Procedural forfeiture of claim amendment in intelligence service litigation

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ.:

"prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 aprilie 2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii, solicitând instanţei obligarea pârâtului la soluţionarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 şi nr. y/04.03.2013, să emită şi informaţiile (răspunsul) la cererile depuse la data de 04.03.2013 sub nr. x/04.03.2013 şi sub nr. x/04.03.2012, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de art. 13 din aceeaşi lege, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2013, pârâtul Serviciul Român de Informaţii - U.M. 0735 Ploieşti, a invocat, în conformitate cu art. 139 din Noul C. proc. civ., excepţia conexităţii, având în vedere că pe rolul Curţii de Apel Ploieşti se află o altă cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2013

În faţa primei instanţe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, a formulat cerere completatoare la acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puţin opt ore pe zi în poziţia şezând prelungit şi expus la curenţi de aer şi radiaţii), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată şi mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuţiilor profesionale curente, precizând reclamantul că temeiul legal al acestei solicitări se regăseşte în următoarele acte normative: Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, Hotărârea Guvernului nr. 37/2008 pentru modificarea Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor. Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare) dar şi în recomandările medicilor specialişti (depuse de reclamant la dosarul cauzei şi susţinute de analizele medicale efectuate de acesta).

Prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2013, Curtea a respins cererea de conexare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 Noul C. proc. civ., întrucât chiar dacă ambele pricini conţin aceleaşi părţi, obiectele acestora vizează diferite cereri, formulate în repetate rânduri.

După analizarea probelor, prin sentinţa nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Soluţia instanţei de fond. Primindu-se dosarul la Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, acesta a fost înregistrat sub nr. x/2013*, la data de 24 mai 2016.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 267 din 09 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013, a respins, în fond, după casare, acţiunea modificată şi completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin Oficiul Juridic - U.M. 0198 Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă potrivit deciziei nr. 3879 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând în principal, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., susţinând că sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în subsidiar, titularul căii de atac a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa modificării in tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi completată, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În esenţă, în susţinerea recursului său, recurentul-reclamant a invocat mai întâi faptul că, deşi prin acţiunea precizată şi completată, a criticat în mod clar si explicit anumite aspecte legate de faptul că intimatul-pârât nu răspundea la toate solicitările sale (ceea ce echivalează cu lipsa de răspuns prevăzută de textul art. 1 din Legea nr. 554/2004), deci că nu s-a răspuns de către persoana în drept, că s-a răspuns parţial ulterior formulării cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2013, deci nu în termenul legal şi a formulat solicitări precise, prima instanţă în mod nelegal a respins acţiunea, fără a face vreo referire la aceste solicitări şi motive, raportat la materialul probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013 la termenul de judecată din 14.09.2016 pe care nu l-a analizat şi asupra căruia nici măcar nu s-a pronunţat, reţinând, dimpotrivă, în mod inexact solicitările sale, pentru ca apoi să le respingă.

O altă critică vizează faptul că hotărârea nu ar fi susţinută de nicio probă, fiind contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, atât de cele emise de prima instanţă (cum este cazul încheierilor de şedinţă), cât şi de cele emise de U.M. 0735 Ploieşti/Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova care nu conţin răspunsurile solicitate de recurentul- reclamant; prima instanţă ar fi ignorat atât dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 14 din C. proc. civ., evitând să oblige pârâtul-intimat S.R.I. să depună (la prezentul dosar) înscrisurile solicitate de recurentul-reclamant şi aflate în posesia acestuia şi să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte, cât şi prevederile art. 22 din C. proc. civ. deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Arată recurentul că prima instanţă a dovedit parţialitate faţă de pârâtul-intimat S.R.I., întrucât nu 1-a obligat pe acesta nici măcar să depună înscrisurile neclasificate pe care recurentul-reclamant le-a solicitat ca probe, nemaivorbind de obligaţia de a enumera înscrisurile clasificate depuse de pârâtul-intimat S.R.I. pentru ca recurentul-reclamant să cunoască materialul probator la care se face referire şi faţă de care să-şi formuleze şi să-şi susţină apărările în cauză.

Altă critică vizează faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat în cazul solicitării recurentului-reclamant de la termenul de judecată din 09.11.2016 de amânare a pronunţării pentru a depune concluzii scrise, asupra notei de probatoriu depusă de recurent la termenul din 14.09.2016, împiedicându-l astfel să administreze probele propuse) şi nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 3879 din Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În consecinţă, fără a analiza probatoriul, în opinia recurentului, în mod nelegal, prima instanţă a apreciat ca soluţionate cererile recurentului-reclamant, reţinând în mod greşit că pârâtul-intimat SRI a răspuns cererilor recurentului-reclamant nr. 33/04.03.2013 şi nr. 34/04.03.2013 prin adresele nr. x şi, respectiv, nr. x, fără a mai arăta prima instanţă cine este emitentul pretinselor răspunsuri şi care sunt datele calendaristice pe care recurentul-reclamant le-ar fi primit. Astfel, în mod nelegal, în opinia recurentului, s-a reţinut superficial că pârâtul-intimat SRI a răspuns prin adresele nr. x şi nr. x la cererile recurentului-reclamant nr. 33 şi 34 din data de 04.03.2013, fără a face însă vreo analiză a acestor pretinse adrese, în conformitate cu criticile concrete ale recurentului-reclamant, aspecte ce au condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Susţine recurentul şi că sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât prima instanţă nu a permis susţinerea si administrarea materialului probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013 în condiţiile în care sus-numitul nu a avut acces şi nu i s-a permis să susţină materialul probator pe care l-a solicitat în Dosarul nr. x/2013 la termenul de judecată din 14.09.2016 pentru a-l putea administra în mod efectiv, fiind încălcat grav dreptul la apărare al recurentului-reclamant.

Pe de altă parte, motivarea sentinţei civile nr. 267/09.11.2016 este deficitară, practic prima instanţă trecând la soluţionarea procesului fără a cerceta îndeaproape fondul cauzei şi nu a dat astfel eficienţă rolului său activ în a verifica toate precizările din acţiunea recurentului-reclamant, temeiul de drept al acţiunii formulate fiind inclusiv în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât şi dispoziţiile art. 20, art. 24 alin. (5) şi art. 33 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 23 şi art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 7 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 8 alin. (1), art. 9, art. 13 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor aprobata cu modificări de Legea nr. 233 din 23.04.2002 şi art. 126 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate (publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012).

Faţă de aceste aspecte esenţiale care au condus la respingerea acţiunii, sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menţionate la acest subpunct, precum şi nemotivarea respectivei neanalizări de către prima instanţă echivalează, în opinia titularului căii de atac, cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- pârât Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 01 martie 2017, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 17 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 24 mai 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, prin cererea înregistrată la data de 22.04.2013, sub nr. x/2013, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului SRI la soluţionarea cererilor depuse de către sus-numitul prin executor judecătoresc şi înregistrate sub nr. x/04.03.2013 şi nr. y/04.03.2013, să emită şi informaţiile (răspunsul) la cererile depuse la data de 04.03.2013 sub nr. x/04.03.2013 şi sub nr. x/04.03.2012, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de art. 13 din aceeaşi lege, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În primul ciclu procesual, reclamantul A. a formulat şi o cerere completatoare la acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puţin opt ore pe zi în poziţia şezând prelungit şi expus la curenţi de aer şi radiaţii), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată şi mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuţiilor profesionale curente.

În cursul soluţionării acestui dosar, în primul grad de jurisdicţie, la data de 5 iunie 2013, recurentul-reclamant a formulat o cerere de probatorii, iar printre dovezile solicitate, a cerut încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisuri, respectiv eliberarea următoarelor acte: o adeverinţă din care să rezulte faptul că afecţiunile musculo-scheletice cu care a fost diagnosticat în anul 2012 au fost înregistrate în evidenţa instituţiei ca boli profesionale şi cronice; un exemplar din Fişa de aptitudine în muncă pentru anul 2012; un exemplar din Fişa de expunere la riscuri profesionale pentru anul 2012; un exemplar din aprecierile de serviciu pentru perioada 2008-2012, precum şi, în cazul în care acestea au fost contestate, câte un exemplar din hotărârea comisiilor de cercetare a contestaţiei; o adeverinţă care să conţină funcţia/funcţiile deţinute de la data angajării în cadrul instituţiei şi până în prezent şi să i se comunice motivul pentru care nu s-a dat curs cererii pe care a transmis-o în data de 20.12.2012, nr. de înregistrare şi răspunsul la aceasta .

Prin sentinţa nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea ca neîntemeiată, iar în urma recursului exercitat de către reclamant împotriva acestei sentinţe, prin Decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, unde, în rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2013* la data de 24 mai 2016.

În rejudecare, la data de 12 septembrie 2016, reclamantul A. a depus la dosarul cauzei o cerere prin care, în temeiul prevederilor art. 20, art. 24 alin. (4), alin. (5) şi alin. (10) şi art. 33 din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 7, art. 8, art. 20 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) şi alin. (2), art. 21 şi art. 24 din Hotărârea nr. 585 din 13.06.2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România şi art. 1 lit.

a) din Hotărârea nr. 781 din 25.07.2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, a solicitat a se dispune declasificarea următoarelor documente şi obligarea S.R.I. la a le depune la dosarul cauzei pentru legala soluţionare a litigiului dedus judecăţii: înscrisurile nr. x/2013, nr. x din 19.03.2013, nr. x/2013, nr. x din 31.01.2013, nr. x din 31.01.2013 şi nr. x/2013, Ordinul Directorului S.R.I. nr. 0919, Ordinul Directorului S.R.I. nr. 1083 din 03.07.2006, Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1049 din 11.08.2005, H.G. nr. 01050/2002; fişele de consultare ale pretinselor răspunsuri formulate de S.R.I. la cererile reclamantului (care să conţină toate menţiunile obligatorii, respectiv numele, prenumele şi semnătura reclamantului, data consultării etc); registrele de evidenţă ale informaţiilor strict secrete şi secrete şi registrele de evidenţă ale informaţiilor secrete de serviciu şi condicile de predare-primire a documentelor clasificate aflate în posesia S.R.I.

în care au fost înregistrate pretinsele răspunsuri la cererile reclamantului; documentele cu măsurătorile nivelului de radiaţii de la locul de muncă al reclamantului pentru perioada 2012 - mai 2013; cererile reclamantului privind schimbarea locului de muncă şi reclamaţiile privind starea de sănătate, precum şi înscrisurile R.L. nr. x/14.01.2013, RL. nr. y/14.01.2013 şi nr. x/2013; fişa de observaţie a reclamantului din perioada 03 - 06.09.2012 rezultată în urma internării în secţia de Neurologie a Spitalului Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. B." Bucureşti (unitate medicală aparţinând S.R.I.); adeverinţă din care să rezulte faptul că afecţiunile musculo-scheletice cu care reclamantul a fost diagnosticat în anul 2012 au fost înregistrate în evidenţele instituţiei ca boli profesionale şi cronice (conform Anexei nr. 22 din H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă); fişa/fişele de expunere la riscuri profesionale a/ale reclamantului pentru perioada 2008-2011; ordinul prim-adjunctului directorului S.R.I. nr. 0205/01.10.2013; fişele de aptitudine în muncă pentru perioada 2012 - mai 2013 ale reclamantului, în special fişa de aptitudine în muncă nr. 779 din 28.09.2012; fişa/fişele de expunere la riscuri profesionale a/ale reclamantului pentru perioada 2012 - mai 2013; proces-verbal de unitate - boală nr. x din 24.10.2013 întocmit de U.M. 0289 Bucureşti; aprecierile de serviciu ale reclamantului pentru fiecare an din perioada 2008-2012 şi câte un exemplar din Hotărârile comisiilor de cercetare a contestaţiilor împreună cu întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii acestor acte administrative, inclusiv legislaţia în baza cărora au fost întocmite, respectiv Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1394/2012 şi ordinele directorului S.R.I. privind aprecierile de serviciu ale cadrelor militare în activitate care au fost aplicate până în anul 2012; agendele de lucru ale reclamantului pentru anii 2011, 2012 şi 2013; fişele posturilor ocupate de reclamant în perioada octombrie 2006 - octombrie 2013 ca salariat civil si, ulterior, cadru militar în activitate la Academia Naţională de Informaţii "Mihai Viteazu" din cadrul S.R.I.

şi cadru militar în activitate la U.M. 0735 Ploieşti; actele normative cu privire la domeniul medical şi reglementările din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă emise în cadrul Serviciului Român de Informaţii, în special Ordinul Directorului S.R.I. nr. S/1159/2008.

Prin sentinţa recurată, curtea de apel, rejudecând în fond după casare, a respins ca neîntemeiată acţiunea modificată şi completată, reţinând în esenţă faptul că reclamantul putea să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, termen depăşit cu mult de către reclamant, iar modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor, cu atât mai mult cu cât cauza se află în al doilea ciclu procesual, pârâtul opunându-se în mod expres modificării sau completării peste termenul legal. Cu privire la pretenţiile cu care reclamantul a învestit iniţial instanţa, s-a reţinut că acestea sunt neîntemeiate întrucât pârâta a răspuns cererilor nr. x şi 34 din 4.03.2013 prin adresele nr. x şi, respectiv, nr. x, iar eventuală iniţiere a procedurii de declasificare ar contraveni Legii nr. 182/2005, art. 17 lit. f), activitatea de informaţii pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională făcând parte din categoria informaţiilor secrete de stat.

Examinând hotărârea curţii de apel prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinţei să fie nefondat.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurent, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, invocat de către titularul căii de atac în cadrul primei critici.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţa sau a unor motive străine de natura pricinii, recurentul era ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurentul face trimitere doar la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, de apreciere a probelor(de exemplu, stabilirea situaţiei de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nemulţumirea recurentului, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi soluţionat cauza fără a cerceta cu adevărat fondul şi nu ar fi manifestat rol activ în a verifica precizările din acţiunea reclamantului. Aceste referiri generice nu pot fi reţinute ca o veritabilă critică a sentinţei, iar faptul că prima instanţă nu a dat eficienţă unora dintre solicitările sau aspectele invocate de către recurent, se explică şi prin aceea că prima instanţă a apreciat ca fiind tardivă modificarea acţiunii din 12.09.2016, astfel că, în mod justificat, nu a trecut la cercetarea fondului acestei cereri.

Critica recurentului în sensul că instanţa de fond ar fi respins cererea sa de amânare a pronunţării sau că nu i-ar fi încuviinţat o cerere de probe nu sunt veritabile critici de nelegalitate şi, în niciun caz, nu pot fi circumscrise motivelor de casare invocate de recurent, respectiv cele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greşite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă.

Astfel, în ceea ce priveşte critica reclamantului referitoare la greşita aplicare a sancţiunii decăderii din dreptul de a-şi modifica/completa cererea dedusă judecăţii în faţa instanţei de trimitere (în sensul reformulării cererii sale iniţiale sau completării acesteia cu un nou capăt de cerere) aceasta este vădit nefondată întrucât, în rejudecare, instanţa de trimitere are a soluţiona acelaşi litigiu în acord cu dispoziţiile instanţei de trimitere, şi nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii iniţiale de chemare în judecată cu pretenţii distincte de cele iniţial deduse judecăţii, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Se impune a se preciza mai întâi că, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) teza I din noul C. proc. civ., "(1) Reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei".

Din dispoziţiile legale citate, se observă că, în respectivul text de lege, a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 204 alin. (3) din noul C. proc. civ. care prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; aşadar, după depăşirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii întregitoare sau modificatoare este condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor. Dincolo de limitarea impusă de termenul prevăzut în art. 204 C. proc. civ., modificarea şi completarea cererii de chemare în judecată nu poate, cu atât mai mult, interveni după existenţa în cauză a unei decizii de casare, cum este cazul cauzei de faţă.

În altă ordine de idei, dar în legătură cu acelaşi aspect, se impune a se preciza că cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.

Pe de altă parte, art. 204 alin. (2) noul C. proc. civ., reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 204 din aceeaşi normă dispozitivă. Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului, şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă. Prin erori materiale se înţelege consemnarea greşită în cerere a numelui unei părţi ori a datelor de identificare a unui imobil, indicarea unor valori diferite ale pretenţiilor în cererea de chemare în judecată, etc.

În contextual expus, este fără putere de tăgadă că cererea din data de 12 septembrie 2016 formulată de recurent în al doilea ciclu procesual, în faţa instanţei de rejudecare, reprezintă o cerere prin care acesta şi-a completat şi modificat cererea iniţială de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, curtea de apel a constatat că reclamantul era, la data formulării sale, decăzut din dreptul de a modifica şi complete cererea şi a făcut, în cauză, aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., neexistând acordul părţii adverse faţă de acest demers judiciar al reclamantului; dimpotrivă, pârâtul a arătat în mod expres că se opune modificării şi completării cererii de către recurent.

Astfel, în ceea ce priveşte cererea din al doilea ciclu procesual, este indubitabil că aceasta nu poate fi considerată o cerere de reiterare a solicitării de administrare a probei pe care iniţial reclamantul a adresat-o instanţei de fond în primul ciclu procesual, ci este o nouă cerere de chemare în judecată, cu un obiect şi temei de drept total diferite de cererea iniţială.

Astfel, încă din petitul cererii aflată la filele x în al doilea dosar (rejudecare) al curţii de apel, rezultă indubitabil că această cerere are structura unei noi cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul îşi stabileşte cadrul procesual, arătând că înţelege să se judece "în contradictoriu" cu pârâtul SRI, iar obiectul noii cereri este cu totul diferit de cel al cererii iniţiale, solicitându-se instanţei să dispună declasificarea unor documente diferite parţial şi cu mult mai numeroase decât cele solicitate prin cererea de probe depusă la data de 3.06.2013 în faţa instanţei de fond, în primul ciclu procesual; şi temeiul de drept al noii cereri este diferit, pretenţiile din cererea modificatoare întemeindu-se, în accepţiunea recurentului, pe dispoziţiile Legii nr. 182/2002 şi Hotărârile nr. 585/13.06.2002 şi nr. 781/25.07.2002.

În ceea ce priveşte pretenţiile iniţial deduse judecăţii, recurentul nu a precizat în niciun fel care sunt normele de drept substanţial pe care prima instanţă le-ar fi aplicat în mod greşit sau cărora le-ar fi dat o interpretare eronată, astfel încât să devină incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Aşa cum a apreciat în mod raţional judecătorul fondului şi cum s-a reţinut şi cu ocazia judecării cererii reclamantului în primul ciclu procesual, pârâta a răspuns cererilor nr. x şi 34 din 04.03.2013, prin adresele nr. x şi, respectiv, nr. x, împrejurare pe care recurentul însuşi a recunoscut-o, ceea ce îl nemulţumeşte fiind, de fapt, conţinutul acestor adrese de răspuns şi modul în care i-ar fi fost soluţionate cererile, deşi, prin cererea introductivă, în primul ciclu procesual, şi-a întemeiat pretenţiile îndreptate împotriva pârâtului, pe un pretins refuz nejustificat al acestuia din urmă de a răspunde cererilor sale.

Nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că, reclamantul fiind, la momentul comunicării acestor răspunsuri, cadru militar activ al Serviciului Român de Informaţii, documentele în cauză i-au fost comunicate într-o procedură atipică, respectiv cea prevăzută în regulamentele militare, cu luarea în considerare a specificului activităţii instituţiei şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la cererea de declasificare a documentelor depuse ca probe, criticile vizează în mod evident fondul unei cereri pe care prima instanţă a considerat-o ca fiind tardivă, în condiţiile arătate, astfel că, în mod corect nu a trecut la analiza fondului acestei cereri, iar criticile cu privire la aceste aspecte nu pot fi primite şi nici avute în vedere direct în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica recurentului conform căreia pârâtul ar fi refuzat să depună în instanţă anumite înscrisuri avute în vedere de instanţa de recurs în pronunţarea deciziei de casare, fiind vorba despre documente clasificate, se constată că, prin adresa emisă de pârât cu nr. x/03.06.2013, respectivele documente au fost puse la dispoziţia instanţei de judecată şi consultate în condiţii specifice de către completul de recurs, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, nefiind în măsură să schimbe opinia Înaltei Curţi asupra caracterului nefondat al prezentului recurs.

Simplul fapt că recurentul, deşi recunoaşte faptul că s-a răspuns solicitărilor sale de către pârât, pretinde că răspunsurile instituţiei ar fi trebuit să-i fie comunicate de către Directorul SRI, nu poate fi, în niciun caz, în măsură să contureze şi să dovedească din partea autorităţii în cauză, un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri.

În sfârşit, în ceea ce priveşte cererea de obligarea a pârâtului la modificarea locului de muncă al reclamantului, aşa cum au reţinut în mod corect instanţele anterioare, instanţa de judecată nu se poate, în niciun caz, substitui angajatorului, iar faptul unui refuz abuziv sau nejustificat al acestuia din urmă de a da curs unei astfel de cereri, la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit, nu a fost dovedit prin niciun mijloc de probă.

Faţă de toate considerentele expuse, recursul apare ca fiind nefondat în întregul său.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În raport de motivele invocate, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 267 din 09 noiembrie 2016, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.