Retrocession of religious property: burden of proof and presumption of ownership under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Neamţ, secţia I civilă sub nr. x/2016 din 22.08.2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, a chemat în judecată Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contradictoriu cu care a solicitat anularea deciziei nr. 5685 din 23.06.2016, admiterea cererii nr. x din 17.01.2006 prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului format din 500 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamţ.

Prin încheierea pronunţată la data de 14.09.2016, Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a dispus, în temeiul art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., declinarea contestaţiei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* din 16.09.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4C din 9.01.2017, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei invocată de pârâte prin întâmpinare a fost admisă de Tribunalul Neamţ, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău.

La Curtea de Apel Bacău, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016* din 2.03.2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 61 din data de 31 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, împotriva pârâtei Comisia specială de retrocedare Bucureşti, ca nefondată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 61 din data de 31 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, invocând disp.art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în fond cu consecinţa admiterii contestaţiei, anulării Deciziei nr. 5685/2016 emisă de Comisie şi admiterii cererii nr. x/2006 prin care a solicitat acordarea de masuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în str. x, jud. Neamţ,

În dezvoltarea motivului de recurs invocat a formulat următoarele critici:

Hotărârea este nelegală si netemeinica întrucât a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material.

În mod nelegal a fost respinsă contestaţia formulată pe motiv că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al Parohiei asupra imobilului si preluarea abuzivă a acestuia de către stat.

Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei acte care dovedesc dreptul său de proprietate, respectiv Procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă, Adresa x/21.02.1943 a Parohiei Armene din Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti referitoare la Imobil, Raportul de evaluare a proprietăţii imobiliare-sinteza evaluare - teren si construcţii aferent Imobilului, declaraţie pe proprie răspundere a dlui A. si Adresa x/15.06.2007 emisa de Primăria Mun. Roman, acte care dovedesc dreptul Parohiei asupra imobilului.

In ce priveşte sarcina probei la care face trimitere prima instanţă, arată că Arhiepiscopia a depus la dosarul cauzei documentele deţinute de aceasta si a formulat adrese la instituţiile statului in vederea completării probatoriului, astfel incât nu i se poate reproşa ca nu a făcut demersurile necesare. Tocmai de aceea prin O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut că, Comisia şi respectiv instanţa aveau obligaţia de a completa actele depuse la dosar de Arhiepiscopie, aceasta aflându-se in imposibilitatea depunerii altor documente.

În condiţiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei in anii 1942-1943, fapt reţinut si de instanţa in sentinţa atacata, în cauză operează prezumţia de proprietate astfel cum este reglementata de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităţilor locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat.

Potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 "(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive ".

Prin urmare, în condiţiile în care, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 se instituie o prezumţie de proprietate în favoarea Parohiei Bisericii Armene care a deţinut în proprietate imobilului, fapt dovedit cu înscrisurile menţionate mai sus, în condiţiile în care în prezent, Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acel imobil, prezumţia de proprietate nefiind răsturnată, Decizia Comisiei de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, precum si sentinţa atacata, sunt nelegale şi netemeinice.

Pentru aceste motive, solicită instanţei admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi anularea deciziei de respingere si admiterea cererii de acordare a masurilor compensatorii formulata de Arhiepiscopie.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata pârâtă Comisia Specială de Retrocedarea formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de către recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei atacate, pentru următoarele argumente:

I. Anterior analizării pe fond a recursului a solicitat anularea cererii de recurs, sens în care a arătat că recurenta-reclamantă a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă nu a dezvoltat motivul de recurs indicat, astfel cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ. prin indicarea normelor de drept material pe care le-a încălcat sau le-a aplicat greşit prima instanţă.

II. Referitor la susţinerile recurentei, potrivit cărora în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a respins contestaţia formulată de reclamanta, întrucât nu a depus la dosarul cauzei un act din care să rezulte dreptul de proprietate al Parohiei şi preluarea abuzivă a acestuia de către stat, arată următoarele:

Pentru a se putea stabili dacă persoanele juridice care au formulat cereri de retrocedare sunt îndreptăţite la restituire sau nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar ca acestea să facă, în principal, dovada calităţii de persoană îndreptăţită, dovada dreptului de proprietate şi dovada preluării abuzive cu privire la imobilele solicitate prin cererile de retrocedare depuse.

In acest sens, prin adresa nr. x/30.12.2015 s-a solicitat Parohiei Bisericii Armene din Roman şi Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România completarea dosarului cu înscrisurile necesare şi li s-a atras atenţia asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013, însă Parohia Bisericii Armene din Roman şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din România nu au transmis niciun răspuns.

Totodată, potrivit art. 249 din Noul C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

In consecinţă, in mod corect prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta nu a făcut nicio dovadă cu privire la calitatea sa de proprietar, în anul 1984, când aceasta a susţinut că a fost preluat abuziv imobilul situat în str. x; în anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar, cu mai multe imobile situate în str. x cel Mare, niciunul dintre acestea nefiind situat la nr. 54 şi neavând suprafaţa solicitată de reclamantă; or, pe seama unei pretinse preluări abuzive nu se poate considera că obligaţia de a dovedi calitatea de fost proprietar aparţine stalului.

III. In ceea ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora în condiţiile în care Arhiepiscopia nu a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943 (...), în cauză operează prezumţia de proprietate astfel cum este reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităţilor locale să prezinte contrariul, lucru care nu s-a întâmplat, arată următoarele:

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive.

Potrivit pct. 14 lit. a) din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de cult religios îndreptăţit la retrocedare.

Pentru a face dovada dreptului său cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a depus la dosar doar copia simplă a procesului-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului de echivalent asupra bunurilor de mână moartă şi copia simplă a adresei nr. x/21.02.1943 a Parohiei Armene Roman către Preşedintele Eparhiei Armeano-Gregoriană din Bucureşti, referitoare la imobilul din municipiul Roman, judeţul Neamţ.

Aceste începuturi de dovadă scrisă nu au fost coroborate cu niciun alt înscris care să ateste proprietatea solicitantei în perioada de referinţă a legii. In ceea ce priveşte raportul de evaluare a imobilului transmis de către reclamantă în anul 2006, arată faptul că acesta nu constituie un înscris din care să reiasă dovada dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului solicitat.

Totodată, prin adresa nr. x/30.12.2015, Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare a solicitat Primăriei municipiului Roman, judeţul Neamţ, informaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului situat în municipiul Roman, judeţul Neamţ.

Prin adresa nr. x/27.01.2016, înregistrată la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cu nr. x/03.02.2016, Primăria municipiului Roman a comunicat faptul că imobilul situat în municipiul Roman, judeţul Neamţ, a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1953 de la B. şi demolat în anul 1984.

Faţă de aceste aspecte, în mod corect instanţa de fond a reţinut în cuprinsul sentinţei civile nr. 61/31.05.2018 "Comisia specială de retrocedare şi-a îndeplinit obligaţia, aşa cum rezultă din documentaţia care a stat la baza deciziei contestate, solicitându-i reclamantei, prin trei adrese, să completeze mijloacele de probă, însă reclamanta a manifestat o vădită lipsă de diligentă în obţinerea informaţiilor privind situaţia juridică a imobilului în legătură cu care s-a născut prezentul litigiu, atât în procedura administrativă, cât şi în procedura judiciară"(pag. 7).

Având în vedere argumentele menţionate, a solicitat respingerea recursului promovat de către recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 06 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

6. Aspecte de fapt şi de drept prealabile

Prin cererea nr. x/17.01.2006, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, acordarea de măsuri pentru imobilul format din 500 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamţ.

Prin decizia nr. 5685 din 23.06.2016, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de reclamantă întrucât "solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietăţii acesteia supra imobilului şi nici acte din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului solicitat, în termenul de 120 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare."

Prima instanţă a respins contestarea formulată împotriva deciziei date de Comisie, reţinând că, în cauză, din înscrisurile existente la dosar rezultă că imobilul pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri a aparţinut Parohiei Bisericii Armene în anii 1942-1943, fiind închiriat pentru funcţionarea (la acea dată) a unei farmacii, situaţie care rezultă din singurele înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului echivalent asupra bunurilor de mână moartă şi adresa nr. x/21.02.1943 a Parohiei Bisericii Armene Roman către Preşedintele Eparhiei Armene Gregoriene din Bucureşti referitoare la imobilul din mun. Roman, str. x, jud. Neamţ; raportul de evaluare a imobilului, întocmit de expertul tehnic C., este irelevant sub aspectul existenţei dreptului de proprietate al reclamantei.

Prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată apărarea reclamantei întemeiată pe teza obligaţiei statului, prin autorităţile sale, de a completa actele depuse la dosar de arhiepiscopie, obligaţie decurgând din comportamentul culpabil al statului care a preluat abuziv imobilul. Pe de altă parte, prin cererea de repunere pe rol, reclamanta a pretins că imobilul a fost preluat de la arhiepiscopie în anul 1984, în baza Decretului nr. 111/1984. Dimpotrivă, solicitantul este cel care, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, avea obligaţia de a "pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar […]". În acest scop, prin art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 reglementează un termen de 30 de zile în care ministerele, prefecturile, primăriile, serviciile de cadastru şi birourile de carte funciară, precum şi celelalte instituţii publice au obligaţia de a furniza, la cererea scrisă a Comisiei speciale de retrocedare şi/sau a solicitantului retrocedării, informaţii privind situaţia juridică a imobilelor care fac obiectul cererilor de restituire, în vederea fundamentării deciziilor.

Faţă de aceste dispoziţii, prima instanţă a conchis că Comisia specială de retrocedare şi-a îndeplinit obligaţia, solicitându-i reclamantei, prin trei adrese, să completeze mijloacele de probă, însă aceasta a manifestat o vădită lipsă de diligenţă în obţinerea informaţiilor privind situaţia juridică a imobilului în legătură cu care s-a născut prezentul litigiu, atât în procedura administrativă cât şi în procedura judiciară.

Or, pe seama unei pretinse preluări abuzive nu se poate considera că obligaţia de a dovedi calitatea de fost proprietar aparţine statului; o astfel de preluare constituie fundamentul măsurii de retrocedare, dar nu şi temei al preluării obligaţiei de a proba.

În cauză, aşa cum s-a reţinut prin decizia contestată, reclamanta nu a făcut nicio dovadă cu privire la calitatea sa de proprietar, în anul 1984 când reclamanta a susţinut că a fost preluat abuziv imobilul situat în str. x; dovada acestei calităţi a fost făcută doar până în anul 1943. O prezumţie a existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, în sensul art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, nu poate fi reţinută în condiţiile în care, aşa cum s-a reţinut cu prilejul expunerii situaţiei de fapt, în anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar de la care au fost expropriate imobilele, cu mai multe imobile situate pe str. x cel Mare, niciunul dintre acestea nefiind situat la nr. 54 şi neavând suprafaţa solicitată de reclamantă. Nu s-a dovedit nici faptul pretins de reclamantă, al renumerotării imobilelor de pe str. x.

7 Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin criticile formulate în recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a susţinut că prima instanţă a în mod greşit i-a respins contestaţia pe motiv că nu şi-a dovedit dreptul de proprietate la data preluării imobilului de către stat, aceste fapte au fost probate prin înscrisurile depuse şi nu au fost combătute prin nicio dovadă, relaţiile furnizate de către autorităţile locale nefiind în măsură să dovedească faptul imobilul în cauză în folosinţa statului în baza unui titlu valabil. Astfel, a susţinut că dovada dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943, fapt reţinut şi prin sentinţa recurată, fundamentează prezumţia de proprietate astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000.

Examinând excepţia nulităţii cererii de recurs se reţine că recurenta reclamantă, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiie art. art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce priveşte dovada calităţii de fost proprietar al solicitantului, critici care se încadrează la motivul de recurs invocat. În consecinţă, excepţia netimbrării va fi respinsă ca neîntemeiată.

Inalta Curte împărtăşeşte susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora în condiţiile în care Arhiepiscopia a făcut dovada cu înscrisuri elaborate în epocă asupra dreptului de proprietate al Parohiei în anii 1942-1943 (...), în cauză operează prezumţia de proprietate astfel cum este reglementată de art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, iar sarcina de a rasturna această prezumţie revenea autorităţii pârâte.

În conformitate cu dispoziţiile alin. (3)-(5) al art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000:

"(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".

In aplicare acestor dispoziţii trebuie avute în vedere şi cele trei prezumţii legale relative, susceptibile de a fi răsturnate prin proba contrară, instituite prin art. 919 din C. civ.. Astfel, în timp ce prezumţia de posesor a celui care stăpâneşte bunul [art. 919 alin. (1) noul C. civ..] şi prezumţia de proprietate în favoarea posesorului [art. 919 alin. (3) noul C. civ..] pot fi răsturnate prin orice mijloc de probă ("până la proba contrară"), prezumţia de precaritate [art. 919 alin. (2) noul C. civ..], odată dovedită, poate fi răsturnată doar dacă se dovedeşte că a survenit o intervertire a detenţiei precare, în condiţiile art. 920 noul C. civ.

Astfel, prezumţia de posesor, care fundamentează şi prezumţia de proprietate, necombătută în condiţiile art. 4 alin. (5) din din O.U.G. nr. 94/2000, cât timp nici prezumţia de precaritate ce derivă din închirierea imobilului pentru farmacie nu a fost răsturnată, rezultă din următoarele înscrisuri:

- procesul-verbal nr. x/19.08.1942 pentru stabilirea impozitului echivalent asupra bunurilor de mână moartă; copia adresei nr. x/21.02.1943 a Parohiei Bisericii Armene Roman către Preşedintele Eparhiei Armene Gregoriene din Bucureşti referitoare la imobilul din mun. Roman, str. x, jud. Neamţ

- procesul-verbal nr. x/19.08.1942 atestă, ca urmare a cercetărilor efectuate de organul fiscal în urma declaraţiei de impunere dată de Parohia Bisericii Armene, că aceasta posedă, ca avere imobiliară (între altele), un imobil situat în str. x, casă de comerţ şi locuit, compusă dintr-o prăvălie pentru comerţul cu farmacie şi şase camere de locuit, suprafaţa construită pentru clădire fiind de 200 mp, iar a tenanselor de 136 mp, clădirile fiind situate pe un teren în suprafaţă de 500 mp. Prin adresa nr. x/21.02.1943 un avocat din Roman (D.), ca răspuns la o adresă a preşedintele Eparhiei Armene Gregoriene, a enumerat imobilele care compun averea Comunităţii şi Eforiei Bisericii Armene din Roman, la pct. 4 fiind menţionată casa din str. x închiriată pentru farmacie; avocatul a menţionat că toate imobilele enumerate sunt închiriate cu contracte şi sunt administrate de el.

- Raportul de evaluare întocmit de expertul tehnic C. la cererea reclamantei atestă că expertul a inspectat şi evaluat proprietatea imobiliară situată în str. x din mun. Roman pentru stabilirea valorii de piaţă; expertul s-a referit la un teren de 215,50 mp şi o suprafaţă construită de 57,5 mp, acesta putând reconstitui doar terenul (conform planului anexat), nu şi suprafaţa imobilului de 57.5 mp; valoarea obţinută în urma evaluării (care a fost făcută în octombrie 2006) a fost de 100.000 RON (ron) echivalentul a 28.400 euro.

- prin adresa nr. x/27.01.2016 Municipiul Roman a menţionat că imobilul situat în Roman, str. x a fost preluat, în baza Decretului nr. 111/1953, de la B. şi demolat în anul 1984. Anexa la această adresă, anexă referitoare la situaţia juridică şi locativă a unor imobile solicitate de cultele religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 se referă la imobilul situat în str. x, compus din construcţii şi teren aferent respectiv 134 mp suprafaţă construită şi 250 mp teren intravilan - a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111/1953, construcţia fiind demolată în anul 1984, iar în prezent terenul este ocupat de blocuri de locuinţe.

- din anexa comunicată adresa nr. x/8.04.2006, anexă referitoare la situaţia juridică şi locativă a unor imobile solicitate de cultele religioase în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că imobilul situat în str. x - compus din construcţii şi teren aferent, în limita împrejmuirilor existente, respectiv 104,5 mp suprafaţă construită şi 110 mp teren intravilan - a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 111 din 28.03.1984, fiind demolat, iar în prezent ocupat de alei şi accese, blocuri de locuinţe.

La cererea depusă la data de 8.12.2016 reclamanta a anexat Decretul nr. 111/28.03.1984 şi un extras din anexa la acest decret; o listă cu suprafeţele locative aparţinând municipiului Roman, extrase din rolul fiscal din anii 1950, 1959 şi 1961. În anexa la Decretul nr. 111/1984, Eparhia Armeană Gregoriană figurează, în calitate de proprietar de la care au fost expropriate mai multe imobile situate pe str. x.

Este adevărat că niciunul dintre imobilele expropriate nu este situat la nr. 54, de pe str. x cel Mare, că au fost expropriate imobilele de la nr. 51-53 (460 mp teren şi 167,56 mp construcţii), nr. 91, nr. 93, nr. 95, nr. 97, însă probabil că acesta a devenit nr. 53, având astfel corespondent în anexa la Decretul nr. 111/1984 în care, la pct. 13 figurează imobilul din pe str. x.

În acest context, trebuie observat că Decretul de expropriere nr. 111/1984, prin care se susţine că a fost expropriat şi imobilul situat la nr. 54 de pe str. x cel Mare a fost comunicat de către Primăria Roman într-o copie ilizibilă tocmai în ceea ce priveşte menţiunile care vizează acest imobil, autoritatea nefiind în măsură să comunice instanţei o copie completă, lizibilă (adresa nr. x/12.04.2018- dosar fond), aşa cum nu a avut posibilitatea să comunice nici istoricul de arteră a străzii x pentru perioada nr. 1942-1984 (adresa nr. x/08.05.2018 dosar de fond).

Faţă de situaţia de fapt relevată, necontestată de intimata pârâtă, potrivit căreia imobilul pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri a aparţinut Parohiei Bisericii Armene în anii 1942-1943, fiind închiriat pentru funcţionarea (la acea dată) a unei farmacii, având în vedere şi faptul că nu a fost răsturnată prezumţia relativă de posesie şi proprietate care operează în favoarea recurentei reclamante, iar autoritatea publică locală nu a putut nici să confirme şi nici să combată susţinerea acesteia în sensul că neconcordanţele privind numărul imobilului expropriat se datorează renumerotării proprietăţilor, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, fiind întemeiate criticile formulate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă va casa, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată formulată urmând să anuleze Decizia nr. 5685 din 23.06.2016 emisă de pârâtă şi să oblige pârâta să emită o decizie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 500 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamţ. Va menţine celelte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, împotriva sentinţei nr. 61 din 31 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, în numele şi pentru Parohia Bisericii Armene Roman, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

Anulează Decizia nr. 5685 din 23.06.2016 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta să emită o decizie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului format din 500 mp teren şi o construcţie în suprafaţă de 336 mp, situat în Roman, str. x, jud. Neamţ.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.