Inadmissibility of unconstitutionality challenge where appellate court resolved substantive legality through stricto sensu review

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată la data de 27 aprilie 2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi ulterior modificată, reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispuna obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, urmare a aprobării cu întârziere a PUZ str. x, respectiv a refuzului de aprobare în perioada 28.04.2011-15.12.2015, manifestat cu exces de putere.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 4067 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. S.R.L. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Faţă de primul pârât, cererea a fost respinsă pe temeiul lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a acestuia, iar faţă de cel de-al doilea pârât, cererea a fost respinsă pe fond, tribunalul reţinând că nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită (refuzul nejustificat de a emite o hotărâre motivată de aprobare sau de respingere a cererii reclamantelor privind aprobarea PUZ) şi prejudiciul invocat de reclamante. S-a reţinut că aprobarea ulterioară a PUZ elaborat la iniţiativa reclamantelor nu constituie un argument în sensul existenţei legăturii de cauzalitate, în condiţiile în care, în materie de urbanism, atribuţia forului deliberativ a autorităţilor competente, privind aprobarea/respingerea propunerilor cuprinse în documentaţiile de urbanism are, prin natura ei intrinescă, un puternic caracter discreţionar, existând o largă marjă de apreciere (oportunitate), sub aspectul modului concret în care organul deliberativ îşi exercită această atribuţie.

În argumentarea acestei teze, prima instanţă a făcut trimitere la definiţia din Anexa 2 a Legii nr. 350/2001 (prin "aprobare" se înţelege "opţiunea forului deliberativ al autorităţilor competente de aîncuviinţare a propunerilor cuprinse în documentaţiile prezentate şi susţinute de avizele tehnice favorabile, emise în prealabil [...]").

3. Calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 4067 din 15 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Împotriva sentinţei civile nr. 4067 din 15 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L., criticând respingerea pe fond a cererii lor, precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând nesancţionarea modificărilor repetate ale cererii introductive şi nevalorificarea prescripţiei dreptului material la acţiune, a excepţiei prematurităţii cererii şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 iunie 2019.

4. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2019, în cadrul procesual al recursului, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale care cuprinde definiţia termenului "aprobare", respectiv primul paragraf din Anexa nr. 2 ("Definirea termenilor utilizaţi în lege") a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, pe care a apreciat-o a fi neconformă cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Constituţie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin textul de lege contestat, autorităţii competente i se recunoaşte un drept absolut, suveran, discreţionar şi necenzurabil de a încuviinţa sau a respinge o documentaţie de urbanism.

Modul lacunar de redactare a textului de lege permite interpretări care amplifică dreptul de apreciere al autorităţii cu privire la documentaţiile de urbanism supuse aprobării sale şi elimină dreptul instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la obligaţia autorităţii de a aproba o documentaţie de urbanism, chiar în situaţiile în care se face dovada că sunt respectate toate reglementările aplicabile. Totodată, este liminat dreptul la despăgubiri al persoanelor cărora le sunt aprobate cu întârziere documentaţiile de urbanism.

Recurenta-reclamantă a susţinut că trebuie avut în vedere şi principiul securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, prin raportare la prevederile art. 8 şi art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Constituţie, recurenta-reclamantă a susţinut că prevederile legale referitoare la necesitatea întocmirii şi aprobării documentaţiilor de urbanism, în scopul edificării unor construcţii pe terenurile proprietate privată, reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate privată, respectiv a atributelor folosinţei şi dispoziţiei, care trebuie să se încadreze în limitele stabilite prin art. 53 din Constituţie. Limitele exercitării acestui drept nu trebuie lăsat la aprecierea neîngrădită a autorităţii, iar în lipsa unor criterii potrivit cărora autoritatea poate exercita opţiunea de a încuviinţa sau nu documentaţiile de urbanism, marja de apreciere a autorităţii este exercitată în mod discreţionar.

Referitor la neconformitatea textului de lege contestat cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, recurenta-reclamantă a susţinut că recunoaşterea unui drept absolut şi discreţionar al autorităţii competente de a încuviinţa sau a respinge o documentaţie de urbanism afectează garanţiile constituţionale referitoare la accesul la justiţie şi plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor.

5. Punctele de vedere formulate faţă de excepţia de neconstituţionalitate

5.1. Prin notele scrise depuse la data de 27 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă B. S.R.L. a solicitat admiterea cererii formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale care cuprinde definiţia termenului "aprobare", respectiv primul paragraf din Anexa nr. 2 ("Definirea termenilor utilizaţi în lege") a Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

5.2. Prin notele scrise depuse la data de 27 noiembrie 2019, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia lipsei de interes a recurentei-reclamante A. S.R.L. în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin încheierea din 05 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca inadmisibilă.

În motivarea încheierii, curtea a constatat că textele criticate nu au legătură cu soluţionarea recursului promovat de A. Astfel, prin calea de atac promovată, recurenta-reclamantă s-a rezumat la a critica interpretarea dată de tribunal noţiunii de "aprobare, din Anexa nr. 2 la Legea nr. 350/2001, criticile din recurs ale reclamantei plecând de la ipoteza implicită că norma este constituţională, dar că tribunalul a interpretat-o greşit.

A mai reţinut Curtea de Apel Bucureşti că recurenta nu a susţinut că tribunalul a aplicat greşit legea, în sensul că ar fi dat relevanţă unei norme neconstituţionale, ci doar că a interpretat-o greşit. Prin urmare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu are legătură cu cauza (cererea de recurs).

Din aceeaşi perspectivă, curtea a reţinut că nu poate fi primită cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu neconstituţionalitatea unei norme pe care însăşi recurenta (titulară a cererii de sesizare) îşi fundamentează recursul. Eventual, partea în discuţie ar fi fost îndreptăţită să invoce neconstituţionalitatea altor dispoziţii legale în legătură cu cele pe care îşi fundamenta calea de atac, împrejurare care nu a avut loc însă în cauză.

7. Soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu privire la cererile de recurs formulate împotriva sentinţei civile nr. 4067 din 15 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 146 din 05.02.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei de interes a recursului promovat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi a respins recursul declarat de această parte, ca lipsit de interes;

- a respins, ca nefondate, recursurile formulate de recurentele-reclamante A. S.R.L. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4067/15.06.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.03.2018.

Pentru soluţionarea prezentei cereri de recurs, Înalta Curte apreciază a fi relevante următoarele considerente din cuprinsul deciziei, referitoare la soluţionarea cererii de recurs formulate de reclamanta A. S.R.L., pe care le va reda în continuare:

"În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., cum că tribunalul a apreciat greşit că angajarea răspunderii patrimoniale pentru actele administrative ilegale impune şi vinovăţia autorităţii pubice, acestea sunt lipsite de pertinenţă. Analizând ansamblul sentinţei se observă că tribunalul nu a reţinut o asemenea împrejurare; din contră, a reţinut conduita culpabilă a CGMB de a nu soluţiona cererea de emitere a PUZ, astfel cum aceasta fusese consfinţită cu putere de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 1276/27.03.2012 a Tribunalul Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ si Fiscal.

Cât despre criticile ambelor recurente-reclamante, prin care, în esenţă, s-a susţinut că tribunalul a determinat greşit conţinutul faptei ilicite (refuzul nejustificat de a emite o hotarare de aprobare sau de respingere a cererii reclamantelor privind aprobarea PUZ, în loc de refuzul nejustificat de a emite o hotorâre de aprobare a PUZ), Curtea reaminteşte că prin sentinţa civilă nr. 1276/27.03.2012, Tribunalul Bucuresti - sectia a IX-a contencios administrativ si Fiscal a admis în parte acţiunea formulată de recurentele din prezenta cauza în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti si Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi, în consecinţă, a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să emită o Hotărâre prin care să aprobe/respingă motivat Planul Urbanistic Zonal pentru str. x sector 2. Aşadar, în mod just, tribunalul a observat că, prin hotărârea instanţei de contencios administrativ, s-a reţinut doar conduita culpabilă a CGMB de a nu soluţiona cererea de emitere a PUZ, nu refuzul nejustificat de a emite actul administrativ solicitat.

Pe de altă parte însă, Curtea constată că, în mod greşit, tribunalul a considerat irelevant faptul că ulterior, prin Hotărârea C.G.M.B. nr. 256/15.12.2015, a fost aprobat, la cererea reclamantelor, Planul Urbanistic Zonal denumit "str. x sector 2". Această din urmă împrejurare nu poate fi disociată de restul contextului factual, ci contribuie la conturarea faptei ilicite a administraţiei. Manifestarea de voinţă de aprobare a PUZ, neînsoţită de nicio justificare cu privire la motivele întârzierii în soluţionarea cererii administrative, reprezintă, la rândul său, un mijloc de probă care atestă că, fapta culpabilă a autorităţii, pe deplin conturată la momentul soluţionării cauzei în fond, este aceea de a emite Planul Urbanistic Zonal cu întârziere şi nu doar de a soluţiona cererea administrativă. Incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu schimbă datele problemei, câtă vreme răspunderea adninistraţiei grefată pe soluţia dată acţiunii în contencios administrativ subiectiv nu poate fi disociată de situaţia concretă în speţă, anume aceea că, prin hotărârea ulterioară a administraţiei, aceasta a recunsocut implicit că dreptul încălcat al reclamantelor a fost nu doar acela de a le fi soluţionată cererea, ci de a le fi emis actul de autoritate favorabil.

De asemenea, Curtea reţine că, în condiţiile în care actul administrativ a fost emis fără a se circumstanţia inoportunitatea emiterii anterioare, toate considerentele tribunalului legate de marja de apreciere a autorităţii în emiterea PUZ urmează a fi înlăturate. Aceasta va lăsa de prisos cercetarea tuturor criticilor recurentelor-reclamante referitoare la interpretarea dată de prima instanţă Anexei nr. 2 la Legea nr. 350/2001 cu privire la definirea noţiunii de "aprobare", sau cu privire la neconvenţionalitatea acestei dispoziţii (aceasta din urmă invocată doar de recurenta-reclamantă A. S.R.L.).

Cât despre susţinerile recurentului-pârât cum că hotărârea de emitere a PUZ ar fi nelegală, aceasta sunt nefondate, contravenind prezumţiei de legalitate a actului administrativ care operează, după caz, până la revocarea, anularea, declararea inopozabilităţii sale în urma admiterii execepţiei de nelegalitate.

Prin urmare, într-adevăr, tribunalul a determinat greşit conţinutul faptei ilicite, motivele expuse în precedent urmând a le substitui pe cele ale primei instanţe.

Această concluzie însă nu este aptă prin ea însăşi să ducă la modificarea sentinţei, în condiţiile în care, în cauză, nu se verifică, în mod cumulativ, condiţiile răspunderii administraţiei (adică, pe lângă fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate), pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Astfel, din perspectiva prejudiciului, Curtea observă că, în urma modificării acţiunilor introductive în faţa instanţei de fond, reclamantele au pretins că prin fapta ilicită a C.G.M.B. au fost direct prejudiciate, astfel: A. S.R.L din perspectiva beneficiului nerealizat grefat pe diferenţa dintre veniturile estimate pe care aceasta le-ar fi obţinut din închirierea suprafeţelelor construite nete ale edificabilului (corp 2) cu funcţiunile şi caracteristicile din PUZ str. x Sector 2 estimate pentru 1742 de zile şi veniturile realizate obţinute de reclamantă din închirierea terenului în supfaţa de 1763 mp situat în Aleea x, calculate pe perioada 09.03.2011-15.12.2015; B. S.R.L. din perspectiva beneficiul nerealizat (lucrum cessans), în cuantumul care va rezulta din expertiza judiciara ce se va administra in cursul cercetarii judecatoresti, valoare pe care a pretuit-o provizoriu la suma de 3.000.000 EUR echivalent in RON la cursul BNR din ziua platii, reprezentand prejudiciu de natură economica produs prin imposibilitatea desfăşurării obiectului principal de activitate în conditii optime, respectiv prin imposibilitatea exploatării proprietăţii sale la cea mai buna utilizare economică, ca urmare a refuzului administraţiei de a soluţiona legal cererea legitimă de aprobare PUZ str. x, manifestat cu exces de putere, pe perioada 28.04.2011-15.12.2015.

Faţă de modificările acţiunii, dintr-o primă perspectivă rezultă că recurentele-reclamante au renunţat la a solicita repararea pierderii efectiv pretins suferite (damnum emergens). Astfel, referirile făcute pe parcursul fazei recursului la aceasta (costurile aferente elaborării documentaţiei PUZ) sunt lipsite de pertinenţă, depăşind cadrul procesual, fiind invocate omisso medio. Prin urmare, analiza Curţii se va limita strict la componenta prejudiciului reprezentată de beneficiul nerealizat, inclusiv, din perspectiva pierederii unei şanse de a obţine un avantaj, prin raportare la dispoziţiile art. 1385, 1531-1532 C. civ.

În esenţă, recurentele-reclamante au pretins că au suferit în urma faptei administraţiei, prin aceea că s-au decalat toate etapele de obţinere a formalităţilor ulterioare necesare şi de construire a proiectelor imobiliare de anvergură pe care le aveau în vedere, în privinţa cărora au susţinut că au făcut dovada realităţii şi seriozităţii demersurilor efectuate.

(...)

Prin raportare la susţinerile recurentelor, dar şi la împrejurările de drept ante-menţionate, Curtea apreciază că prejudiciul concretizat în beneficiul nerealizat nu este cert, întrucât acesta nu este sigur în privinţa existenţei sale. În egală măsură, şansa invocată nu apare ca fiind reală şi serioasă, fiind incert că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea are în vedere ansamblul următoarelor circumstanţe:

(...)

Astfel, în condiţiile date, Curtea reţine că, în cauză, nici caracterul cert al prejudiciului pentru pierderea şansei şi nici probabilitatea realizării şansei - a obiectivului imobiliar - nu au fost probate, caz, în care, nu se verifică îndeplinirea cerinţei prejudiciului, esenţială atragerii răspunderii recurentului-pârât.

În aceste condiţii, analiza legăturii de cauzalitate efectuată de tribunal rămânea de prisos, sens în care vor rămâne fără obiect şi criticile recurentelor privitoare la legalitatea şi temeinicia dezlegărilor date de prima instanţă acestei chestiuni.

(...)"

8. Calea de atac exercitată împotriva încheierii din 05 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Împotriva încheierii din 05 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L.

În motivarea căii de atac, reclamanta a susţinut admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textul legal criticat a stat la baza hotărârii instanţei de fond. Prin sentinţa Tribunalului Bucureşti s-a reţinut că aprobarea PUZ nu înseamnă că, prin nesoluţionarea în termenul legal a cererii, reclamanta a suferit un prejudiciu, deoarece autoritatea are, în temeiul textului legal care cuprinde definiţia termenului "aprobare" din Legea nr. 350/2001, o atribuţie cu un puternic caracter discreţionar.

Or, instanţa de recurs a menţinut această hotărâre, respingând recursurile, ca nefondate. Împrejurarea că instanţa de recurs a înlăturat considerentele sentinţei recurate, fără o rejudecare a fondului, nu poate echivala cu o inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege ce a constituit fundamentul hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

9. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 iunie 2020, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

10. Alte aspecte procesuale

Excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului a fost calificată de instanţa de control judiciar ca o apărare de fond, prin încheierea din 17 iunie 2020.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a calificat întâmpinarea formulată de intimatul-pârât drept concluzii scrise, având în vedere depunerea acestui act procesual cu depăşirea termenului prevăzut de lege.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea recurată, în raport de motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea atacată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut inexistenţa unei legături între textul de lege a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 4067 din 15.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Contestând concluzia curţii de apel, reclamanta a susţinut, în esenţă, că această legătură există prin prisma faptului că textul de lege criticat a constituit temeiul de drept pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată de instanţa de fond şi că, deşi considerentele instanţei de fond au fost înlăturate prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, această împrejurare nu afectează legătura cu cauza a normei de drept ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte condiţia legăturii textului de lege a cărui neconstituţionalitate a fost invocată cu soluţionarea cauzei, aceasta nu este generată de simpla tangenţă cu obiectul cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituţionalitate, o dată dezlegate de Curtea Constituţională, să aibă aptitudinea de a influenţa soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prin recursul declarat împotriva sentinţei de fond, reclamanta A. S.R.L. nu a criticat aplicarea dispoziţiei legale care cuprinde definiţia termenului "aprobare", respectiv primul paragraf din Anexa nr. 2 ("Definirea termenilor utilizaţi în lege") a Legii nr. 350/2001, din perspectiva neconstituţionalităţii acestui text de lege, ci exclusiv sub aspectul modalităţii de interpretare a normei pe care tribunalul a realizat-o la momentul judecării în fond a cauzei.

Pe de altă parte, în limitele învestirii sale prin calea de atac formulată de reclamante, Curtea de Apel Bucureşti a înlăturat definitiv, prin decizia nr. 146 din 05.02.2020, considerentele sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, referitoare la interpretarea textului de lege ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât apare ca evidentă concluzia că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu avea aptitudinea de a influenţa soluţia din recurs.

Înalta Curte are în vedere că prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamante pentru motivul nedovedirii legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul pretins suferit de reclamante, dispoziţiile cuprinzând definiţia termenului "aprobare" din primul paragraf din Anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001 fiind luate în considerare de instanţa de fond sub aspectul conturării faptei ilicite a pârâtului, arătându-se că pârâtul ar beneficia de o largă marjă de apreciere în aprobarea/respingerea propunerilor cuprinse în documentaţiile de urbanism.

Soluţionând recursul declarat de reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că tribunalul a determinat greşit conţinutul faptei ilicite şi, constatând a fi pe deplin dovedită fapta culpabilă a autorităţii, reprezentată de emiterea cu întârziere a Planului Urbanistic Zonal, curtea de apel a procedat la analiza condiţiei răspunderii civile referitoare la existenţa prejudiciului pretins de reclamantă. Constatând că nu se verifică, în cauză, îndeplinirea cerinţei prejudiciului, curtea de apel a apreciat a fi de prisos analiza pe care a efectuat-o tribunalul în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie a angajării răspunderii civile a autorităţii, respectiv a cerinţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, sens în care a constatat a fi rămase fără obiect criticile recurentelor privitoare la dezlegarea dată de prima instanţă acestei chestiuni.

Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele sesizate de recurenta-reclamantă, privitoare la greşita interpretare, de către Tribunalul Bucureşti, a dispoziţiilor cuprinzând definiţia termenului "aprobare" din primul paragraf din Anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001, ce au făcut obiectul recursului declarat împotriva sentinţei de fond, au fost dezlegate de curtea de apel, în exercitarea controlului de legalitate stricto sensu (nu de constituţionalitate), prin decizia pronunţată în recurs, favorabilă recurentei-reclamante.

În această situaţie, în mod evident, nu există legătura cu cauza a normei de drept care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât o soluţie favorabilă asupra excepţiei nu ar fi avut aptitudinea de a influenţa hotărârea pronunţată în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 05 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.