Game management contract duration dispute: appellant's claim for 16-year term extension rejected and lower court judgment partially quashed

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.04.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Mediului, apelor şi pădurilor şi Garda Forestieră Braşov a solicitat obligarea pârâţilor să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 Caşolţ nr. 6/10.03.2011 înregistrat sub nr. x/10.03.2011 sub aspectul termenului de valabilitate menţionând perioada de 16 ani calculată începând cu data încheierii actului adiţional nr. x/30.08.2016, respectiv 30.08.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 247/2017 pronunţată la 17 noiembrie 2017 Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Apelor şi Pădurilor, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov şi a obligat pârâţii să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 denumit Caşolţ nr. 6/10.03.201 înregistrat sub nr. x/10.03.2011 sub aspectul termenului de valabilitate menţionând perioada de 16 ani în loc de 10 ani, respingând în rest cererea. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu îmbrăţişează interpretarea art. 9 potrivit căreia termenul pentru care este încheiat contractul de gestiune este determinat de momentul dobândirii calităţii de gestionar şi de încredinţarea gestiunii în sensul că reclamanta a devenit gestionară a fondului de vânătoare la momentul încheierii actului adiţional, de la care curge termenul contractual instituit, această interpretare fiind eronată şi în favoarea pretenţiei reclamantului.

Ordinul Ministrului mediului, apelor şi pădurilor 222/2016 prevede în art. V:

"Contractele de gestionare încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii 149/2015 privind modificarea şi completarea legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 453 din 24/06/2015, îşi păstrează termenul de valabilitate de 10 ani prevăzut în acestea."

Aceste prevederi exprimă sensul corect al interpretării şi aplicării art. 9 alin. (5) Legea 407/2006 în forma în vigoare la data promovării litigiului şi în baza acestora reclamantul nu poate obţine recunoaşterea dreptului la un nou termen contractual de 10 ani care începe să curgă de la data încheierii actului adiţional.

Însă, instanţa de fond a mai arătat că nu poate ignora faptul că legislaţia aplicabilă a suferit modificări în cursul procesului. Astfel, Legea 184/25.07.2017 modifică art. 58 prin includerea unui nou alineat, alin. (4), care are următorul cuprins "Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege".

Prin urmare, în baza acestor prevederi, reclamantului i se recunoaşte dreptul de prelungire a raporturilor contractuale pentru un termen de 16 ani în loc de 10 ani, raţiunea legiuitorului fiind aceea de a crea un cadru legislativ unitar în această materie şi de a da libertate gestionarilor în privinţa modificării raportului contractual. S-a mai arătat că, în condiţiile modificării legislative intervenite în cursul procesului şi recunoaşterea dreptului reclamantului de către pârât, soluţia de respingere a acţiunii cu consecinţa obligării reclamantului să formuleze o nouă cerere cu acelaşi obiect în baza noilor prevederi nu reprezintă o soluţie rezonabilă de natură a păstra un echilibru just între interesele şi drepturile părţilor.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile 247/2017 pronunţată la 17 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. şi pârâţii Garda Forestieră Braşov şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

1. Recurentul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanţei de fond şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului, în integralitatea sa, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele:

- în analiza calităţii procesuale pasive a instituţiei noastre, instanţa de fond trebuia să se raporteze strict la obiectul prezentului dosar, respectiv "judecata termenului de valabilitate al contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Caşolţ din judeţul Sibiu raportat la Actul adiţional nr. 5". Or, în condiţiile în care Actul adiţional nr. x/30.08.2016 a fost încheiat între Garda Forestieră Braşov şi A., în baza avizului nr. x/04.08.2016 acordat de MMAP, consideră că în mod neîntemeiat instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Apelor şi Pădurilor.

- cesionarea contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Caşolţ, s-a realizat ca urmare a voinţei exprese a RPL OS Valea Sadului şi A., acestea din urmă având cunoştinţă atât de prevederile contractului de gestionare preluat, cât şi de prevederile legale în vigoare incidente cesiunii contractului de gestionare, inclusiv a celor referitoare la durata de valabilitate a contractului de gestionare, respectiv de 10 ani. Instanţa de fond a admis parţial acţiunea reclamantei, întemeindu-şi neîntemeiat decizia pe argumentul că "în condiţiile modificării legislative intervenite în cursul procesului, soluţia de respingere a acţiunii cu consecinţa obligării reclamantului să formuleze o nouă cerere cu acelaşi obiect în baza noilor prevederi nu reprezintă o soluţie rezonabilă", argument care reprezintă, în sine, o eludare a principiului neretroactivităţii legii.

- atât procedura prealabilă, cât şi cererea de chemare în judecată au fost formulate sub incidenţa Legii nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la momentul îndeplinirii procedurii prealabile, respectiv înregistrării cererii de chemare în judecată, formă care nu permitea prelungirea, la cerere, a contractelor de gestionare a fondurilor de vânătoare cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege, respectiv de la 10 ani la 16 ani. De altfel, însăşi instanţa de fond a reţinut că "este adevărat că la data promovării litigiului, reclamantul nu avea recunoscut legal un astfel de drept".

2. Recurenta Garda Forestieră Braşov a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, interpretând şi aplicând greşit normele de drept material, mai exact a prevederilor art. 58, alin. (4) din Legea 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic şi a pronunţat o hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii, dar a dispus prelungirea contractului cu 6 ani! Ori acest lucru nu s-a cerut, reclamantul solicitând altceva, iar termenul de 6 ani nu este prevăzut nicăieri în Legea 407/2006 a vânătorii şi a fondului cinegetic.

- din modificarea Legii 407/2006 la data de 28.07.2017 rezulta că, în cazul contractelor aflate în derulare, cum este şi cel în cauză, termenul se poate prelungi cu 16 ani. În acest caz, contractul cu nr. x din 10.03.2011, a cărui beneficiar este reclamantul, se poate prelungi cu 16 ani după expirarea perioadei pentru care este încheiat, respectiv după data de 10.03.2021. Ori reclamantul cere prelungirea contractului cu o perioadă de 16 ani începând cu data de 30.08.2016, din anul 5 de derulare a contractului, dată la care acesta a devenit gestionar. Ori, din economia textului de lege, rezultă că legiuitorul a avut ca reper data încheierii contractelor, iar nu data la care acestea au suferit diverse modificări prin acte adiţionale. Contractul a fost asumat de către reclamant. Acesta este cesionar al fondului cinegetic, nu a trecut prin procesul de atribuire, nu este beneficiarul unui nou contract de gestionare, ci se substituie în obligaţii "vechiului" gestionar în contractul cu nr. x din 10.03.2011.

3. Recurenta A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond a respins capătul de cerere din acţiunea introductivă de instanţă referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de 16 ani, respectiv de la data încheierii actului adiţional nr. x/30.08.2016, iar considerentele sentinţei nu cuprind nici un motiv care să justifice respingerea acestui petit şi nici un argument în favoarea punctului de vedere adoptat de instanţă.

- instanţa de fond, admiţând în parte cererea, a încălcat următoarele dispoziţii de drept material: art. 9 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic "(1) La încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani." şi art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 aşa cum a fost el modificat şi completat de Legea nr. 184/24.07.2017 " Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin (l) din lege".

- numai la momentul încheierii actului adiţional nr. x din 30.08.2016 s-a dobândit calitatea de gestionar al fondului de vânătoare nr. 8 Caşolţ, astfel încât pentru acest fond contractul s-a născut doar la data menţionată în actul adiţional, situaţie în care termenul de 16 ani trebuia să curgă de la data încheierii acordului de voinţă.

4. Apărările intimatului

Intimaţii nu au formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de părţile adverse.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Ministerul Mediului, apelor şi pădurilor şi a Gărzii Forestiere Braşov solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 Caşolţ nr. 6/10.03.2011, înregistrat sub nr. x/10.03.2011, sub aspectul termenului de valabilitate menţionând perioada de 16 ani calculată începând cu data încheierii actului adiţional nr. x/30.08.2016, respectiv 30.08.2016.

Prima instanţă, pentru motivele arătate pe scurt la punctul 2, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii să modifice contractul de gestionare a fondului cinegetic nr. 8 denumit Caşolţ nr. 6/10.03.2011, înregistrat sub nr. x/10.03.2011, sub aspectul termenului de valabilitate menţionând perioada de 16 ani în loc de 10 ani, respingând în rest cererea. Toate părţile au formulat recurs împotriva soluţiei pronunţate.

1. Recursurile formulate de pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov vor fi analizate împreună.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta Garda Forestieră Braşov este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, interpretând şi aplicând greşit normele de drept material, mai exact a prevederilor art. 58, alin. (4) din Legea 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic şi a pronunţat o hotărâre prin care s-a dispus admiterea cererii, dar a dispus prelungirea contractului cu 6 ani, lucru ce nu s-a cerut, reclamantul solicitând altceva, iar termenul de 6 ani nu este prevăzut nicăieri în Legea 407/2006 a vânătorii şi a fondului cinegetic.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 4 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".

Prin această sintagmă se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separaţiei puterilor în stat.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, în cauza de faţă se constată că prima instanţă a obligat pârâţii să modifice un contract de gestionare a fondului cinegetic sub aspectul termenului de valabilitate. Potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecăţii, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti, motivul de recurs invocat fiind nefondat.

Cel de al doilea motiv de recurs, invocat de ambele recurente, este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, prin sentinţa nr. 78/11.04.2016 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admisă acţiunea reclamanţilor Regia Publică Locală Ocolul Silvic Valea Sadului şi A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov, fiind obligat pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să avizeze cesiunea contractului şi să încheie act adiţional cu reclamantele la contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Caşolţ, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011 prin care să fie înlocuit gestionarul iniţial Regia Publică Locală Ocolul Silvic Valea Sadului RA cu gestionarul cesionar A..

În executarea acestei sentinţe, a fost încheiat actul adiţional nr. x din 30.08.2016 la contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Caşolţ, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, forma în vigoare la momentul încheierii contractului de gestionare a faunei cinegetice:

"(1) La încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru 10 ani.

(2) Gestionarul este obligat să plătească tariful de gestionare anual, în două tranşe egale, prima până la data de 30 noiembrie a anului în curs şi a doua până la data de 15 mai a anului următor.

(3) Tariful de gestionare prevăzut la alin. (2) nu este purtător de TVA şi se calculează pentru sezonul de vânătoare 15 mai anul curent - 14 mai anul viitor.

(4) Plata tarifului de gestionare pentru situaţiile în care contractul de gestionare încetează în cursul sezonului de vânătoare se face proporţional cu numărul de zile calendaristice din sezonul de vânătoare în care fiecare gestionar are în gestiune fauna cinegetică, independent de nivelul realizării cotelor de recoltă, după cum urmează:

a) pentru perioada cuprinsă între începutul sezonului de vânătoare şi data predării-preluării gestiunii faunei cinegetice din fondul cinegetic în cauză se achită de către gestionarul titular al contractului de gestionare care a încetat;

b) pentru perioada cuprinsă între data predării-preluării gestiunii faunei cinegetice din fondul cinegetic în cauză şi sfârşitul sezonului de vânătoare se achită de către gestionarul titular al noului contract de gestionare.

(5) Gestionarii care au în gestiune fonduri cinegetice pot face, de comun acord, schimb de gestiuni, cu avizul administratorului fondului cinegetic naţional. Schimbul se realizează cu păstrarea clauzelor cuprinse în contractele iniţiale, modificându-se doar titularii de contracte prin acte adiţionale încheiate între administrator şi gestionarii în cauză."

Principiul neretroactivităţii legii noi este regula de drept potrivit căreia trecutul scapă, în principiu, acţiunii legii noi sau, altfel spus, legea nouă nu se aplică situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse şi nici efectelor produse de asemenea situaţii juridice, dacă aceasta au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Principiul aplicării imediate a legii noi este, în schimb, regula de drept conform căreia legea noua se aplică, în principiu, tuturor situaţiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea sa în vigoare, situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterior născute sau modificate.

Aşa fiind, contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Caşolţ, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011 a fost încheiat pentru un termen de 10 ani, iar schimbarea gestionarului prin actul adiţional nr. x din 30.08.2016 s-a realizat cu păstrarea clauzelor cuprinse în contractul iniţial, adică cu respectarea termenului contractual de 10 ani, în condiţiile legii şi ale art. II din actul adiţional.

Nu se poate susţine că, de vreme ce la momentul încheierii actului adiţional (30.08.2016) Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 fusese modificată şi prevedea la art. 9 alin. (1) că la încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru 16 ani, acest termen trebuie aplicat şi situaţiei de faţă, întrucât actul adiţional nr. x din 30.08.2016 vizează contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Caşolţ, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011, întocmit cu respectarea legii în vigoare la momentul încheierii sale.

Termenul de 16 ani, pretins de recurenta reclamantă, se aplica doar contractelor de gestiune încheiate după modificarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006.

În aceste condiţii, nici la data formulării cererii către Garda Forestieră Braşov, 28.09.2016 şi nici la data formulării cererii de chemare în judecată, 13.04.2017, nu exista un temei de drept pentru modificarea termenului de valabilitate al contractului de gestiune de la 10 la 16 ani, cum a pretins recurenta reclamantă. Astfel că, refuzul exprimat de Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov prin adresa nr. x/4.11.2016, ce se impune a fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, apare ca fiind justificat.

La data de 28 iulie 2017, intră în vigoare Legea nr. 184/2017 pentru modificarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, prin care la articolul 9, după alin. (1) se introduce un nou alineat, alin. (11), cu următorul cuprins:

"Prevederile alin. (1) se aplică şi gestionarilor cu contracte de gestionare în derulare, cu acordul acestora." iar la articolul 58, alin. (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare, existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, rămân valabile până la data încetării raporturilor contractuale sau se pot prelungi, la cerere, cu termenul prevăzut la art. 9 alin. (1) din lege."

Potrivit acestor dispoziţii legale, contractul de gestionare a faunei cinegetice din fondul de vânătoare nr. 8 Caşolţ, jud. Sibiu nr. 6/10.03.2011, preluat de recurenta reclamantă A., fiind în derulare la 28 iulie 2017, ar putea fi prelungit la cerere, în condiţiile legii, cu termenul de 16 ani.

Însă, recurenta reclamantă nu a făcut în faţa primei instanţe o modificare a cererii de chemare în judecată în sensul noilor dispoziţii legale, astfel încât prima instanţă în mod greşit a admis în parte acţiunea majorând termenul contractual cu 6 ani. Criticile recurentelor vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale fiind fondate.

Sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, instanţa de fond a procedat corect respingând această excepţie, deoarece semnatar al contractului nr. x/10.03.2011 de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 8 Caşolţ, judeţul Sibiu, este şi acest minister, sub titulatura sa de la acea dată, astfel că justifică o calitate procesuală în cauză.

2. Recursul formulat de A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul admiterii în parte a acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Susţinerile recurentei în sensul că, instanţa de fond a respins capătul de cerere din acţiunea introductivă de instanţă referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de 16 ani, respectiv de la data încheierii actului adiţional nr. x/30.08.2016, iar considerentele sentinţei nu cuprind nici un motiv care să justifice respingerea acestui petit şi nici un argument în favoarea punctului de vedere adoptat de instanţă, sunt nefondate întrucât instanţa de fond a arătat explicit că nu împărtăşeşte interpretarea reclamantei, reţinând că recurenta reclamantă a preluat contractul cu respectarea tuturor clauzelor contractuale, schimbarea gestionarului prin actul adiţional neavând influenţă asupra termenului de valabilitate al contractului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta A. susţine că numai la momentul încheierii actului adiţional nr. x din 30.08.2016 a dobândit calitatea de gestionar al fondului de vânătoare nr. 8 Caşolţ, astfel încât pentru acest fond contractul s-a născut doar la data menţionată în actul adiţional, situaţie în care termenul de 16 ani trebuia să curgă de la data încheierii acordului de voinţă, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic "(1) La încredinţarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani." şi art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006 aşa cum a fost el modificat şi completat de Legea nr. 184/24.07.2017.

Or, pentru considerentele arătate pe larg la analiza recursurilor formulate de pârâte, Înalta Curte constată nefondate aceste critici.

Pe de altă parte, nimic nu o împiedică pe recurenta reclamantă să formuleze o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 58 alin. (4) din Legea nr. 407/2006.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov împotriva sentinţei nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare: va respinge acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor. Se va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov împotriva sentinţei nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Garda Forestieră Braşov, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 247 din 17 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2020.