Taxation of cessionaires for unverified land restoration claims: retroactive application of fiscal norms and withholding obligations under the principle of legitimate expectations

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.05.2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele:

• Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi

• Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 si 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ("Legea nr. 554/2004"), a solicitat următoarele:

(i) în principal, anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adaugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice, care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. x/09.05.2016 (denumita in continuare si "Decizia"); (ii) Raportului de inspecţie fiscala nr. x încheiat la data de 09.05.2016 ("Raportul de inspecţie fiscala") emise de către Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice pentru suma totala de 1.894.083 RON, din care 1.042.303 RON impozit pe venitul din alte surse si 851.780 RON obligaţii fiscale accesorii (dobânzi si penalitati de întârziere); şi (iii) Deciziei nr. 749 din 12.12.2016 privind soluţionarea contestaţiei împotriva actelor administrativ fiscale mai sus menţionate ("Decizia nr. 749") emisa de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, cu consecinţa exonerării de la plata sumei totale de 1.894.083 RON;

(ii) în prim subsidiar, exonerarea de la plata sumei de 851.780 RON obligaţii fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere), având în vedere încălcarea de către organele fiscale a dispoziţiilor art. 12 din Codul de procedură fiscală şi/sau raportat la art. 1081 din C. civ.

(iii) în al doilea subsidiar, diminuarea sumelor reprezentând impozit pe venitul din alte surse şi obligaţii fiscale accesorii aferente prin raportare la valoarea netă a preţului achitat conform Contractelor de cesiune nr. x/21.12.2010 încheiat cu cedenţii B. şi C. cu privire la drepturi litigioase aferente suprafeţei de 30 ha teren situat pe raza comunei Merisani, jud. Argeş, nr. 6066/21.12.2010 încheiat cu cedentii B. si C. cu privire la drepturi litigioase aferente suprafeţei de 45 ha teren situat pe raza comunei Musatesti, jud. Argeş si nr. 861/14.04.2011 încheiat cu cedentul D. cu privire la drepturi litigioase aferente unei cote de 70% din terenul în suprafaţă de 8 ha situat pe raza municipiului Constanţa ("Contractele de Cesiune de Drepturi"); şi (iv)obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4157 pronunţată la 06 noiembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea completată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Sector 3 A Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Bucureşti.

A anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 749/12.12.2016 şi decizia de impunere nr. x din 09.05.2016, inclusiv RIF nr. x/09.05.2016 şi înlătură din sarcina reclamantei obligaţia fiscală suplimentară în cuantum total de 1.894.083 RON.

A obligat pârâtele la plata în solidar către reclamantă a sumei de 100 RON, cheltuieli de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile 4157 pronunţată la 06 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vlll-a contencios administrativsi Fiscal s-a aflat dosarul nr. x/2016 ce a avut ca obiect anularea aceloraşi acte administrative-fiscale, respectiv Decizia de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/09.05.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/09.05.2016.

Prin sentinţa civila nr. 1480/25.04.2017, instanţa a respins acţiunea reclamantei cu privire la anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/09.05.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.05.2016, ca inadmisibila.

Astfel, asupra acestei cereri s-a mai pronunţat o instanţa de judecată.

Cu privire la excepţia inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata, cu referire la art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, art. 272 alin. (1) din acelaşi act normativ, art. 281, alin. (2) din 207/2015, contestatoarea a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/09.05.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.05.2016 contestaţie care a dost soluţionata prin decizia nr. 749/12.12.2016, comunicata reclamantei la data de 16.12.2016.

Astfel, având în vedere prevederile legale, citate anterior, cererea de chemare in judecata cu privire la anularea Deciziei de impunere privind taxa pe valoare adăugată nr. x/09.05.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/09.05.2016, este inadmisibila.

Cu privire la fondul cauzei, conform art. 78, alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, act normativ în vigoare la momentul încheierii contractelor de cesiune "venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a) - h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu, precum şi cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea prezentului articol."

Potrivit dispoziţiilor pct. 152 din Normele metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004:"în aplicarea art. 78 alin. (2) din Codul fiscal, în această categorie se includ, de exemplu, următoarele venituri realizate de persoanele fizice:(...)"

- veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv de cesionar ca urmare a realizării venitului din creanţa respectivă, inclusiv în cazul drepturilor de creanţe salariale obţinute în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, din patrimoniul personal, altele decât cele care se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a) - h) şi art. 42 din Codul fiscal."

Argumentul reclamantei conform căruia impozitarea veniturilor de creanţe a intrat in vigoare in anul 2013 (după încheierea tranzacţiilor), întrucât prevederea legala a fost introdusa prin H.G.. 84/2013, nu este intemeiat având in vedere ca H.G. nr. 84/2013 nu a adăugat/introdus dispoziţii noi ci doar a explicat textul legii, respectiv art. 78 din Legea nr. 571/2003, text de lege care nu a suferit modificări legislative de la data încheierii contractelor de cesiune drepturi.

De asemenea, nu pot fi reţinute susţinerile reclamantei potrivit cărora în speţă sunt aplicabile prevederile art. 5 lit. b) al Titlului VII din Legea 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (valabil la data perfectării contractului de cesiune drepturi), prevederi invocate de aceasta in susţinerea argumentului conform căruia prin contractele de cesiune drepturi a avut loc o subrogatie personala a cesionarului in locul cedentului si implicit nu se datorează impozit pe venitul reprezentând preţul cesiunii.

Preţul cesiunii achitat de reclamantă pentru obţinerea drepturilor litigioase nu poate fi considerat "despăgubire" atâta timp cat formalităţile iniţiate de cedenti nu au fost finalizate, pana la data contractelor de cesiune drepturi, formalităţi ce au fost finalizate ulterior prin emiterea de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor in favoarea doamnei A. a Deciziilor nr. 15178/FF/19.01.2011, nr. 15114/FF/19.01.2011 si nr. 16026/FF/26.05.2011.

În plus, la acest moment prevederile art. 5 lit. b) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Titlul XI - Dispoziţii finale, pct. 11.

Prin încheierea contractelor de cesiune, cedentii nu au obţinut venituri aferente unor titluri de ptată in sensul art. 3 lit. h) Legea nr. 247/2005 şi astfel nu sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) lit b) invocate de reclamantă.

Potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal: "nu sunt venituri impozabile veniturile realizate la prima tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondui. «Proprietatea» de către persoanele fizice cărora le-au fost emise aceste acţiuni, în condiţiile titlurilor I şi VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".

Veniturile obţinute de cedenti prin încheierea contractelor de cesiune nu constituie venituri neimpozabile in sensul art. 65 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, întrucât încheierea contractelor de cesiune asupra unor drepturi de creanţe viitoare nu constituie o primă tranzacţionare a "acţiunilor emise de Fondul «Proprietatea» de către persoanele fizice cărora le-au fost emise". De altfel, la momentul încheierii contractelor de cesiune, acţiunile nu fuseseră încă emise.

De asemenea, potrivit susţinerilor reclamantei, "contractele de cesiune de creanţă sunt convenţii prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ".

Or, în speţă, cedentii deţineau un drept de creanţă faţă de un terţ, respectiv statul roman, drept pe care îl cedează reclamantei A.. De altfel acest aspect rezultă fără echivoc şi din cuprinsul contractelor de cesiune care stabilesc următoarele: cedentii cesionează reclamantei "ferm şi irevocabil, cu titlu oneros, fără nici o rezervă (...)" toate drepturile prezente şi viitoare, în legătură cu suprafaţa de teren ce formează obiectul contractului, "respectiv toate drepturile ce se pot ivi din drepturile noastre de a obţine măsuri reparatorii în echivalent (...)".

In ceea ce priveşte acuzaţia de pasivitate a organelor fiscale, aceasta nu poate fi reţinută, deoarece contribuabilul nu poate invoca necunoaşterea legii, acesta având obligaţia sa retina şi sa achite la termenele legale impozitul pe veniturile obţinute de cedenti. De asemenea, reclamanta nu a prezentat documente din care sa rezulte faptul ca a solicitat organului fiscal îndrumare în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale, referitor la obligaţiile sale fiscale in legătura cu încheierea contractelor de cesiune de drepturi.

Referitor la susţinerile reclamantei potrivit cărora majorările si penalităţile de întârziere ar fi datorate doar ulterior punerii in întârziere, conform prevederilor art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "dobânzile reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plată la scadenţă şi se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv".

Astfel, sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei potrivit cărora expirarea termenului la care trebuia sa execute obligaţia nu echivalează cu o punere in întârziere si implicit majorările si penalităţile au fost calculate in mod nelegal.

Cu privire la cheltuielile de judecata, conform art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, după rămânerea definitiva a hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii, reclamantul poate cere instanţei restituirea taxei judiciare de timbru, aceasta taxa fiind restituita de instituţia care a incasat-o, respectiv Direcţia de Impozite si Taxe Locale Sector 3 - organ al administraţiei publice locale (Primăria Sectorului 3) - diferit de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, instituţie din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala - Ministerul Finanţelor Publice.

După obţinerea sumei restituita de către DITL Sector 3, reclamantul s-ar putea îndrepta si împotriva DGRFPB prin punerea in executare silita a hotărârii instanţei de fond si astfel ar obţine inca o data aceeaşi suma, imbogatîndu-se fara justa cauza.

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 1031 alin. (1) din C. proc. civ. "partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea celeilalte părţi, la plata cheltuielilor de judecată". De asemenea, în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol 1031 "instanţa nu va acorda părţii care a câştigat procesul cheltuielile care nu au fost necesare sau care au avut o valoare disproporţionată în raport cu valoarea cererii".

Astfel, aceste dispoziţii legale nu sunt îndeplinite întrucât pentru obligarea la achitarea cheltuielilor de judecată este necesar ca partea obligată să se afle în culpă procesuală, ori prin atitudinea sa în cursul derulării procesului să fi determinat aceste cheltuieli, aspecte ce nu pot fi reţinute în sarcina instituţiei noaste. nu pot fi reţinute în sarcina organului fiscal nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale care să determine instanţa să dispună obligarea instituţiei noastre la suportarea cheltuielilor de judecată.

În plus, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru acordarea cheltuielilor de judecată este ca partea care le solicită să fi câştigat irevocabil procesul, condiţie ce nu este îndeplinită la acest moment.

Totodată, principiul care trebuie să guverneze soluţionarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este acela că partea va putea obţine rambursarea cheltuielilor de judecată doar în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezolubil al cuantumului. Mai mult, cheltuielile privind angajarea unui apărător, cele privind administrarea probatoriului, sunt cheltuieli obişnuite şi nu se pot imputa părţii adverse.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

5. Aspecte de fapt relevante

În perioada 2010-2011 reclamanta a incheiat, in calitate de cesionara, trei contracte de cesiune de drepturi litigioase: Contractul nr. x/21.12.2010 si Contractul nr. x/21.12.2010 incheiate cu cedentii B. si C., precum si Contractul de cesiune nr. x/14.04.2011 incheiat cu cedentul D. (denumite in mod colectiv "Contractele de Cesiune de Drepturi").

In cursul anul 2016, organele fiscale au emis urmatoarele acte administrative fiscale:

- Decizia de impunere privind taxa pe valoarea adaugata si alte obligatii fiscale stabilite de inspectia fiscala pentru persoane fizice, care realizeaza venituri impozabile din activitati economice nedeclarate organelor fiscale nr. x/09.05.2016;

- Raportul de inspectie fiscala nr. x incheiat in data de 09.05.2016 emise de catre Administratia Sector 3 a Finantelor Publice pentru suma totala de 1.894.083 RON, din care 1.042.303 RON impozit pe venitul din alte surse si 851.780 RON obligatii fiscale accesorii (dobanzi si penalitati de intarziere);

Conform celor sustinute de ANAF, cedentii, in momentul cesionarii cu titlu oneros a creantelor lor, au realizat venituri din alte surse, asa cum sunt definite in art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"Venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se incadreaza in categoriile prevazute la art. 41 lit. (a)-(h), altele decat veniturile neimpozabile in conformitate cu prezentul titlu, precum si cele enumerate prin normele metodologice elaborate in aplicarea prezentului articol."

In conformitate cu prevederile art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare, se sustine in Decizia de impunere, impozitul pe veniturile din alte surse se calculeaza prin retinere la sursa in momentul platii de catre platitorii de venit, fiind un impozit final si se vireaza la bugetul de stat pana in data de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei in care a fost retinut.

Astfel, se retine in Decizia de impunere ca reclamanta, in calitate de cesionar si platitor de venit, avea obligatia de a retine la sursa la momentul achitarii catre:

- B., personal si in calitate de mandatar al lui E., si C., personal si in calitate de mandatar al lui F., a sumei de 4.873.554 RON, a impozitului aferent in suma de 779.769 RON determinat prin aplicarea procentului de 16% la valoarea contractelor de cesiune de drepturi (4.873.554 RON X 16%) pentru luna decembrie 2010;

- D., a sumei de 1.640.840 RON, a impozitului aferent in suma de 262.534 RON determinat prin aplicarea procentului de 16% la valoarea contractului de cesiune de drepturi (1.640.840 RON X 16%) pentru luna aprilie 2011.

Impotriva Deciziei de impunere si Raportului de inspectie fiscala, reclamanta a formulat contestatie, solutionata prin Decizia nr. 749 din data de 12.12.2016 emisa de Agentia Nationala de Administrare Fiscala - Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Bucuresti iar în 09.05.2017 s-a adresat instanţei solicitând, in principal, anularea Deciziei administrative nr. 749 a Deciziei de impunere precum si a Raportului de inspectie fiscala, cu consecinta exonerarii de la plata sumei totale de 1.894.083 RON.

6. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la sentinţa atacată, analizată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor intimatei-reclamante, invocate prin întâmpinare, Înalta Curte o apreciază că temeinică şi legală, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referirile recurentei la existenta Dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, sectia a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, soluţionat prin Sentinta civila nr. 1480/25.04.2017, prin care instanta a respins actiunea formulata de reclamantă ca fiind inadmisibila, in raport cu dispozitiile art. 281 din Legea nr. 207/2015 sunt neavenite în contextul invocării excepţiei autorităţii de lucru judecat întrucât obiectul prezentului dosar, vizând anularea Deciziei administrative nr. 749, a Deciziei de impunere si a Raportului de inspectie fiscala, este diferit fata de cel al Dosarului sus menţionat, în cadrul căruia s-a solicitat doar anularea deciziei de impunere.

Astfel, nu se poate retine existenta autoritatii de lucru judecat, nefiind indeplinita conditia triplei identitati (parti, obiect, cauza).

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii, reclamanta a atacat atat decizia emisa in solutionarea contestatiei, respectiv Decizia administrativa nr. 749, cat şi Decizia de impunere si Raportul de inspectie fiscala, susţinerile recurentei impunându-se a fi înlăturate.

Cu privire la fondul cauzei, problema de drept ce se impune a fi lămurită vizează ne/incadrarea veniturilor obtinute de cedenţi, pe baza Contractelor de Cesiune de Drepturi, in categoria veniturilor impozabile.

Sub acest aspect, este esenţial a se sublinia că prevederea din Norme, legata de impozitarea veniturilor din cesiunea de creante, a intrat in vigoare in anul 2013 (fiind introdusa prin Hotararea Guvernului nr. 84 din 06.03.2013 pentru modificarea si completarea Normelor), deci dupa incheierea tuturor tranzactiilor in speta.

In acest sens, corect a reţinut instanţa de fond că Decizia de impunere si Raportul de inspectie fiscala incalca principiul certitudinii si eficientei impunerii, precum si principiul asteptarilor legitime ale contribuabilului, avand in vedere ca legislatia anterioara anului 2013 nu conferea elemente pentru a putea califica si incadra in mod neechivoc veniturile obtinute de cedenti pe baza Contractelor de Cesiune de Drepturi in categoria "Veniturilor din alte surse".

Astfel, deciziile emise in privinta reclamantei, pentru veniturile platite cedentilor in perioada 2010-2011, cand au fost incheiate Contractele de Cesiune de Drepturi, au fost intemeiate atat pe dispozitiile legale generale ale art. 78 alin. (2) si art. 79 din Codul fiscal, in forma in vigoare la data respectiva, cat si pe dispozitiile pct. 152 din Norme, in forma in vigoare ulterior incheierii Contractelor de Cesiune de Drepturi si a platii de catre aceasta, in calitate de cesionar, a pretului aferent acestora.

Judicios constată instanţa de fond că, la data platii pretului cesiunii de catre reclamanta cesionar in favoarea cedentilor, normele fiscale nu stabileau obligatia de a declara aceste sume si a retine, in vederea virarii la bugetul de stat, a impozitului pe veniturile obtinute de cesionari din alte surse in mod distinct.

In sustinerea Deciziei de impunere, recurenta indica Normele in aplicarea art. 78 alin. (2) din Codul fiscal, cu referire la Titlul III, punctul 152 din H.G. nr. 44/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, text de lege nu exista la data incheierii Contractelor de Cesiune de Drepturi, respectiv 21.12.2010 si 14.04.2011, el fiind introdus prin Hotararea de Guvern nr. 84 din data de 06.03.2013 pentru modificarea si completarea Normelor ("H.G. nr. 84/2013").

În privinţa cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, taxa judiciara de timbru, dispozitiile art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 nu sunt aplicabile in speta întrucât obiectul judecăţii nu este o contestaţie la executare.

Nici art. 1032 alin. (2) C. proc. civ. nu este aplicabil, el vizând procedura cu privire la cererile de valoare redusa.

În acelaşi sens, suma de 100 la care a fost obligată pârâta, având caracter real (fila x, 98 dosar fond) şi necesar (fiind pusă în vedere de către instanţă -fila x) reprezintă taxă judiciară de timbru iar nu cheltuieli pentru angajarea unui apărător sau pentru administrarea probatoriului.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 4157 din 06 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 4157 din 06 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2020.