Insurance guarantee fund claim dismissed for missing peremptory 90-day filing deadline

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 17599/01.11.2018 şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin sentinţa penală nr. 209 din 14.06.2017 a Judecătoriei Buftea modificată prin decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1482 din data de 16.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1482 din data de 16.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluţia primei instanţe este nelegală deoarece, în mod greşit a respins acţiunea motivat de faptul că s-a depăşit termenul de 90 zile pentru depunerea cererii de plată prevăzut de dispoziţiile legale şi în opinia instanţei acest termen este un termen de decădere nerespectarea acestuia conducând la pierderea dreptului.

În primul rând, recurenta-reclamantă apreciază că termenul de 90 zile nu poate fi considerat un termen de decădere în situaţia în care cuantumul dreptului de creanţă a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească ce este executorie prin definiţie. Ca să intervină o eventuală decădere dispoziţiile legale ce prevăd acest termen trebuie interpretate în ansamblu în sensul că, cererea de plată trebuie însoţită de înscrisuri justificative în copie legalizată şi doar în situaţia în care petentul (creditorul) din x motive nu deţine înscrisul justificativ în copie legalizată poate depune conform alin. (3) al art. 14 din Legea 213/2015 o copie a acestor înscrisuri şi o declaraţie pe proprie răspundere în sensul susţinerii documentelor justificative şi precizării motivelor pentru care nu s-au putut depune copiile legalizate.

Instanţa de fond a susţinut în motivarea soluţiei faptul că se putea depune un certificat de grefă care să ateste existenţa deciziei, însă nicăieri în normele Legii nr. 213/2014 nu se face nici o referire la posibilitatea depunerii unui certificat de grefă poate şi pentru faptul că acesta nu constituie titlu de creanţă.

Recurenta-reclamantă consideră că termenul de 90 zile poate curge de la data la care creditorul îndeplineşte toate cerinţele legii pentru a formula cererea de plată în sensul că deţine, în cazul de faţă, hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu de creanţă şi documentul justificativ prevăzut de dispoziţiile legale. Aşa cum s-a arătat mai sus în situaţia în care creditorul nu deţine documentul justificativ în copie legalizată trebuie să depună o copie a acestuia împreună cu declaraţia şi motivul pentru care nu deţine originalul ori în situaţia sa nu avea cum să depună nici o copie a hotărârii.

Instanţa de fond a considerat, în baza art. 2454 C. civ., acest termen ca fiind un termen de decădere, însă nu rezultă din dispoziţiile legale faptul că acest termen este de decădere neexistând nici o dispoziţie care să menţioneze expres sau implicit faptul că acest termen este de decădere ori conform art. 2547 C. civ. "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic ca un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie."

Este adevărat că, pentru a opera o decăderea nu este necesar ca legea să prevadă în mod expres că un anume termen este termen de decădere dar tot trebuie să rezulte din dispoziţiile legii faptul că termenul este de decădere ori dacă analizăm scopul pentru care a fost creat Fondul de Garantare (dispoziţiile Legii nr. 213/2015) acesta are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de insolvenţa asigurătorului nicidecum neplata creanţelor certe, lichide şi exigibile către persoanele ce dovedesc existenţa certă a creanţei.

Mai precizează şi faptul că neîndeplinirea în termenul de 90 zile a condiţiilor de depunere a cererii, în sensul că nu a avut în această perioadă hotărârea judecătorească, nu îi este imputabilă, recurenta-reclamantă fiind în imposibilitate obiectivă de a depune această hotărâre, şi de a formula o cerere de plată care să aibă ataşate documentele justificative, motiv pentru care consideră că termenul de 90 zile ca şi posibilitatea obiectivă de a formula această cerere şi de a demonstra cuantumul exact al creanţei precum şi certitudinea acesteia, curge de la data comunicării hotărârii redactate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă nemotivarea hotărârii primei instanţe - motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea instanţei este şi nemotivată sub aspectul raţionamentului care a stat la baza stabilirii termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de plată ca termen de decădere.

Subliniază faptul că decăderea nu este prevăzută nici expres şi nici nu se subînţelege raportat la scopul legii şi al FGA de a proteja creditorii de asigurări în situaţia insolvenţei asigurătorului. Mai mult, consideră că dacă legiuitorul ar fi dorit ca acest termen să fie un termen de decădere dată fiind importanţa protejării creditorilor de asigurare ar fi menţionat în mod expres fiind nenumărate situaţii legate de domeniul asigurărilor, al prevenirii şi redresării situaţiilor de insolvenţă a asigurătorilor în care se prevede în mod expres faptul că termenul este stabilit sub sancţiunea decăderii ex. Legea 503/2004 art. 25 prevede:

"Art. 25 alin. (1) Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului/reasiguratorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare viabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi data intrării în procedura falimentului, poate formula, sub sancţiunea decăderii, o cerere, în termen de 30 de zile de la data producerii riscului asigurat, în condiţiile art. 24 alin. (2) - (5)."

Susţine de asemenea că, instanţa nu a motivat nici respingerea cererii sub aspectul menţiunilor dovedite cu înscrisurile depuse, a neîndeplinirii condiţiilor de formulare a cererii până la comunicarea hotărârii penale, a titlului executoriu, ce atestă dreptul de creanţă şi cuantumul cert al acestuia, referirea la depunerea unui certificat de la grefa instanţei pentru dovedirea existenţei deciziei penale nefiind o motivare din moment ce acest certificat nu este prevăzut de dispoziţiile legale şi nici nu ar avea cum întrucât acesta poate avea cel mult rol de informare şi nu constituie titlu executoriu.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 26 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 17599/01.11.2018 şi obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin sentinţa penală nr. 209 din 14.06.2017 a Judecătoriei Buftea modificată prin decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând că, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data pronunţării deciziei penale nr. 1425/A/24.10.2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, când s-a stabilit definitiv cuantumul creanţei, iar cererea de plată a fost adresată Fondului la data de 2.02.2018, după expirarea termenului de 90 de zile, de decădere.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Faptul că, prima instanţă a constatat că recurenta-reclamantă avea posibilitatea să formuleze cererea de plată în termenul de 90 de zile de la data naşterii creanţei şi să dovedească acest drept prin prezentarea unui certificat de grefă nu înseamnă că hotărârea pronunţată ar fi nemotivată sub aspectul raţionamentului care a stat la baza stabilirii termenului de 90 de zile, prevăzut de Legea nr. 213/2015, pentru depunerea cererii de plată, ca termen de decădere.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data comunicării hotărârii penale decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, comunicată recurentei-reclamante la data de 08.01.2018.

Acest motiv de recurs nu este fondat şi va fi respins.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă recunoaşte temeiul de drept în baza căruia putea formula cererea de plată către intimatul-pârât şi anume, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"(1) în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandata, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

(3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

Având în vedere că dreptul de creanţă al recurentei-reclamante s-a născut la data de 24.10.2017, prin pronunţarea deciziei penale nr. 1425/A a Curţii de Apel Bucureşti, iar situaţia acesteia se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, în mod corect a reţinut prima instanţă că în cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări avea posibilitatea de a prezenta o declaraţie pe propria răspundere însoţită de un certificat de grefă care să ateste cuantumul sumelor pretinse, precum şi motivul imposibilităţii depunerii hotărârii judecătoreşti în copie legalizată.

Cu privire la caracterul imperativ (peremptoriu) al termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere deoarece pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea sa prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În condiţiile în care dispoziţiile art. 2545 din C. civ. instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, criticile formulate de recurenta-reclamantă nefiind fondate.

7. Soluţia instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinţei nr. 1482 din 16 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.