei fiscale, emise de Ministerul Finanţelor Publice, ANAF Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, acţiunea fiind admisă prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs.

Examinând hotărârea curţii de apel prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinţei să fie nefondat.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul motivelor de casare invocate de către recurente, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, invocat de către titulara căii de atac, în cadrul primei critici.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

Aşa cum s-a apreciat de nenumărate ori în doctrină şi în jurisprudenţă, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, judecătorul putând să grupeze unele dintre acestea, pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţă sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face referiri vagi doar la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, afirmaţii şi concluzii doctrinare şi jurisprudenţiale generale, în ceea ce priveşte obligaţia instanţei de a motiva hotărârea, titulara căii de atac declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată. De asemenea, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei vizând pretinsa nepronunţare de către prima instanţă asupra Deciziei Comisiei Europene pe care o invocă în recurs, recurenta a făcut, în primul grad de jurisdicţie, referire la această decizie, într-o adresă depusă la dosar, fără a o depune în probaţiune şi fără a formula o teză probatorie concretă cu privire la decizia respectivă, în ciuda faptului că primul judecător i-a pus în vedere acest lucru, astfel că nu poate, în niciun caz, invoca o pretinsă nepronunţare a instanţei asupra respectivului act, după cum nu poate invoca nici nepronunţarea asupra incidenţei în cauză a prevederilor Legii nr. 20/2015, câtă vreme, din actele şi lucrările dosarului de fond, nu reiese că s-a apărat prin invocarea acestui act normativ.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greşite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

O primă critică ce se subsumează acestui motiv de casare vizează pretinsa greşită soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor-reclamanţi S.C A. S.R.L., S.C. B. S.R.L. şi D., susţinând titulara căii de atac faptul că respectivii nu sunt persoane vătămate in raportul juridic dedus judecăţii, nefăcând dovada vreunei vătămări adusă de recurentă, actele administrative a căror anulare se solicită fiind emise în sarcina S.C. C. S.A.

O asemenea susţinere nu poate fi primită şi apare ca fiind vădit nefondată. Potrivit dispoziţiilor art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, iar existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală dobândeşte anumite particularităţi ce decurg din chiar dispoziţiile legale incidente. Astfel, din economia prevederilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că principalul subiect de sesizare a instanţei de contencios administrativ sunt particularii (persoane fizice sau persoane juridice) care se consideră vătămaţi în drepturile sau în interesele lor legitime printr-un act administrativ, prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau printr-o ordonanţă a Guvernului neconstituţională.

În contenciosul administrativ, calitatea procesuală activă este strâns legată, aşadar, de noţiunea de interes legitim. În acest fel, se recunoaşte dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ şi persoanei care, fără a fi destinatarul sau beneficiarul unui act individual, este vătămată în drepturile sau interesele legitime, prin acel act. Legea impune însă, ca o condiţie specifică, existenţa relaţiei de cauzalitate intre vătămare şi actul administrativ atacat.

În cauza de faţă, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, deşi deciziile de compensare în litigiu se adresează doar reclamantei S.C. C., ceilalţi reclamanţi au calitate procesuală activă, invocând faptul că au fost vătămaţi prin emiterea acestor decizii de compensare. Astfel, încă prin cererea introductivă de instanţă, respectivii reclamanţi au susţinut faptul că drepturile legitime le-au fost încălcate deoarece, prin emiterea deciziilor de compensare ce au făcut obiectul contestaţiei, a fost compensat un procent ce depăşeşte 40% din totalul despăgubirilor acordate prin decizia arbitrală din cauza ICSID ARB/05/20, în condiţiile în care C. era îndreptăţită la a primi doar 20% din cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat Statul Român; evident că, în acest mod, operaţiunea de compensare a fost de natură să încalce drepturile acestor reclamanţi, drepturi decurgând din aceeaşi hotărâre arbitrală, ceea ce justifică pe deplin îndreptăţirea acestora de a ataca aceste decizii în contenciosul administrativ-fiscal.

Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de fond în sensul respingerii excepţiei calităţii procesual active este corectă, iar critica apare ca fiind, în mod vădit, nefondată.

În dezvoltarea tot a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488.pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat şi faptul că prima instanţă ar fi reţinut în mod greşit că operaţiunea de compensare a obligaţiilor fiscale ale reclamanţilor cu obligaţiile de natură civilă pe care statul le avea de plată acestora, nu respectă exigenţele impuse de prevederile art. 116 si 117 din Codul de procedură fiscală, curtea de apel făcând o greşită interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale. Şi această critică apare ca fiind vădit nefondată.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit articolului 116 din O.G. nr. 92/2003, "(1) Prin compensare se sting creanţele statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, cu condiţia ca respectivele creanţe să fie administrate de aceeaşi autoritate publică, inclusiv unităţile subordonate acesteia.(2) Creanţele fiscale ale debitorului se compensează cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional, cu respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (1)". Pe de altă parte, art. 21 Codul de procedură fiscală defineşte creanţele fiscale ca fiind drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.

Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că prevederile articolelor 116 şi 117 din O.U.G. nr. 92/2003 sunt cuprinse în cadrul capitolului II din Codul de procedură fiscală, sub titlul "Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare şi restituire", fiind astfel fără putere de tăgadă că dispoziţiile legale invocate de pârâtă reglementează compensarea creanţelor fiscale ale bugetului de stat şi ale contribuabililor.

Din această perspectivă este fără putere de tăgadă ă textul are în vedere "creanţele fiscale" şi nu creanţele cu caracter civil, astfel că raţionamentul primei instanţe este unul corect, articolele 116 şi 117 de care se prevalează recurenta sunt parte a unei reglementări speciale, respectiv Codul de procedură fiscală, în care legiuitorul a definit şi folosit în mod exclusiv şi cu o mai mare exigenţă termeni, neexistând niciun argument pentru care s-ar putea pretinde că prin sintagma de "creanţe fiscale" s-ar fi avut în vedere şi creanţe civile.

Aşadar, câtă vreme instanţa de fond a făcut aplicarea în cauză a normei de drept material în scopul şi cu înţelesul cu care aceasta a fost concepută, nu se poate reţine sub niciun aspect, o "aplicare greşită a normelor de drept material".

Dimpotrivă, din titlul de creanţă opus de către reclamanţi reiese fără dubiu că Statul român a fost obligat să achite tuturor reclamanţilor (inclusiv C.) despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a retragerii intempestive a facilităţilor fiscale destinate zonelor defavorizate (profit nerealizat) aceste despăgubiri având caracter civil; aşadar creanţa C. nu are la bază un eventual drept de rambursare a TVA, de restituire a impozitelor, taxelor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, ci derivă dintr-un raport juridic civil.

Ca tare, aşa cum a reţinut în mod corect instanţa de fond, nu ne aflăm în prezenţa unor drepturi de creanţă reciproce care să rezulte din raporturi de drept material fiscal, situaţie în care nu sunt întrunite condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 116 şi 117 Codul de procedură fiscală pentru a fi posibilă compensarea.

Pe de altă parte, susţinerile recurentei în ceea ce priveşte inexistenţa solidarităţii active între reclamanţi şi acestea sunt lipsite de fundament.

Titlul de creanţă de care se prevalează aceştia din urmă îl reprezintă dispozitivul hotărârii arbitrale, în care nu se face nicio menţiune referitoare la o eventuală solidaritate. Contrar susţinerilor recurentei, între reclamanţi nu au existat acorduri de renunţare a unora în favoarea altora, ci aceştia s-au adresat în mod expres instanţelor române pentru a încuviinţa executarea despăgubirilor în proporţii egale.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat în mod corect în sensul că un alt motiv de nelegalitate a actelor fiscale contestate este reprezentat de împrejurarea că Statul român a fost obligat prin hotărârea arbitrală să acorde despăgubiri tuturor reclamanţilor din prezenta cauză, iar compensarea s-a efectuat doar cu privire la un singur creditor, S.C. C. S.R.L., pentru întreaga sumă stabilită cu titlu de despăgubiri de către tribunalul arbitral, deşi nu suntem în prezenţa unei solidarităţi active, nefiind prevăzută o astfel de solidaritate între creditori, respectiv între cei 5 reclamanţi din hotărârea arbitrală, intimaţi n prezentul recurs.

Se impune a se preciza şi faptul că, după sesizarea Înaltei Curţi cu prezentul recurs, prin Decizia nr. 1483/A/21.10.2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al respectivei instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă învestită cu soluţionarea apelului împotriva hotărârii instanţei de executare, a stabilit cu putere de lucru judecat că deciziile de compensare ce fac obiectul prezentului litigiu, nu pot fi aplicate celorlalţi patru creditori în sensul micşorării drepturilor dobândite de aceştia din titlul executoriu. Cu alte cuvinte, chiar dacă societăţii C. i s-ar fi plătit aproximativ 43% din drepturile oferite prin titlul executoriu, această plată nu poate să le fie opusă celorlalţi patru creditori (A. S.R.L., B. S.R.L., D. şi E.) care deţin împreună 80% din drepturile oferite prin titlul executoriu.

Ulterior pronunţării Deciziei nr. 1483/A/21.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, debitorul Statul Român a trecut la executarea integrală a obligaţiei stabilite în titlul executoriu, ţinând cont de repartizarea făcută prin Hotărârea judecătorească menţionată. Astfel, la data de 13.12.2019, prin Hotărârea nr. 917/13/12/2019 publicată în M.O. nr. 1005/13. XII.2019, Guvernul României a suplimentat bugetul Ministerului de Finanţe cu suma de 912.500.000 RON în vederea efectuării plăţii hotărârii arbitrale din dosarul arbitral ARB/05/20. La aceeaşi dată, Ministerul de Finanţe a efectuat plata sumei de 670.713.010,55 RON către executorul judecătoresc învestit de către creditori, acesta procedând la distribuirea a 221.756.467 RON către fiecare din creditorii S.C. A.., B. şi D., creditorului E. plata fiindu-i efectuată în mod separat, în contul personal. La o dată ulterioară, în contul executorului judecătoresc, a fost virată şi suma de 5.276.001,90 RON reprezentând diferenţa de plată conform suplimentului de expertiză efectuat în cauză. În consecinţă, creditorii A. S.R.L., B. S.R.L., D. şi E. au executat 80% din sumele acordate prin hotărârea, arbitrală aşa cum au fost ele încuviinţate la executare pe teritoriul României.

Pe de altă parte, Ministerul de Finanţe a pus în aplicare decizia nr. 1483/A/21.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti şi din perspectiva datoriilor fiscale ale S.C. C. şi a apreciat că acestea au fost compensate doar în proporţie de 20% din suma totală obţinută prin hotărârea ICSID, astfel că a emis noi acte administrativ-fiscale prin care au fost reinstituite în sarcina acestei societăţi obligaţii fiscale în valoare de 177.374.389 RON sumă care, prin anularea obligaţiilor fiscale în temeiul O.G. nr. 6/2019, s-a redus la valoarea de 98.898.434, această sumă fiind achitată în prezent de către acest debitor.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 81 din 11 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2020.