Fiscal guarantee measures: quashed lower court annulment, upholding tax authority seizure based on asset dissipation risk

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016 cu consecinţa desfiinţării măsurilor dispuse şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 60 din 28 martie 2017, Curtea de Apel Piteşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a anulat decizia nr. x/29.11.2016 emisă de ANAF prin Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 - Târgu Jiu şi a obligat intimata la plata sumei de 50 RON către contestatoare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 60 din 28 martie 2017, pronunţată de instanţa de fond au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentantă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Târgu Jiu.

3.1. Prin recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentantă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta arată că, în urma unui control operativ la societatea reclamantă efectuat de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu a fost încheiat Procesul-verbal nr. x/28.11.2016 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale sustrase estimate de la plată datorate bugetului general consolidat în sumă totală de 4.857.119 RON, din care impozit pe profit în valoare de 1.994.869 RON şi TVA de plată în valoare de 2.862.250 RON. În cadrul sumelor globale stabilite fac parte şi sumele constatate prin: Raportul de inspecţie Fiscală nr. F-AG 1311 din data de 11.10.2011, întocmit de Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul fostei Direcţii Generale a Finanţelor Publice Argeş şi Raportul de inspecţie Fiscală nr. F-AG 282 din data de 15.04.2015, întocmit de Activitatea de inspecţie fiscală din cadrul fostei Direcţii Generale a Finanţelor Publice Argeş.

În conformitate cu prevederile O.P.A.N.A.F. nr. 2605/2010 pentru aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016, avându-se în vedere prevederile, pct. 102.3 din H.G. nr. 1050/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016 a fost emisă pentru suma de 4.668.402 RON şi a fost determinată de faptul că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi risipească sau să îşi diminueze în mod considerabil patrimonial, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, este unul concret şi obiectiv, acest pericol rezultând din istoricul privind litigiile de natură comercială/civilă în care au fost antrenaţi şi antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor.

Asupra societăţilor A., B. S.R.L. şi C. S.R.L. planează suspiciunea rezonabilă că au înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni care nu reflectă realitatea, pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat.

De asemenea, inspectorii antifraudă arată faptul că există suspiciunea rezonabilă că sumele din decizie provin din operaţiuni fictive, iar argumentele pentru care se impune luarea măsurilor asigurătorii se desprind din cuprinsul deciziei, cât şi din procesul-verbal nr. x/28.11.2016.

Totodată, în susţinerea motivaţiei instituirii măsurilor asigurătorii, inspectorii antifraudă au avut în vedere şi cuantumul ridicat al obligaţiei de plată estimată în sumă de 4.668.402 RON.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu a fost transmisă Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş care a întocmit trei procese-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile ale reclamantei.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond o consideră ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea recursului.

3.2. Prin recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Târgu Jiu s-a solicitat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 483 şi următoarele C. proc. civ., casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată şi a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

În motivare, această recurentă arată că, din conţinutul art. 213 din Codul de procedură fiscală, rezultă că legiuitorul a scos din sfera dreptului comun măsurile asigurătorii instituite de organul de control fiscal, acestea urmând a fi dispuse doar în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată este pe deplin motivată, mare parte din explicaţiile redate în cuprinsul acesteia presupun descrierea faptelor de care este suspectată societatea (participarea la un circuit tranzacţional menit să reducă baza de impozitare, împreună cu alte societăţi comerciale cu activitate îndoielnică). Or, ceea ce poate justifica, la un moment preliminar emiterii titlului executoriu, luarea unor măsuri de garantare, a desfăşurării în condiţii optime a executării silite, este chiar natura faptelor de care este bănuită societatea şi amploarea circuitului tranzacţional, care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a eventualului prejudiciu cert, manifestându-se printr-un comportament menit să împiedice executarea, acesta fiind doar o prelungire a comportamentului menit să împiedice constatarea nivelului datoriei.

Apreciază că luarea unei măsuri asigurătorii nu poate fi condiţionată de furnizarea unor probe concrete, apte a fi analizate de instanţă, ci presupune indicarea în concreta indiciilor care au fundamentat o atare decizie, a documentelor, a operaţiunilor, a sumelor datorate analizate. în nici un caz instituirea unei astfel de măsuri nu echivalează cu o acuzaţie în materie penală şi stabilirea răspunderii penale sau materiale pentru pretinse fapte de evaziune fiscală.

Având în vedere interpretarea instanţei de fond cu privire la aplicarea măsurilor asigurătorii doar în cazuri limitate de existenţa indiciilor că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, apreciază că aceasta a omis prevederile Ordinului preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscala nr. 2546/2016, Anexa 1, Capitolul III, subcapitolul 1, lit. A), pct. 16 lit. a), c) şi d) şi a) Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 din care rezultă că, pentru a se justifica instituirea acestei masuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, aspecte care au fost evidenţiate în cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asigurătorii.

Este adevărat ca aprecierea pericolului nu este însă subiectivă, ci trebuie justificată prin raportare la comportamentul fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali/al asociaţilor şi la conţinutul declaraţiilor fiscale şi a situaţiei financiare a debitoarei (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc).

Or, în cuprinsul deciziei de instituire a masurilor asigurătorii se precizează motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor asigurătorii, în urma acţiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la societatea contestatoare.

Având în vedere conţinutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, consideră că au fost furnizate de către inspectorii antifraudă suficiente indicii care au fundamentat această decizie de instituire a măsurilor asigurătorii în speţa pendinte.

Astfel, constatărilor rezultate în urma unor verificări complexe ale activităţii reclamantei, bazate pe o serie de factori obiectivi, din interpretarea cărora se conturează suspiciunea rezonabilă că într-o perioadă îndelungată timp, respectiv 10 ani, societatea s-a sustras în mod sistematic de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat prin diminuarea în mod nejustificat a acestora, respectiv prin înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni care nu au conţinut economic real.

În prezenţa acestor suspiciuni rezonabile, dacă societatea A. S.R.L., pentru plata unor datorii la bugetul de stat generate de activitatea sa curentă, a ales în mod deliberat să se sustragă prin diminuarea acestora în mod nelegal, cu atât mai mult există pericolul ca urmare actului de control prin care s-au estimat obligaţii suplimentare relativ mari şi având libertatea şi puterea de dispoziţie integrală asupra patrimoniului, să-l sustragă, ascundă sau risipească prin diverse mijloace, toate acestea constituind indicii care au condus la emiterea deciziei de măsuri asigurătorii.

Cazul excepţional rezultă tot din situaţia descrisă mai sus, aceasta neputând fi asimilată unui caz comun.

Referitor la respingerea de către instanţa de fond a argumentului organului de control cum că atitudinea celor doi administratori de a opta pentru intrarea în procedura insolvenţei şi a falimentului, pentru a nu onora unele debite certe, lichide şi exigibile, demonstrând prin aceasta pericolul evident ca şi în situaţia de faţă, societatea să opteze pentru procedura insolvenţei şi falimentului pentru a eluda plata obligaţiilor fiscale estimate în sarcina sa, apreciem că aceasta a analizat superficial acest indiciu. Consideră aceasta deoarece este mai mult decât evident că cererea de intrare în insolvenţă/faliment făcută în dosarul nr. x/2009 aparţine debitoarei D. S.R.L., reprezentată legal de E. şi F., în prezent aceştia fiind reprezentanţii legali ai contestatoarei, şi după cum lesne se poate observa din informaţiile furnizate de către Sistemul Ecris-Portalul Instanţelor de Judecată, debitoarea nu a propus un plan de reorganizare, dacă dorea, aşa cum se desprinde din formularea apărărilor, să-şi onoreze debitele restante şi să-şi desfăşoare în continuare activitatea comercială.

Consideră că cererea de intrare în insolvenţă, fără propunerea unui plan de reorganizare, nu are alt scop decât încercarea de a eluda plata unor debite certe, lichide şi exigibile. Apariţia stării de insolvenţă se datorează unor motive variate, dar şi reprezentanţilor legali şi asociaţilor care îşi îndeplinesc atribuţiile în mod defectuos.

Referitor la justificarea pericolului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului, instanţa de fond nu a avut în vedere şi alte aspecte importante invocate de inspectorii antifraudă în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ca de exemplu, faptul că activitatea societăţii contestatoare a fost controlată şi de o altă entitate, respectiv inspecţia fiscal.

Totodată, în susţinerea motivării instituirii măsurilor asigurătorii, inspectorii antifraudă au avut în vedere şi cuantumul ridicat al obligaţiei de plată estimată în sumă de 4.668.402 RON, raportat la faptul că societatea deţine în patrimoniu doar bunuri de o valoare redusă.

De asemenea, instanţa de fond a ignorat în totalitate faptul că în motivarea măsurilor asigurătorii s-a avut în vedere că din analiza balanţei de verificare întocmită pentru perioada octombrie 2016 s-a constatat că agentul economic înregistra datorii către furnizorii societăţii în sumă totală de 368.520,63 RON, precum şi efecte comerciale de plătit, nedecontate în sumă de 597.533,80 RON.

Mai mult decât atât, din analiza informaţiilor furnizate de baza de date ANAF s-a constatat faptul că societatea figura cu debite restante către bugetul de stat pentru luna septembrie 2016 în cuantum de 4.958 RON, iar în luna octombrie 2016 în cuantum de 23.649 RON.

Prin procesul-verbal nr. x/08.12.2015, încheiat cu privire la societatea A. S.R.L., s-au estimat obligaţii de plată în cuantum total de 992.347 RON. Cu privire la aceste obligaţii fiscale s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.12.2015 prin care s-au instituit măsuri asigurătorii şi asupra unui stoc de marfă în valoare totală de 785.797 RON, valoare ce trebuia să rămână nediminuată până la executarea sau plata efectivă a acestor obligaţii.

Conform situaţiei stocurilor mărfurilor emisă de societatea A. S.R.L., la data de 25.11.2016, stocul de marfă era în valoare de 580.814,62 RON.

De asemenea în data de 04.12.2015 inspectorii antifraudă au efectuat un control operativ şi inopinat, dată la care s-a procedat la inventarierea prin sondaj, pe eşantion de produse, a stocului faptic de mărfuri existent la data de 04.12.2015. În data de 11.05.2016 o echipă de inspectori antifraudă s-a deplasat la punctul de lucru al societăţii A. S.R.L. în vederea valorificării rezultatelor, respectiv a diferenţelor în plus rezultate din compararea stocului faptic stabilit la data de 04.12.2015 cu stocul scriptic la data de 04.12.2015, pentru categoriile de mărfuri selectate, întocmindu-se procesul-verbal de control nr. x/11.05.2016 şi pvcsc nr. x/11.05.2016 prin care a fost sancţionată fapta contravenţională descrisă mai sus fiind aplicată amendă în cuantum de 20.000 RON şi au fost confiscate bunuri în valoare totală estimată de 20.899 RON care au fost predate către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

Aşadar, analizând aspectele prezentate mai sus şi faptul că valoarea stocului de mărfuri pe care s-au instituit iniţial măsuri asigurătorii a fost diminuată, rezultă în mod indubitabil pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi risipească sau să îşi diminueze în mod considerabil patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, instanţa făcând o aplicare greşita a prevederilor legale.

În ceea ce priveşte măsura dispusă de instanţă de obligare a pârâtei să plătească cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, arăta că hotărârea este nelegală, în condiţiile în care reclamanta are posibilitatea restituirii acestei sume pe cale administrativă adresată instanţei de judecată, conform, art. 45 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, dacă instanţa îi recunoaşte reclamantei dreptul de a obţine recuperarea taxei de timbru de la pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată, se poate ajunge la situaţia în care reclamanta poate cere restituirea aceleiaşi taxe pe cale administrativă, fapt ce ar duce la o îmbogaţire fără justă cauză.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursurilor, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentantă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat întâmpinare faţă de recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Târgu Jiu prin care a solicitat admiterea acestuia.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 20 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 12 februarie 2020, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

6. Aspecte procedurale

La termenul de judecată din 12 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor invocate de către intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs invocate de către pârâte se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Având în vedere faptul că ambele recurente au invocat ca şi motiv de recurs dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile acestora fiind în genere aceleaşi, Înalta Curte le va analiza împreună.

II.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 29.11.2016 a fost estimată o datorie fiscală suplimentară de 4.668.402 RON, din care 2.687.694 RON TVA şi 1.980.608 RON impozit pe profit, instituindu-se totodată măsuri asigurătorii prin sechestrarea bunurilor mobile şi imobile, mijloace de transport, mărfuri, sume urmăribile valoarea totală a acestora fiind de 7.002.603 RON.

Anterior emiterii deciziei, intimata-reclamantă a fost supusă unui control operativ efectuat de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu şi a fost încheiat Procesul-verbal nr. x/28.11.2016 prin care s-au stabilit obligaţii fiscale sustrase estimate de la plată datorate bugetului general consolidat în sumă totală de 4.857.119 RON, din care impozit pe profit în valoare de 1.994.869 RON şi TVA de plată în valoare de 2.862.250 RON.

Potrivit deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, există pericolul ca debitoarea să se sustragă, să-şi risipească sau să-şi diminueze patrimoniul.

În motivarea acesteia, organele fiscale au reţinut că, administratorul societăţii debitoare, E., fac obiectul unei executări silite declanşată de G. S.A., iar într-un alt dosar este subiect al executării silite declanşată de H. şi, în fine, acesta este, alături de F., cumnatul primului şi în acelaşi timp administrator de fapt al debitoarei, supus procedurii de executare silită declanşată de aceeaşi creditoare, H..

S-a mai invocat faptul că administratorul de fapt arătat mai sus este supus unei alte proceduri de executare silită declanşată de creditorul G. S.A., precum şi într-un altul declanşat de H..

De aici organul fiscal a concluzionat că există indicii temeinice privind pericolul ca societatea debitoare să se sustragă, să-şi risipească sau să-şi diminueze în mod considerabil patrimoniul.

Se mai susţine că cei doi au avut calitatea de administratori şi asociaţi ai societăţii D. S.R.L., care a făcut obiectul unei proceduri de insolvenţă, iar în temeiul art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 a fost dispusă închiderea procedurii de faliment şi radierea societăţii din registrul comerţului; că, de asemenea, administratorul de fapt a avut calitatea de asociat şi administrator al Societăţii I. S.R.L., care se află în procedura insolvenţei, fiind formulată şi o cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale, de aici organul fiscal deducând că există riscul ca şi pentru societatea debitoare A. S.R.L. cei doi să iniţieze o procedură de intrare în faliment, pentru a eluda plata obligaţiilor fiscale. S-a mai reţinut de organul fiscal şi sustragerea de sub sechestru a unui stoc de marfă asupra căruia exista deja instituit un sechestru asigurator.

Instanţa de fond a admis cererea de chemare în judecată şi a anulat decizia nr. x/29.11.2016. S-a reţinut că, în condiţiile în care măsurile asigurătorii au caracter excepţional, ele putând fi luate numai dacă există dovezi relevante din care să rezulte că există pericolul real ca debitoarea să se sustragă, să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimonial, în speţă, aceste ipoteze nu se verifică, deoarece, din înscrisurile ataşate la dosar rezultă că persoanele fizice considerate de organul fiscal ca fiind suspecte să îngreuneze sau să pericliteze colectarea creanţelor nu au datorii la bănci şi nici nu au fost urmărite silit, procedura de executare silită fiind stinsă prin plată. În plus, cele două persoane fizice erau urmărite nu pentru datorii proprii, ci pentru că au garantat datoriile terţelor persoane.

De asemenea, niciuna dintre cele două persoane nu a făcut obiectul unei proceduri de angajare a răspunderii personale în cadrul procedurii de insolvenţă.

Singura împrejurare care este reală, dintre cele menţionate de organul fiscal ca motiv pentru luarea măsurilor asigurătorii, este faptul că societatea D. S.R.L. a făcut obiectul procedurii de insolvenţă la cererea acesteia. Formularea cererii de intrare în insolvenţă a unei societăţi este însă chiar o obligaţie a societăţii, astfel că îndeplinirea unei îndatoriri legale nu poate să fie motiv de instituire a măsurilor asigurătorii pe considerentul că şi A. S.R.L. ar putea să facă obiectul unei astfel de proceduri.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi soluţia instanţei de fond.

Astfel, potrivit art. 213 din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(21) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa sau când acesta nu deţine active patrimoniale urmăribile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate şi înainte de emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Se poate decela, din lecturarea alin. (2) al art. 213 din Codul de procedură fiscală, impunerea de către legiuitor a două condiţii ce trebuie îndeplinite simultan pentru a se putea institui măsura asigurătorie:

- existenţa unui caz excepţional, definit de legiuitor ca fiind situaţia în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul;

- ca urmare a situaţiei de mai sus, să se pericliteze sau să se îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Rezultă aşadar că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a reclamantei iar pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate, respectiv să rezulte din alte elemente de fapt decât cele care compun comportamentul fiscal sancţionat şi considerat necorespunzător prevederilor legale fiscale.

Pe de altă parte, nu trebuie înţeles textul ca impunând producerea concretă a pericolului pentru a fi îndeplinită condiţia legală, ci este suficient ca acest pericol să fie iminent. Textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin şi conex. Practic, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

Înalta Curte are în vedere şi prevederile din Ordinul nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi prevederile din Ordinul nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, ambele ordine conţinând dispoziţii similare sub aspectul care interesează în prezenta cauză.

Astfel, ideea esenţială care se desprinde din ambele reglementări este aceea că se poate emite o decizie de instituire a măsurilor asigurătorii în situaţia în care există indicii privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal sau vamal, în cazul cărora creanţele fiscale nu sunt stabilite prin acte administrative fiscale.

Din modul de reglementare a acestei ipoteze, se poate desprinde ideea că, într-o asemenea situaţie, legiuitorul a intenţionat să creeze o prezumţie simplă de existenţă a pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului debitorului.

Din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă în cauza de faţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, rezultă că există suficiente elemente extrinseci în sensul existenţei pericolului de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului reclamantei intimate. Astfel, faptele conexe celor fiscale sancţionate şi cercetate de organul fiscal există, au fost identificate şi menţionate ca atare în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, deşi reclamanta are ca administrator pe E., în fapt aceasta este administrată de F. care are şi calitatea de administrator al B. S.R.L. şi controlează şi C. S.R.L. Asupra societăţilor controlate sau administrate de F., respectiv, A., B. S.R.L. şi C. S.R.L. planează suspiciunea rezonabilă că au înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni care nu reflectă realitatea, pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat. Acest aspect este reliefat în declaraţia lui F., din care rezultă lipsa din soldurile de casă a celor trei societăţii a sumei de 2.304.602,63 RON constatată la data de 04.12.2015, fără a exista documente justificative. Cu referire la reclamantă s-a constatat că, deşi soldul de casă scriptic era de 1.177.831,9 RON, faptic acesta era 0.

Prin procesul-verbal nr. x/08.12.2015, încheiat cu privire la societatea A. S.R.L., s-au estimat obligaţii de plată în cuantum total de 992.347 RON. Cu privire la aceste obligaţii fiscale s-a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.12.2015 prin care s-au instituit măsuri asigurătorii şi asupra unui stoc de marfă în valoare totală de 785.797 RON, valoare ce trebuia să rămână nediminuată până la executarea sau plata efectivă a acestor obligaţii.

Conform situaţiei stocurilor mărfurilor emisă de societatea A. S.R.L., la data de 25.11.2016, stocul de marfă era în valoare de 580.814,62 RON.

De asemenea, conform balanţei de verificare întocmită pentru perioada octombrie 2016 s-a constatat că agentul economic înregistra datorii către furnizorii societăţii în sumă totală de 368.520,63 RON, precum şi efecte comerciale de plătit, nedecontate în sumă de 597.533,80 RON.

Analizând aspectele prezentate mai sus şi faptul că valoarea stocului de mărfuri pe care s-au instituit anterior măsuri asigurătorii a fost diminuată, rezultă pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi risipească sau să îşi diminueze în mod considerabil patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, instanţa făcând o aplicare greşita a prevederilor legale. Se are în vedere şi cuantumul ridicat al obligaţiei de plată estimată în sumă de 4.668.402 RON, raportat la faptul că societatea deţine în patrimoniu doar bunuri de o valoare redusă.

De asemenea, un argument în plus faţă de cele de mai sus îl constituie şi faptul că, există suspiciunea rezonabilă că sumele din decizie provin din operaţiuni fictive, iar argumentele pentru care se impune luarea măsurilor asigurătorii se desprind din cuprinsul deciziei, cât şi din procesul-verbal nr. x/28.11.2016.

Ca urmare, Înalta Curte consideră că recurentele-pârâte au făcut dovada contrară celor reţinute de prima instanţă, relevând acte, fapte şi operaţiuni concrete din care rezultă pericolul şi intenţia ca intimata-reclamantă să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Faţă de aceste constatări, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor referitoare la cheltuielile de judecată invocate de ANAF, practic, acestea rămânând fără obiect.

II.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Târgu Jiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, va casa sentinţa atacată şi în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală-Direcţia Regională Antifraudă Târgu Jiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei civile nr. 60 din 28 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.