Guarantee fund liability for insurer bankruptcy: valuation criteria for CASCO claims and legal interest under administrative litigation

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 14 septembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 1605 din 18.08.2016, emisă de pârât, prin care a fost admisă numai în parte cererea de plată formulată de reclamant, precum şi obligarea pârâtului la plata integrală a despăgubirii solicitate.

1.2. Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul instanţei de fond la data de 09 noiembrie 2016, reclamantul a completat cererea de chemare în judecată, solicitând şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferentă despăgubirii solicitate, calculată de la data formulării cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirii.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 209 din 05 decembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 ianuarie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3894 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat, în parte, Decizia nr. 1605 din 18.08.2016, emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 18.146 RON, iar nu 9760 RON;

(iii) a obligat pârâtul la plata către reclamant a diferenţei de 8386 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia, calculată de la data de 18.08.2016 şi până la plata efectivă a debitului;

(iv) a obligat pârâtul la plata sumei de 3053,6 RON cheltuieli de judecată către reclamant;

(v) a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3894 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

În motivarea recursului, pârâtul a susţinut că, raportat la prevederile Legii nr. 213/2015, nu are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii al Societăţii B. S.A. Despăgubirile sunt achitate de Fond în temeiul Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment şi nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, astfel încât Fondul nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.

A susţinut recurentul-pârât că, în speţa de faţă, debitorul contractual este Societatea B. S.A., litigiul fiind determinat de neexecutarea obligaţiilor de către acest asigurător declarat în faliment. Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale Fondului, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul. Prin urmare, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul de Garantare a Asiguraţilor este obligat să ţină cont de condiţiile de asigurare aferente poliţei CASCO încheiate cu asigurătorul, obligaţie care a fost respectată, contrar susţinerilor instanţei de fond.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că recurentul-pârât ar fi un succesor cu titlu particular sau universal al asigurătorului declarat în faliment. Fondul a preluat de la asigurător dosarul de daună dar, pentru a fi achitate despăgubirile, creditorii de asigurări trebuie să urmeze procedura administrativă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, prin depunerea unei cereri de plată, care va fi analizată de recurentul-pârât. Aşadar, Fondul nu are obligaţia legală a plăţii despăgubirii fără o analiză prealabilă a documentelor aflate în dosarul de daună, instanţa de fond reţinând în mod greşit că acesta trebuia să aibă în vedere numai înscrisurile depuse de reclamant şi să achite sumele solicitate.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a preluat de la asigurător o obligaţie de plată exigibilă, ci, conform legii, avea obligaţia de a analiza cererea de plată depusă de reclamant şi devizele estimative, emise de unitatea reparatoare.

Recurentul-pârât a arătat că a examinat cu ajutorul aplicaţiei C. valoarea autoturismului reclamantului la data producerii evenimentului, stabilită pe baza valorii de piaţă a autoturismelor de aceeaşi marcă, model, an fabricaţie, având un kilometraj şi stare de întreţinere comparabile. A expus cele trei sisteme de analiză a valorii autoturismelor la data producerii evenimentului asigurat, respectiv C., D. II şi E., arătând că, în opinia sa, sistemul care ar trebui aplicat este C..

În cazul dedus judecăţii, despăgubirea acordată de Fond creditorului de asigurare trebuie să fie egală cu cuantumul pagubei suferite, având caracter reparator, valoarea fiind stabilită conform condiţiilor de asigurare; or, instanţa de fond a obligat Fondul la plata unei despăgubiri raportată la tarife care depăşesc cuantumul pagubei suferite.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata dobânzii legale, arată că dobânda legală nu constituie creanţă de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi nu poate fi achitată din resursele Fondului. Astfel, dobânda legală nu rezultă din contractul de asigurare, ci din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător. Întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu se subrogă în locul asigurătorului, nu preia drepturile şi obligaţiile acestuia şi nu este succesorul său juridic, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la curgerea dobânzilor/penalităţilor pentru neplata în termen a despăgubirii. În susţinerea acestui argument, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 şi ale Normei ASF nr. 23/2014, care stabilesc că penalitatea pe zi de întârziere se aplică în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute de lege.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 februarie 2018, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât l-a invocat numai la nivel formal, prin criticile expuse în motivarea recursului nefiind prezentate argumente care să contureze şi să susţină concluzia că sentinţa recurată ar fi nemotivată ori că ar conţine motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Motivele de nelegalitate prezentate de recurent vizează modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în cauză, critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Un prim rând de critici formulate de recurentul-pârât au vizat greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, din perspectiva obligaţiilor care revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esenţă, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, subsumate unei idei centrale şi anume lipsa calităţii de succesor juridic în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt străine de conţinutul sentinţei de fond. În cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc considerentele contestate de recurentul-pârât, respectiv considerente prin care să se susţină calitatea Fondului de succesor cu titlu particular sau universal al asigurătorului declarat în faliment ori preluarea de către Fond a unei obligaţii contractuale exigibile de la asigurător sau lipsa posibilităţii acestuia de a face o analiză proprie a cererii de plată şi a înscrisurilor depuse în susţinere.

Chestiunea litigioasă dedusă judecăţii în speţă priveşte cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile şi sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligaţiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligaţiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât (contractuale în primul caz şi legale în cel de-al doilea), nu sunt relevante pentru soluţionarea prezentei căi de atac, instanţa de fond nereţinând, prin sentinţa atacată, că valoarea despăgubirilor ar fi fost greşit determinată în raport de calitatea persoanei juridice obligate la plată, ci în raport de criteriile de auditare eronate, care nu au ţinut cont de caracteristicile autoturismului evaluat. Mai exact, instanţa de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greşit susţine recurentul, ci a constatat că această analiză nu a fost realizată în conformitate cu cerinţele legale, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greşitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte determinarea valorii despăgubirii cuvenite reclamantului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât s-a rezumat la a susţine că analiza proprie, efectuată în procedura administrativă, a fost una corectă şi că sistemul de evaluare ce trebuie aplicat în determinarea cuantumului despăgubirii este reprezentat de C.. Recurentul-pârât nu a precizat motivul concret pentru care acest sistem este preferabil celorlalte două sisteme (D. şi E.), deşi instanţa de fond a indicat raţiunile pentru care a apreciat că sistemul de evaluare folosit de expertul tehnic în realizarea raportului de expertiză judiciară (D.) este recomandat faţă de aplicaţia C., întrucât conţine un grad suplimentar de specificitate.

Nu trebuie omis nici faptul că, în faţa instanţei de fond, recurentul-pârât nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară, la realizarea căruia, pentru stabilirea valorii de despăgubire, s-a utilizat sistemul D.. În măsura în care ar fi apreciat că sistemul utilizat de expertul tehnic nu este recomandat, recurentul-pârât ar fi trebuit să formuleze obiecţiuni prin care să conteste concluziile raportului de expertiză şi în cuprinsul cărora să susţină, motivat, necesitatea evaluării autoturismului, a daunelor suferite şi a despăgubirii cuvenite reclamantului în raport de aplicaţia C..

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că recurentul-pârât nu a combătut concluziile diferite ale raportului de expertiză judiciară, faţă de evaluarea pe care a realizat-o Fondul în procedura administrativă, în ceea ce priveşte criteriul kilometrajului autoturismului supus evaluării. Astfel, la efectuarea raportului de expertiză judiciară s-a avut în vedere kilometrajul efectiv înregistrat de autoturism, de 80.353 km, pe când evaluarea realizată de pârât, cu ajutorul aplicaţiei C., a avut în vedere un kilometraj mediu de 182.250 km, raportat la vehicule similare aflate pe piaţă. Aşadar, evaluarea realizată de pârât nu a avut în vedere caracteristicile concrete ale autoturismului reclamantului, aspect pe care instanţa de fond l-a reţinut ca fiind relevant în analiza legalităţii deciziei atacate şi cu privire la care recurentul nu a prezentat contraargumente.

Prin concluziile orale prezentate în faţa instanţei de control judiciar, reprezentantul recurentului-pârât a afirmat că există dubii privitoare la realitatea kilometrajului înregistrat de autoturismul reclamantului, susţineri care, însă, pe de-o parte, nu au fost formulate în faţa instanţei de fond, care stabileşte faptele cauzei, iar pe de altă parte, reprezintă simple afirmaţii lipsite de suport probator în cauză.

Nefondate sunt şi criticile privitoare la obligarea recurentului-pârât la plata unei despăgubiri raportată la tarife care depăşesc cuantumul pagubei suferite. Deşi pârâtul nu a specificat expres, tarifele la care acesta a făcut trimitere se referă la costul materialelor şi serviciilor practicate de unităţile reparatoare, însă cuantumul acestor tarife nu are relevanţă în speţă, faţă de motivul care a condus la admiterea în parte a cererii de plată formulate de reclamant şi la acordarea unei despăgubiri inferioare celei solicitate. Conform Referatului privind propunerea de respingere parţială a cererii de plată şi Deciziei nr. 1609/18.08.2016, reducerea de către recurent a cuantumului despăgubirii nu a fost justificată de incorecta calculaţie a reparaţiilor efectuate de unitatea de service, ci de stabilirea unei valorii a autoturismului inferioare sumei asigurate, respectiv de 12.581 RON, în loc de 26.512 RON, care a avut drept efect reducerea valorii maxime de despăgubire, conform art. 5.6 b.2) din condiţiile speciale de asigurare aplicabile poliţei CASCO.

Aşadar, la emiterea actului administrativ contestat nu au fost avute în vedere considerente referitoare la calculaţia reparaţiilor în raport de tarifele practicate de unitatea de service, astfel încât critica formulată de pârât este străină de obiectul cauzei.

Înalta Curte va respinge, ca nefondate şi criticile privitoare la obligarea recurentului-pârât la plata dobânzii legale aferente sumei respinse la plată. Subsumat acestei critici de nelegalitate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că dobânda legală nu reprezintă o creanţă de asigurare, pe care ar trebui să o suporte Fondul din resursele financiare proprii, conform Legii nr. 213/2015, ci o penalitate ce trebuie suportată de asigurător, reluând argumentele referitoare la temeiul diferit al obligaţiei de plată ce revine asigurătorului, respectiv Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond nu a susţinut un considerent care să încadreze dobânda legală în categoria creanţelor de asigurare, ci, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale a avut în vedere fapta proprie a acestuia, iar nu fapta asigurătorului. Mai exact, dobânda legală a fost stabilită în referire la conduita pârâtului însuşi, care, prin actul administrativ nelegal, a produs un prejudiciu de ordin patrimonial reclamantului, prejudiciu pe care are obligaţia de a-l repara integral, conform art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, atât prin achitarea sumei respinse la plată, cât şi a beneficiului nerealizat.

Aşadar, obligaţia de plată a dobânzii legale nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi nici pe dispoziţiile contractuale semnate de asigurătorul în faliment şi reclamant, ci pe dispoziţiile legii contenciosului administrativ, care obligă autoritatea publică emitentă la repararea pagubei cauzate persoanei vătămate prin actul administrativ nelegal, în speţă Decizia nr. 1609/18.08.2016. Prin recursul declarat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a criticat acordarea dobânzii din perspectiva temeiurilor de drept şi factuale avute în vedere de instanţa de fond.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, respectiv onorariu avocaţial dovedit prin depunerea la dosarul instanţei de recurs a extraselor de cont bancar din data de 16.03.2018 şi 17.04.2018, precum şi a chitanţei nr. x/16.03.2018 . Va fi respinsă solicitarea de plată a sumei de 240 RON, reprezentând alimentare carburant, conform bonului fiscal nr. 113/11.06.2020, emis de F. S.R.L., având în vedere că documentul justificativ este emis cu 6 zile anterior termenului de judecată, astfel încât nu probează că alimentarea cu carburant s-a realizat în vederea deplasării reprezentantului convenţional al reclamantului la termenul de judecată din 17.06.2020, pentru susţinerea prezentei cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3894 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, respectiv onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.